Omul, statul, pandemia: cetățeni și supuși în vremuri de criză

Mădălina Mocan, doctorandă în Științe Politice, spune că pandemia e o reîntoarcere complicată la un stat măcinat de corupție și birocrație.

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. De-a lungul acestei luni veți găsi gândurile lor, într-o serie coordonată de Vlad Odobescu.

Seria de materiale publicate până acum este aici


Mădălina Mocan este doctorandă în Științe Politice a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A fost director de dezvoltare al Centrului Rațiu pentru Democrație și e interesată de teme precum drepturile omului, politici multiculturale, inegalitate și transparență.


Acoperită de zăpadă în martie, România realizează că de data asta nu doar fenomenele meteorologice au luat autoritățile prin surprindere. Cu atât mai mult cu cât chiar și acum am fi avut timp să ne pregătim – cu toții am urmărit de la începutul anului eforturile chineze de a minimaliza și apoi de a stopa prin măsuri de o strictețe greu de imaginat într-o societate deschisă, răspândirea noului coronavirus. Au urmat apoi Taiwan, Coreea de Sud și, cu implicații mari pentru noi, Italia. Tragedia italiană devine tragedie românească în contextul legăturilor comerciale dintre două state, și, mai important, a numărului mare de cetățeni români care locuiesc și lucrează acolo, mulți dintre ei în aranjamente temporare, adesea precare, mulți dintre ei nevoiți să se întoarcă acasă. 

Unul dintre efectele majore ale acestei crize este reîntoarcerea la stat: o reîntoarcere uneori ideologică așa cum este cazul oarecum neașteptat al unori adepți ai statului minimal, adesea fizică, cum este cazul fiecăruia dintre noi, cetățenii globali care am asistat cu neîncredere și am fost subiecții reapariției pe repede înainte a frontierelor de stat și a întreruperii unor lanțuri de aprovizionare al căror succes în funcționare reprezenta o condiție a modelului economic în care operam. În cazul românesc, această reîntoarcere este cu atât mai complicată cu cât statul și guvernele care s-au succedat la conducerea lui nu au fost capabile (și, în unele cazuri, nici măcar dornice) să își asume temeinic reformarea instituțiilor care îl definesc, precum justiția sau parlamentul sau funcționarea celor care ar trebui să ne garanteze drepturi fundamentale precum educația sau sănătatea.

Sunt imposibil de identificat măsurile de pregătire luate de guvernul român din momentul semnalului de alarma lansat de OMS până în cel al confirmării primului caz de infectare în România. Cu un aparat birocratic ineficient și o elită politică încropită, statul român este nevoit să răspundă uneia dintre cele mai mari crize din recenta-i existență democratică. Pe teritoriul lui, cetățenilor transformați în supuși prin decretarea stării de urgență li se cere să aibă încredere într-un proces decizional marcat de lipsa transparenței. Frustrarea și lipsa de securitate ne fac să resimțim acut și personal provocările permanentizate ale sistemelor democratice: perceputa lipsă de eficiență în momente de criză.

Puțin preocupate de drepturi și libertăți cetățenești, regimurile autoritare iau decizii mai rapid și sunt capabile să le implementeze la fel de rapid. Speriați pentru noi și cei mai apropiați nouă suntem tentați să ignorăm prețul individual și social al eficienței lor. Acceptăm restrângerea temporară a drepturilor și libertăților și în scopul aceleiași eficiențe idealizate pierdem din vedere că aceleași societăți autoritare sunt caracterizate de permanenta absență a acestora.

Frustrarea și lipsa de securitate ne fac să resimțim acut și personal provocările permanentizate ale sistemelor democratice: perceputa lipsă de eficiență în momente de criză.

.

E greu de imaginat că starea prelungită de insecuritate nu va accentua tendințe deja existente precum sprijinirea măsurilor de control prin folosirea tehnologiilor tot mai sofisticate de monitorizare cum sunt cele de localizare, implementate de guvernul chinez sau cel israelian. E și mai greu de imaginat o birocrație opacă dornică să se autocenzureze și capabilă să stopeze folosirea discreționară a acestora, în numele interesului general.

Tot în sfera securității individuale va persista nevoia identificării unor lanțuri mai scurte de aprovizionare mai ales în zona accesului la hrană și medicamente iar proiectele politice naționale sau, acolo unde există, supranaționale, vor încerca, greu de spus cât de coordonat, să găsească soluții acestor preocupări. Pentru proiectul european, felul în care vor funcționa coridoarele verzi  de transport și podurile umanitare pentru tratarea pacienților în stare gravă în alte state decât cele în care au fost identificați, ar putea reprezenta surse de optimism.

S-a scris mult despre particularismul acestei crize globale, mult despre provocarea de a rămâne izolați fizic, construiți fiind să căutăm comunitate; despre faptul că noi, ca societate, învățăm obiceiuri greu și distanțarea fizică prelungită va avea efecte prelungite asupra felului în care existăm. Ei i se suprapune aici și peste tot realitatea unei inegalități sociale pe care până acum o conștientizam în contextul accesului la bunuri precum educație, profesie sau locuință și pe care acum o trăim acut în fața unei boli necunoscute.

De la parlamentarii români la fotbaliștii italieni la senatorii americani pâna la cadrele medicale din Suceava, Milano și Seattle, aflăm că nu avem fiecare dintre noi garantat același tip de acces la resurse și proceduri precum testarea sau chiar tratamentul pentru o boală, de data această extrem de contagioasă. Că statutul social, venitul, averea și accesul la diversele rețele de putere ne ordonează altfel decât protocoalele medicale. Că „statul acasă” suprapune adesea criza globală de moment unei crize individuale permanente generate de omniprezența violenței domestice, inexistența resurselor financiare sau chiar lipsa unui acasă. După ce spitalele de campanie se vor desființa și noi vom reveni în piață ca cetățeni ar putea fi un moment prielnic pentru reasumarea statului de drept înțeles ca egalitate în fața legii, a procedurilor și protocoalelor și a tot ce face un stat să funcționeze în interesul cetățenilor cărora izolarea fie voluntară, fie impusă, le-a mai dat un prilej să reflecteze asupra acordului (dat) pentru existența lui.

Din aceeași serie, citește și: Constantin Vică: „Cel mai mult avem nevoie de cei care spun adevărul”

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Un comentariu la „Omul, statul, pandemia: cetățeni și supuși în vremuri de criză

  1. Profundă analiză…! Feliicitări Mădălinei Mocan, ale cărei articole le citesc cu interes. De altfel, DOR se caracterizează prin articole scrise de oameni inteligenţi, informaţi şi de bună intenţie. De ce oare nu ies, nu-i rugăm să iasă, la o adică, de ce nu, să-i scoatem noi în faţă pe aceşti oameni tineri şi fără tare morale şi de nici un fel şi să-i rugăm să aibă ei grijă de noi şi de această ţară…?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *