Obiectele care ne-au dat sens în 2020

Ce obiecte din jurul nostru și-au schimbat rolul în pandemie și ce lucruri noi ne-au ajutat să trecem mai ușor prin aceste 10 luni de incertitudini?

Uită-te în jur. Vezi obiecte noi? Vezi obiecte care au avut un alt rol în 2020? Vezi deciziile și întâmplările acestui an reflectate în ele? Poate e trusa de scule care repară un apartament care nu-ți place, dar care nu poate repara căsnicia care n-a funcționat. Poate e lista de lucruri de făcut în 2021, pe care ai început-o deja. Poate e poza cu muntele lângă care vrei să te muți. Poate e o saltea de yoga care te-a salvat de la sedentarism.

Am rugat reporterii DoR, dar și comunitatea noastră, să spună povestea unora dintre aceste obiecte. Dacă ai și tu un astfel de obiect, povestește-ne despre el în comentarii.

Hainele de casă

Întotdeauna mi-a fost drag coșul cu haine de casă, acele haine confortabile pentru trup și suflet. Haine moi, comode, unele găurite, dar dragi, pe care nu mă îndur să le arunc. Mi-a luat opt luni de pandemie să ajung însă să le detest pe toate.

Am realizat că îmi erau dragi pentru că reprezentau tihna de acasă, momentele calme în care nu trebuie să te prezinți și reprezinți. Momentele în care ești tu, fix așa cum te simți. Însă după opt luni în aceleași perechi de pantaloni de trening și bluze prăfuite, m-am dezmeticit.

Eu nu sunt așa. Mai mult de atât: nu vreau să fiu așa.

În casă mi s-a părut firesc să port hainele de care nu mi-e milă când le pătez gătind sau pictând cu copiii, haine nepretențioase care nu trebuie spălate de mână, duse la curățat sau călcate. Ultimele luni n-au însemnat pentru mine Zoomuri zilnice, poate nici măcar săptămânale, și mi-au permis să stau ascunsă de privirile tuturor celor din afara familiei.

Dar nu era vorba despre privirile altora. Nu mă aranjez când ies din casă pentru că mă văd alții. Mă aranjez pentru că mă văd eu. Nu îmi pun fustă și tocuri ca să mă fluiere bărbații pe stradă, ci pentru că îmi place cum mi se lungește silueta când port tocuri și cum stau mai dreaptă. Într-o goană în care facem tot mai puține lucruri pentru noi, în pandemie am tăiat fix acele lucruri mici pe care le făceam inconștient pentru mine.

Buna mea dispoziție pornește de multe ori de la întâlnirea de dimineață cu oglinda din hol. Când văd ceva ce îmi place, zâmbesc. Îmi zâmbesc și am o zi mai bună. Mă îngrozește faptul că mi-a luat opt luni să-mi aduc aminte că îmi place să port haine drăguțe, că îmi place să mă dichisesc și mai ales că o fac pentru mine. Dar, în același timp, mă bucur că totuși, într-un final, am înțeles.

Și am decis ca din acel moment să murdăresc hainele bune chiar și în casă.

Ana Blidaru este freelancer în management cultural și marketing online.

Pantalonii de piele

De fiecare dată când deschid șifonierul ca să aleg cu ce mă îmbrac, mă opresc la pantalonii mei de piele.

I-am cumpărat anul trecut. Ieșisem dintr-o relație și părea bine pentru sănătatea mea mintală să fac lucruri pe care mi le doream de mult. Sau să le cumpăr. Nu mai avusesem vreodată pantaloni de piele – simțeam că pentru asta trebuie să am o încredere deosebită în mine și în cum arăt. Până la 30 de ani îmi ascundeam forma mea precisă în interiorul unor forme mai largi, să nu atrag atenția.

Probabil voiam să redobândesc un simț al puterii – dacă nu asupra propriei vieți, măcar asupra a cum mă arăt în lume – când căutam în Bershka perechea potrivită. I-am găsit, am început să-i îmbrac și mi-a părut rău pentru tot timpul în care nu i-am purtat.

Sunt strânși pe corp, negri, ușor lucioși. Îi prind cu două capse fix în talie. Îmi place să-mi bag bluza, tricoul sau puloverul în ei, de parcă vreau să fie clar: iată, aici mi se oprește o jumătate, iar de aici începe alta.

Aș putea să zic că îmi acoperă burta și îmi ascund imperfecțiunile și că de asta

îmi plac. Dar asta o fac și alți pantaloni. Ce fac ei diferit e că-mi dau un contur atât pentru imperfecțiuni, cât și pentru părțile mele care, indiferent prin ce depresie trec, mi se par frumoase: coapsele, mijlocul și fundul. Pot să le văd așa cum sunt, fără un strat de blug care le acoperă. Pot să le văd forma.

Când am început să ies mult mai rar din casă în pandemie, hainele care-mi plăceau s-au selectat de la sine. Blugii mai largi au rămas undeva pe un raft, suport pentru praf.

Când am cumpărat pantalonii de piele, am zis că o să-i port din când în când, deși mi-ar plăcea să-i port zilnic. Acum pare mai ușor să modific asta: poate soluția nu e să-i port mai rar ca să fiu în echilibru cu ce mai am în șifonier, ci să scap de ce nu mai e pentru mine și să-mi cumpăr și mai mulți pantaloni din piele.

Irina Tacu este reporter DoR.

Sacoșa Mega Image

Cum intru în casă, aud cum ușa se lovește de sacoșa Mega din rafie de pe jos. Că se află încă pe jos e un semn că e goală, pentru că Alex, soțul meu, nu a ajuns acasă.

Din martie, sacoșa, care în trecut căra pâine, fructe, brânză, biscuiți de ronțăit și mâncare pentru pisici, adăpostește hainele lui de muncă. Mai bine spus, ne adăpostește pe noi de hainele purtătoare de virus, pentru că Alex e medic și merge zilnic într-un spital cu oameni bolnavi, printre altele, și de coronavirus.

Primul lucru pe care îl face când ajunge acasă este să se dezbrace, să pună totul în sacoșă și apoi să fugă în duș.

Să folosim această sacoșă e doar una dintre multele decizii pe care a trebuit să le luăm în ultimele luni. E cea mai simplă dintre ele. De fiecare dată când Alex are contact cu un pacient pozitiv se mută de acasă timp de o săptămână până are un test negativ – a făcut asta de patru ori deja –, pe părinți îi vizităm doar cu măști și în aer liber, iar de Crăciun am decis să mă izolez eu timp de o săptămână ca să pot merge singură să-i văd pe ai mei.

E primul Crăciun pe care îl vom petrece departe unul de celălalt. Fiecare decizie e cântărită și discutată până epuizăm alternativele și pe noi mental în același timp.

M-am obișnuit cu sacoșa de la ușă, e parte din viața noastră acum, la fel cum sunt măștile. Știu să nu umblu în ea, să o agăț în cuier când e plină ca să nu intre pisicile în ea și să mă spăl bine pe mâini după ce pun hainele din ea la spălat. Acțiuni din reflex, cum e spălatul pe dinți.

Însă îmi e dor de zilele în care o sacoșă Mega era doar o sacoșă.

Andreea Vrabie este reporter DoR și gazda podcastului Pe Bune.

Un balsam de buze de nu știu unde

Biroul meu este un dezastru care înghite mai bine de jumătate dintre lucrurile mele.

Colecția mea de strugurele stă aliniată hilar de ordonat pe unul dintre rafturile asamblate pe birou într-o încercare disperată de a găsi un fel de a ordona haosul.

Printre ele se ascunde un singur intrus care nu este al meu. E al prietenei mele. Vara asta, după doar câteva zile împreună, am făcut schimb de balsamuri de buze înainte ca ea să plece înapoi în Galați și-apoi în Japonia sub mottoul „fără relații la distanță, doar schimb de strugurele”.

Acum puțin timp am făcut trei luni de când suntem împreună. „Fără relații la distanță” s-a transformat în adormit la telefon la mii de kilometri distanță, oricât ar fi din România până în Japonia.

Balsamul ei cu cocos stă pe raftul meu dezordonat, la fel cum stă al meu cu gust de cireșe pe biroul ei din Tokyo. Stă acolo cuminte, de parcă ar fi capătul meu de fir roșu narativ care ne leagă. E fiecare decizie pe care am luat-o, fiecare moment în care m-am comportat ca un adolescent imatur care se bucură de orice secundă a vieții lui, fiecare lacrimă de dor pe care încercam să o ascund ca să nu o întristez și pe ea.

Inițial, strugurelul era tachinarea că „dacă îmi uit ceva la tine acasă, avem o scuză să ne vedem și mâine”. Acum, e ca o poză înrămată a tot ce s-a întâmplat de când am început să vorbim în mai, în plină pandemie. Într-un singur tub de balsam de buze stau agățate mai multe feluri de despărțire, mai multe promisiuni și mai multe sentimente îngropate cât de ascuns se putea.

Dar acum sunt mai trecută prin viață, așa, puțin de tot, cât de mult poate să fie totuși un adolescent îndrăgostit.

Sunt puțin mai conștientă de faptul că nu îmi era frică de distanțe mari, ci doar de persoanele greșite, puțin mai atentă la ceas și diferențe de fus orar și mult mai fericită decât credeam că voi putea din nou să fiu.

Sophia Țigănaș este elevă în clasa a XII-a, scriitoare și editor fondator al revistei The Calypso Journal.

Stiloul de plastic

Un simplu stilou, luat acum o lună, a schimbat multe în mine. E ieftin, a fost doar 16 lei și e cumpărat dintr-un supermarket.

E de plastic și designul nu mă atrage mai deloc. Însă în ziua în care l-am adăugat în coș, am făcut un pact cu mine însămi. Un pact de care sunt mândră că mă țin și în acest moment. Mi-am promis că voi scrie mai mult de mână. Nu poezii, nu rânduri cu un scop, nu cuvinte prăfuite și încărcate cu presiunea exogenă de a publica undeva.

Doar cuvinte eliberatoare, cuvinte care să mă ajute să mă cunosc. Pentru că dacă nu o fac eu bine, nimeni nu o va face.

Odată cu stiloul de plastic am început să scriu mai mult pentru mine. Să iubesc scrisul de mână într-o lume în care tot ce circulă și se vorbește, tot ce se scrie, e online. Am revenit la coli albe, pe care stiloul sângerează abundent sau râde cu lacrimi, în funcție de zi. Mă descarc precum o rezervă de stilou: încet, dar sigur.

Am început să fiu mai atentă la ce fac, cum mă mișc, ce spun, cum scriu și de ce, la ce spun acțiunile mele despre mine. Am început să fiu mult mai organizată și să apreciez mai mult lucrurile mici, pline de substanță.

Bogdana Todoruțiu este freelancer în marketing și comunicare, iubește poveștile, cărțile și cățeii.

Coletele (ne)terapeutice

Obiectul pe care-l privesc acum este un colet sosit azi. De fapt, unul dintre cele ce au sosit azi.

Anul acesta, deși sunt conștientă de importanța stabilității financiare, am dat comenzi online 24/24.

În carantină, comandam și mai multe chestii. Așa mă consolam eu, fiindcă eram toata ziua singură în apartamentul meu. Îmi cheltuiam tot salariul așa. Pe de alta parte, mă amăgeam că sunt o eroină că nu ies din casă și mă uitam cu dispreț la cei ce ieșeau în oraș și mergeau prin malluri. 

De două luni, am venit la ai mei și acum sunt în camera mea, care, în realitate, a fost transformată în sufragerie. Am reușit să mă abțin din a da comenzi online în mod obsesiv. Dar, din cauza Black Friday, simt că am recidivat acum. Parcă e un drog. Nici nu-mi mai pasă ce comand –  rochii, farfurii, make-up, creme – atât timp cât e un colet, un pachet, o pungă, orice pot desface și îmi aduce bucurie pentru o perioadă, chiar și preț de câteva secunde. 

Mama mea mă face să mă simt vinovată uneori și mă bucur ca ea nu lucrează de acasă, fiindcă pot ascunde cutiile sub pat (încă nu mi-a găsit ascunzătoarea). 

Alexandra Sandu e studentă la un masterat de relații publice și publicitate și își împarte timpul între un job full-time, proiecte, disertație și voluntariat.



Lampa de sare 

Înainte de pandemie, ziua eram mereu ocupat, iar seara îmi rezervam timp pentru un vin bun alături de prieteni sau o ieșire în oraș. În pandemie, ieșitul la vin s-a mutat online, pe Zoom, pe Facebook, pe Houseparty. 

Am o lumină albă în cameră, rece și destul de obositoare, iar seara, când eram în call-uri, preferam să o sting. Dar în video call-uri, dacă vrei să te vezi, ai nevoie de lumină, iar cea de la telefon nu era suficientă.

Am căutat prin casă, am întrebat-o pe maică-mea dacă avem o lampă, o veioză, ceva care să-mi ofere lumină într-o formă moderată. 

Maică-mea a râs și mi-a spus că doar când eram mic și îmi era frică de ceva voiam să stau cu o lumină mică aprinsă – întunericul mă speria. 

Am râs și eu, dar într-un fel avea dreptate. Îmi era frică, îmi este frică. Că lucrurile nu o să mai fie la fel, că normalitatea cu care eu m-am obișnuit timp de 21 de ani nu o să se întoarcă niciodată.

Îmi e frică de viitor și de cât e el de incert, îmi e frică de întuneric. Totuși, când eram mic, lumina mă făcea să nu mă tem și să pot să dorm liniștit. Asta face acum o lampă de sare pentru mine. M-am calmat, mi-am văzut de call-uri, am citit și mi-am făcut lumină-n planuri. Dar frica nu a dispărut.

Flavius Țăran e student la jurnalism în anul III, la specializarea publicitate.

Agenda cu planuri pentru oraș

Am o agendă de câțiva ani, ale cărei pagini mi-am promis că le voi umple doar cu planuri pe care am de gând să le transform în realitate. M-am ținut de cuvânt. Până acum nu am scris decât activități, idei, contacte de la o asociație cu care am cochetat. Am creionat un proiect frumos pentru copiii din rural, dar care s-a oprit din dezvoltare.

Și cum orașul în care locuiesc de patru ani e unul mic, mi-am promis să investesc mai mult.

Am amânat momentul, din cauza lipsei de timp și energie. Cu fiecare ieșire din casă, mă îngreunam și mai tare când priveam în jur și vedeam potențialul de dezvoltare și animare a orașului.

După nouă luni, agenda e plină. Actele pentru asociație sunt gata. Ideile se vor continuate și scrise mai departe. Activitățile sunt mai greu de stabilit. Dar am învățat că pentru unele lucruri, chiar dacă durează și dau bătăi de cap, merită să aloci timp și răbdare.

Piatra Neamț e un oraș mic, dar frumos. E o comunitate din care tinerii pleacă, dar care are atâta nevoie de ei. E locul în care eu m-am regăsit și modelat în continuare ca om. E orașul care vreau să însemne pentru locuitorii lui cel puțin la fel de mult cât înseamnă pentru mine.

Alexandra Popa face voluntariat de mai bine de șase ani. De curând, împreună cu o prietenă, s-a hotărât să fondeze propria asociație pentru dezvoltare comunitară.

Un Kindle fără surprize

În perioada pandemiei mi-am redescoperit Kindle-ul, care e un instrument ingenios nu pentru ce-ți permite, cât mai ales pentru ce nu te lasă să faci. Ce poate fi mai util decât un gadget conectat la internet, dar fără capacitatea de a te distrage permanent a unui laptop, smartphone sau tabletă? E o eliberare să închizi laptopul, cu tot universul de contacte pe care-l conține el și să te retragi, ca pe vremuri, într-o carte care nu te distrage cu altceva decât cu propriul conținut.

În perioada în care trebuie să te izolezi în casă, cel mai trist e să vezi că a mai trecut o zi în care n-ai făcut decât să hoinărești online, de la un link la altul. Timpul devine o masă omogenă de urmărit cu privirea obiecte luminoase de pe internet: discuții de pe rețelele sociale, știri, clipuri de pe YouTube, taburi deschise cu articole pe care n-o să le citești niciodată etc.

În condițiile astea, cititul te ajută să pui ordine în scurgerea timpului. La finalul unei zile în care terminam câteva capitole dintr-o carte începută, știam precis cum s-a scurs timpul și cu ce-am rămas de pe urma lui.

Multă vreme a fost un mister de ce pe Kindle reușesc să termin de citit cărțile pe care le încep, în timp ce pe laptop sau pe tabletă n-am nici o șansă. Poziția de citit era aceeași, litera se vedea la fel de mare, iar cărțile, evident, erau la fel de interesante.

Kindle-ul n-avea ceva în plus, ci, dimpotrivă, în minus. Cred că în psihologie se numește paradoxul alegerii: atunci când ai mai multe variante la dispoziție, iei decizii mai proaste. În afară de cartea pe care-o citești, singura chestie cu care poate să te distragă un Kindle e timpul pe care-l mai ai în capitol sau până la finalul cărții, afișat în colțul din stânga jos. Dar și la ăla poți să renunți.

Dan Panaet este scenarist și scrie comedie.

Șlapii tociți 

Când mi i-am luat, prin februarie, arătau bombă: galben fosforescenți, zebrați cu negru. Am dat fix 13 lei pe ei și i-am găsit online, într-o mare de reduceri.

I-am luat cu speranța că o să-i port la mare în vara care urma. Și i-am purtat. O dată, două zile cât am fost la mare, moment în care li s-au dus primele dungi. 

Cine știa că, de fapt, alta era menirea lor? Ei au devenit, încetul cu încetul, șlapii de stat în casă. Și nu stat așa, oricum, ci cu apăsare, cu îngrijorare, cu izolare, cu alcoolizare și cu o plimbare zilnică între cameră, bucătărie, balcon și baie. Nici să-i scot la dus gunoiul n-am apucat. Dusul gunoiului este rezervat pentru adidașii pe care mi i-am cumpărat fără să știu că nu o să-i port atât de intens. 

Și, în lunile de izolare, partea cea mai amuzantă era că fiecare zi se încheia cu câte o dungă de vopsea luată de pe ei pe talpa mea. Nici măcar nu era nevoie să fac linii pe pereți ca deținuții, că șlapii ăștia s-au ocupat să-mi numere zilele de pandemie. 

E foarte dubios că o pereche de șlapi a fost alături de mine în acest an. Într-un final, oricât de jigăriți ar fi, încă sunt comozi, încă își fac treaba, încă pot să-i iau la plajă când va fi să fie. La fel cum suntem și noi în 2020.

Ioana Cozma e copywriter cu o dragoste irațională pentru diacritice și o teamă nejustificată de virgule. E @saracaioana pe Instagram, unde dă sugestii de „dincolo era mai ieftin”.

Stickerul cu (a)casa

Îmi place să fac cadouri. E forma mea de a arăta apreciere și o fac cu drag. Știam că vine ziua echipajului A+noima, un studio mic de arhitectură din Iași, unde prietena mea bună, Alexandra, și-a vândut timpul, emoțiile și energia să îl țină în viață.

Anul ăsta mi s-a părut potrivit să îi dăruiesc un cadou pornit de la o credință a ei: casele au chip. Ca oamenii, de altfel. Am făcut ce știu cel mai bine. Să strâng oamenii să lucreze împreună pentru ceva un pic mai mare decât ei înșiși – în cazul ăsta, niște stickere alături de Ilinca.

Alexandra o ajutase pe Ilinca să își regândească cei aproape 30 de metri pătrați din Londra, în care locuiește cu prietenul ei și își dau coate când stau amândoi la birou.

Ilinca știe cu datul înapoi, generozitatea e și limbajul ei. A făcut mai multe iterații, am ales o listă scurtă și a ieșit o casă albă, cu bujori roșii, cu fum pe horn, cu ochi în loc de țiglă, cu nas în loc de burlan, cu zâmbet în loc de ușă. O casă cu chip.

Într-o seară, o așteptam pe Alexandra să treacă pe la mine, într-un apartament de 29,66 metri pătrați. A venit, i-am dat stickerele, s-a emoționat, m-a luat în brațe și mi-a zis că o să le dea cu dare de seamă.

O lună mai târziu, m-am mutat într-un apartament de două camere, gândit cap-coadă de Alexandra. Nu am plănuit nimic, pur și simplu a apărut oportunitatea, am zis da fără să analizez și mi-am mutat lucrurile acolo fără să îl văd finalizat.

Așa e, casele au chip. Uneori chiar al meu.

Oana Filip este community builder și storyteller pentru industriile creative.

Valiza matrioșkă

De pe canapeaua unde am improvizat un loc de citit se vede holul. Pe hol, undeva între o mașină de spălat pe care n-o mai folosim și suportul de rufe, am abandonat două valize. Sunt banale, identice, maro închis (doar că una e mai mare, alta mai mică și acum, ca să ocupe mai puțin spațiu, stau – perfect – una într-alta, ca o matrioșkă prăfuită).

La începutul lui 2020, înainte să apară primele cazuri de COVID în România, viața mea se împărțea între București, unde aveam copiii și jobul, Izvorani, unde locuiam, și Bistrița, unde ajungeam o dată ladouăsăptămâni și unde era iubitul meu. Îmi amintesc mereu ultima plecare din București – la Iași, cu avionul – și, poate că rescriu un pic istoria cu mintea de acum – fiecare gest mi se pare premonitoriu.

La Iași, în aeroport, am simțit prima strângere de inimă. Din cei (poate) 50 de călători, vreo trei purtau măști. Erau și vreo trei flacoane cu dezinfectant cărora le-am dat cu toții târcoale circumspect. Țin minte că în timp ce-mi așteptam bagajul (valiza mică, maro închis), o tipă m-a încurajat din priviri, pe deasupra măștii, să-mi dezinfectez mâinile. N-o să știu niciodată de ce am ascultat-o, dar am simțit o recunoștință stranie, imediată. 

Weekendul ăla, viața era încă netulburată. Orașul era splendid, iar noi, între muzee literare, anticariate, cârciumi și biserici, n-am discriminat nimic. 

De câte ori trec (des) pe lângă valizele îmbrățișate și devenite inutile, văd, revăd și număr lucrurile pe care le-au înghițit într-un singur an: o ruptură, o îndrăgostire, o boală gravă, două mutări, o schimbare de job, o vârstă nouă, pandemia, altă ruptură, durerea copiilor, care, brusc, aveau de împachetat viața lor firavă în valiza-mamă la finalul fiecărei săptămâni. Acum suntem din nou toți împreună și valizele sunt nemișcate de mai bine de șase luni. Într-unul dintre buzunarele mici, exterioare, am găsit o brichetă și un bilet de cinema. 

Maria Tănăsescu este editor de carte pentru copii în timpul zilei, dar poate fi găsită pe vreun fotoliu citind pe furiș cărțile copiilor ei și în weekend. 

Culorile saltelei de yoga 

Tocmai eu, care-mi spun că mă bat cu stereotipurile, să-mi iau saltea de yoga roz? Vreau doar să pot pica pe o saltea mai groasă. Asta e suficient acum. Și să nu fie roz, că încă nu-s pregătită să dau jos haina de războinică.

Am cumpărat salteaua bleumarin. A venit în viața și în portbagajul meu ca să-mi arăt că am avansat de la salteaua verde, mai subțire, mai pentru începători.

Salteaua verde s-a plimbat cu mine prin trei mutări și jumătate. Ultima mutare a fost din locul ei din dulap direct pe podea, într-o zi de iarnă à la Cluj. A picat fix în praf. Și cum o ștergeam cu spor, mi-am dat voie să stau pe ea și atât.

Un prim stat.

Și un al doilea.

Și al treilea transformat în lotus. Apoi un pic de gimnastică. Uite și un cat-cow. Hei, salut Adriene! Hai că nu e greu. 

Și cum, de mâine nu mai mergem la școală? Și cum mut eu școala în natură… în online? Hai că iau salteaua și fac yoga cu copiii. De ce nu am făcut asta până acum? Gata, viața e mai bună. 

Dar începe să mă doară când stau prea mult. Și când pic, pentru că încă nu am echilibru. Și am și rupt-o curățând-o. Ce-i drept, cred că frec atât de tare și ca să curăț tot ce simt. Toată frica asta amestecată cu neliniște amestecată cu frustrare, cu eucalipt și cu aromă de pâine.

Verde avea să devină bleumarin, patru luni mai târziu. Mai groasă, mai stabilă. Pentru că și picajele au devenit mai dese și mai sigure. Dar nu-i nimic, că pe bleumarin a topit-o soarele din Bulgaria. Așa că acum e bună și roz. Pentru că mai bine e să pic pe roz. Și pentru că și roz e pentru fete.

Bianca Murariu este green teacher la o școală din Cluj, unde facilitează educația în natura locală și introducerea diversității culturale în învățarea copiilor.

Cartea cu iepurașul

Am lângă mine cartea cu iepurașul, favorita fie-mii de un an. S-a născut în Amsterdam și a trăit cea mai mare parte a vieții în pandemie, din fericire cu ambii părinți, din păcate fără restul familiei, care e departe, în România.

Am așteptat până după 30 de ani ca să facem un copil, de teamă că suntem prea necopți și că nu e momentul bun. Apoi am zis fuck it, poate nu vom fi niciodată îndeajuns de copți, hai să o facem. Aveam 15 ani de relație, joburi OK etc. Muream de frică, dar îmi doream un copil.

Și… tocmai când începeam să mă obișnuiesc puțin, când ea avea vreo trei luni (și eu aveam deja mâinile rupte de la spălat), a venit pandemia.

 Cartea asta e una dintre uneltele prin care încercăm să calmăm dragonașul, de regulă înainte de culcare. E o carte interactivă despre cum se pregătește iepurașul de somn, iar copila trebuie să bată din palme ca să-l îmbrace în pijama, să îl învelească, să îl gâdile sau să-i stingă lumina.

Nu avem mult ajutor aici. Stăm în izolare din martie. Orice lucru mic ajută. Cartea asta o face să râdă, să învețe, ne amintește în fiecare seară ce minunată e, ce frumos crește, cum, iată, știe deja atât de multe.

Dar tot cartea asta îmi amintește ce puțină răbdare am, când ea nu vrea să stea locului și eu aș vrea doar să avansăm și să ajung să dorm.

Miruna Marin e o traducătoare pasionată de scris, mamă a micuței Ada, locuiește în Amsterdam și și-ar dori să fie acasă.

Țarcul copilului

Montez ușile de lemn și mă întreb dacă nu cumva îmi pun copilul într-o închisoare. Dar am nevoie de spațiul meu. Și el, de-al lui.

De șapte luni încerc să-mi recuperez spațiul și să accept, puțin câte puțin, că e irecuperabil. Fac ordine în fiecare seară și dimineață. Spăl vasele după fiecare masă. Adun firele de păr de pe podea cu determinarea cu care altădată fumam țigară după țigară. Când o să-mi crească fire noi de păr, când o să-mi treacă bătătura din talpă, când o să-mi fac iar unghiile și-o să-mi cumpăr un rimel nou, când o să se întâmple toate aceste lucruri o să mă simt întreagă.

Până atunci, ascult podcasturi în timp ce roțile de la căruț adună frunze uscate. Și las totul baltă la primul scâncet, pentru că nimic din ce a fost important nu mai e. Iar fuga asta între atunci și acum mă obosește mai mult decât nopțile întrerupte.

Ochi mici de o culoare indecisă se uită la mine printre bare. Mă înțeapă vinovăția. De ce-l ții închis? Trebuie să te joci cu el. Să-i citești. Să-i cânți. Să dansați. Să-l plimbi mai des. Dar plouă. Îi zâmbesc și-mi răspunde. Poate nu e așa de rău acolo. E în siguranță.

E greu pentru că viața ta e acum și nu anul viitor.

Greul trece, frumosul crește.

Cafeaua ajută.

Mă încurajează alte mame cărora le-a crescut deja părul.

Termin de montat țarcul – măcar se potrivește cu parchetul și cu restul mobilei. Îi fac loc între canapea și masă. Culeg o suzetă de pe jos. Poate voi reuși să fac ordine, mereu.

Sabina Varga este gazdă și producător Zest, un podcast despre plăcerea și uimirea de a scrie.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


2 comentarii la „Obiectele care ne-au dat sens în 2020

  1. Pentru mine, sunt the „pods” 🙂

    Când eram în grad school, citeam undeva (1) că o persoană (un “actor”, cum spun cercetătorii) poate fi într-o relație de lungă durată cu un obiect și/sau chiar cu o activitate pe care o face în mod regulat.

    Altergatul. Probabil gătitul. Ascultatul sunetelor/ zgomotelor la căști – mai știi? Nu glumesc.

    Pentru mine totul a pornit prin 2009 într-un sat numit Skødstrup (pe lângă Aarhus, Danemarca). Într-o încercare disperată de a-mi menține silueta, cumpătul, și sănătatea mintală, am decis să “ies” cu cea mai ieftină (eh, accesibilă!) pereche de JBLs și cu mixurile unui amic DJ drept companie. La un moment dat player-ul a murit, însă căștile mi-am rămas în urechi. Blocau vântul. Gândurile. Tot. Iar eu am continuat să alerg.

    Au trecut vreo 6-7 perechi de atunci.
    De la mici, gratuite, încomode, cu cabluri în care mi se încâlcea umbrela (și sandwich-ul!), la perechi alse pe-ndelete, “sturdy”, cu cupe moi, review-uri lungi, forme rotunjite și propria lor husă.

    Le-am purtat peste tot pe aceste prietene Hi-Fi. De la gracht-urile din Amsterdam la zgârie-norii din São Paulo, și de la malul Crișului din Oradea la acel hangar din Hamburg unde e parcată “Beluga”.

    Fast-forward în martie 2020 și începutul (perceptibil al) pandemiei.

    Se închideau, pe rând, restaurantele, magazinele, coaforurile, mințile. Căștile “cele bune” stătau, de 3 săptămâni deja, într-o valiză goală din dormitor. Golisem cam totul pe măsură ce deplasările se anulau.

    Un timp nu am mai ascultat nimic. Le-am abandonat. M-am abandonat și pe mine.

    Apoi s-a împrimăvărat. Încet de tot, dar s-a împrimăvărat. Noroc cu Alex. Am ieșit mai mult, mai des. Leafa a continuat să intre, am prins o reducere, și, după lungi căutări și cugetări: au sosit! Cea mai sleek, bine-cotată, hisptărească pereche de căști pe care am avut-o vreodată.

    E seară când scriu aceste rânduri. De abia aștept dimineața să le scot din cutiuță și să le port. Mă vor face să mă simt cea mai de succes atletă. Pe la prânz voi avea dicția grozavă – eventually (eh, ele nu mă judecă; înjură acum, Oana, edităm mai încolo!). Seara, în acele 10 minute cât voi duce sticla la reciclat (orice scuze de ieșit la aer e bună!), mă vor învăța ceva util, haios, probabil cu implicații economice de pe Freakonomics.

    Acum hai, toată lumea la culcare. Sau la încărcat. Mai e puțin și se face 2021.

    (1) Mickelsson, K.-J. (2017), „“Running is my boyfriend”: consumers’ relationships with activities”, Journal of Services Marketing, Vol. 31 No. 1, pp. 24-33. https://doi.org/10.1108/JSM-03-2016-0108

  2. Te aranjezi si ai grija de tine pentru tine, nu pentru altii. Bullshit. Altfel ai face-o mai ales in casa, nu atunci cand te vad altii. Dar e ok, minte-te ca pentru tine o faci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *