Până viața ne va despărți

Trecutul și prezentul unei relații care se prăbușește.

Lea Rasovszky, Perv Luv (din seria Din Dragoste III), 72×64 cm, tehnică mixtă pe hârtie, 2015

Simona şi Pavel sau cunoscut de un 1 Mai la mare, acum 20 de ani. Ea avea 21 de ani şi era în anul II la Istorie, iar el avea 19 ani şi era în primul an la Politehnică. Niciunul nu avea multă experienţă în dragoste: ea mai avusese două relaţii până atunci (una de doi ani şi una de două luni), iar el mai fusese cu o singură fată, din clasa a VIIIa până întra Xa. Simona na fost niciodată genul care să facă primul pas sau care să dea de înţeles unui tip că îl place. Ca bărbat, e OK să fii respins, îşi spunea ea, dar ca femeie, e o ruşine. Nici Pavel nu era prea îndrăzneţ din fire, dar şia luat inima în dinţi când a văzuto pe Simona în discoteca Ring din Costineşti.

Simona: Nu pot spune că l‑am remarcat pe Pavel. El m‑a remarcat pe mine şi a încercat să se apropie, în felul lui frumos, în stângăcia lui de om sincer şi neversat. Mi‑a luat o îngheţată şi eu nu am fost sigură că e numai pentru mine, aşa că am dat şi celorlalţi. Nu ştiu cum, a făcut să ne întoarcem împreună spre cazare, să rămânem doar noi doi, să ne oprim pe ţărm. Am pus capul pe genunchii lui şi, de obosită ce eram, aproape am adormit, când m‑a trezit cu un sărut. Am răspuns la sărut şi aşa a început. Ţin minte că îmi făceam griji că era cu doi ani mai mic decât mine şi că arăta tare copil şi era foarte subţirel, în timp ce eu eram mai plinuţă şi mă gândeam că poate facem un contrast caraghios. După o lună mi‑a spus că mă iubeşte şi am simţit că mi se încălzeşte sufletul, dar nu i‑am răspuns că şi eu. A provocat el, după scurtă vreme, o mărturisire similară din partea mea. După vreo două luni şi jumătate făceam dragoste.

Pentru mine, nu a fost dragoste la prima vedere, a fost ceva construit în timp. Am ajuns să îl iubesc. Îmi reproşează acum că nu am simţit niciodată pentru el ce trebuie, că nu a fost pasiunea năvalnică, nu a fost mistuire.

Pavel: Nici nu mai ştiu cum a fost, cred că mi‑a plăcut de ea. Oricum, am plecat la discotecă, în Ring, eu care nu călcasem niciodată, uram discotecile, doar o fugăream pe ea, că altfel nu‑mi imaginez de ce, în loc să stau să beau, eram în discotecă. Era frumoasă şi era veselă, mi‑a plăcut foarte mult de ea. Şi eu eram complet tembel, cred că şi acum sunt, copilăros aşa. Ştiu că am sărutat‑o în seara aia, am plecat de la discotecă, am căutat‑o la cămin, am început să ieşim. Eram complet îndrăgostit, nu mai ştiam de capul meu, aşa că în sesiunea de vară am picat vreo patru examene.

Simona şi Pavel îşi petreceau mai tot timpul împreună. În câteva luni, aveau deja banii la comun, au început să îşi cunoască prietenii şi să îşi facă planuri. Simona îşi aminteşte că alături de Pavel a făcut primul traseu montan, a stat prima dată la cort şi a mers prima dată în Vama Veche. Imediat după facultate, au decis să se mute împreună, cu chirie.

Simona: Întotdeauna mi‑am dorit să mă căsătoresc, neapărat din iubire şi să avem copii. Nu mă gândeam că aş putea să am o relaţie pasageră, experimentală. Intram în relaţii cu seriozitate şi dăruire, căutând să aflu dacă respectivul este El. În lipsa relației tânjeam să o găsesc, iar o relaţie care părea să meargă bine mă făcea să radiez. Mai târziu am aflat că atitudinea asta îi sperie pe bărbaţi şi îi face să se apropie mai greu, poate uneori fără să conştientizeze nici ei de ce. E mult mai atrăgătoare femeia relaxată, care caută să se amuze, să experimenteze, să trăiască clipa.

Pavel: La începutul relaţiei, când am fost la Padina într‑o excursie, mi‑a făcut capul calendar. Într‑o dimineaţă m‑a întrebat dacă o să rămân întotdeauna cu ea. Eram în primele luni de relaţie şi am zis că nu ştiu, habar n‑am ce o să se întâmple, şi mi‑a făcut un ditamai scandalul.

Pregătirile de nuntă au început după patru ani de relație, iar Pavel a lăsato pe Simona să ia majoritatea deciziilor. În ziua nunţii, Pavel părea mai fericit şi mai dezinvolt ca niciodată. Simona îşi aminteşte că sau întors pe jos de la restaurant, iar Pavel îşi făcuse un turban dintrun prosop şi la purtat până acasă. La patru zile după nuntă au plecat în Praga, iar la aniversarea de un an şiau făcut cadouri şi au plecat pentru o săptămână la Bran.

Simona: M‑am căsătorit când aveam 26 de ani şi patru ani şi jumătate de relaţie. Credeam că se poate menţine o relaţie până când moartea ne va despărţi. Cei doi trebuia doar să fie corecţi şi dedicaţi. Orice problemă urmau să o rezolve împreună prin deschidere şi comunicare. Noi am discutat îndelung de ce o facem, pentru că el nu era deloc convins că şi‑o doreşte. Cred că se poate spune că l‑am convins. Eu îmi doream gestul romantic şi simbolic al căsătoriei şi consideram că ne ajută cumva pe plan social, şi pe noi şi pe viitorii noştri copii. Ne iubeam frumos şi liniştit şi eram „închişi” faţă de orice alt potenţial partener. În ceea ce îl priveşte pe el, cred că e în continuare aşa. Bărbatul‑unei‑singure‑femei, specie rară şi preţioasă!

Pavel: Cu căsătoria m‑a convins spunând că ar avea de suferit copiii dacă părinţii nu ar fi căsătoriţi. Copii ne‑am dorit amândoi, iar eu oricum nu am avut cu nimeni dorinţa să plec dintr‑o relaţie. Sunt genul care nu‑şi doreşte altceva. Dacă aleg ceva, îmi asum ce mi‑am dorit pe moment.

În martie 2003 şiau cumpărat apartament la o primă creştere a preţurilor, dar înainte să explodeze cu totul piaţa imobiliară. Simona sa ocupat de tot şi povesteşte că a trebuit să ducă muncă de convingere cu Pavel ca să se mişte repede şi să ia apartamentul cu banii jos. În august 2008 şiau făcut un credit de nevoi personale pentru amenajarea casei, iar după o lună sa declanşat criza. Deja nu se mai înţelegeau, fiecare voia altceva, iar momentul utilării apartamentului este unul pe care amândoi şil amintesc ca fiind traumatizant.

Simona: După câţiva ani, treptat şi lent, lucrurile s‑au schimbat în rău. Nu ştiu prea bine de ce, ajunsese să fie mereu absent şi distant. Nu îşi dorea să facem nimic împreună, stătea plecat cât de mult putea, acasă stătea doar la calculator, sexul era sporadic, uneori lipsea cu lunile. Obiecta la prietenii şi preocupările mele şi eram mereu ocupată să mă justific pentru ceea ce îmi plăcea. Avea de multe ori o atitudine dispreţuitoare, care nu i‑a dispărut nici azi complet.

Pavel: Îmi amintesc cum a fost atunci când ne‑am cunoscut; un timp a fost bine. Nu ştiu ce s‑a schimbat. Cred că eu sunt foarte plictisitor şi s‑a plictisit de mine. Şi sunt foarte docil, ceea ce e o chestie foarte plictisitoare. Prima ruptură a fost în momentul în care am simţit că ceea ce spun nu e ascultat, iar asta s‑a întâmplat cu mult înainte de căsătorie.

Copiii au apărut când deja erau probleme. Azi, Pavel spune că simţea nevoia să fugă de ea pentru că era veşnic nemulţumită. Simona spune că a devenit aşa când a sesizat problemele lor şi îl „bătea la cap” din dorinţa de a le rezolva prin discuţii cu el.

Simona: Când am rămas însărcinată prima dată, lucrurile deja scârţâiau. Nu mi‑am pus problema să aştept cu sarcina, ca să văd încotro se îndreaptă lucrurile. Mă gândeam că şansele să găsesc pe altcineva ar fi extrem de reduse. Şi adevărul e că o femeie care nu se place şi nu e OK cu ea să trăiască şi singură nu e atrăgătoare, iar eu nu mă plăceam. Mă gândeam că o să mergem aşa înainte, el mereu ursuz şi nemulţumit, eu tristă şi, de fapt, singură, sau poate chiar ne vom despărţi, dar îmi doream copii.

La prima sarcină eram încă idealistă şi, deci, naivă. Aşteptam atenţie, grijă, răsfăţ, protecţie. El venea cam în silă cu mine, a fost la o ecografie sau două. În rest, stătea nopţile la prietenul lui, care locuia într‑o garsonieră cu iubita lui. Pavel venea acasă şi la 4–5 dimineaţa de la ei. Îl sunam să îl întreb de ce nu vine. Îmi răspundea că mai are ceva de lucru, iar la unele apeluri nu îmi mai răspundea deloc. Au fost situaţii în care nu mai voiam să îl las în casă.

Pavel: Cred că la un moment dat s‑a plictisit de mine şi era destul de greu de stat pe lângă ea. Aveam certuri fără motiv, iar ea era tot timpul nemulţumită. Eu nu pot să zic că eram nemulţumit, sunt un om care se mulţumește cu orice. Pot să‑mi împart în cap ce ar fi logic să se întâmple şi ce fac eu şi pot să mă înţeleg bine cu ambele variante. Nu am nicio problemă să apreciez un film foarte prost. Adică să fiu conştient că filmul este foarte prost şi să mă simt foarte OK cu filmul respectiv. Sunt două chestii total diferite. Pentru mine o viaţă plăcută e o viaţă liniştită şi previzibilă ca să mă simt în siguranţă.

Anca sa născut în martie 2004. Simona sa întors la muncă în martie 2006, când deja era însărcinată în trei luni cu Sofia. În iulie 2006, Pavel a luato pe Simona cu el întro călătorie în interes de serviciu. Au fost în Praga şi în Viena, iar Simona îşi aminteşte că sau certat tot timpul. Pentru că nu sa adaptat la grădiniță, Anca a stat la bunici până când sa născut Sofia. După ce sa născut sora ei, Anca a început să meargă la o grădiniță cu program prelungit, iar Simona stătea acasă cu cea mică. Când Sofia avea șase luni, Simona a acceptat o ofertă de muncă şi a angajat o bonă. Pavel mergea la muncă şi când venea acasă o ajuta pe Simona cu fetele.

Simona: Când am născut, mi‑a fost extrem de greu. Am chemat‑o pe mama, care încă lucra şi a putut să îşi ia un concediu de trei săptămâni. După ce s‑au terminat, am decis că nu am curaj să rămân fără ajutorul părinţilor mei şi am plecat la Galaţi. Lui Pavel nu i‑a convenit, dar a acceptat. Am stat aproximativ trei luni, iar el venea în weekenduri. Ştiam că am nevoie de ajutor substanţial şi nu aveam încredere că o să mi‑l ofere omul care venise numai pe la 4–5 dimineaţa la soţia lui însărcinată. Nu mă simţeam o prioritate pentru el. Pot spune însă că s‑a implicat şi se implică în creşterea copiilor, foarte mult chiar. Este un tată bun.

Statul acasă naşte monştri. Am stat doi ani acasă după naşterea celei mari. Nu mă machiam, nu mă aranjam, nu aveam nicio chemare pentru asta. Nimic nu mă motiva să o fac. El oricum îmi repeta că cel mai bine îmi stă în blugi şi nemachiată. Nu socializam decât cu „prietenele de cărucior”. Şi faptul că eram grasă mă paraliza, aveam ideea că pot să pun pe mine şi Chanel, tot o femeie grasă voi rămâne, drept urmare neatrăgătoare. Atitudinea lui faţă de asta era una corectă: „te plac şi aşa, dar nu ţi‑ar strica să slăbeşti”. Nu simţeam însă că pentru el aş fi în vreun mod atrăgătoare, dar nici nu puteam şi nu pot să îl condamn pentru asta.

Pavel: Când a apărut primul copil, ea era deja din ce în ce mai nervoasă, iar eu nu am acoperit cum trebuie chestia asta. Nici nu ştiu cum aş fi putut, nu e o persoană cu care să poţi să vorbeşti. După ce s‑a născut Anca, s‑a dus la Galaţi. Eu mă duceam în weekenduri şi mă întorceam duminică seară. Îi era greu cu Anca, asta ştiu. Eram mutaţi unde stăm acum, deci probabil că avuseserăm o rundă de certuri, dar sunt sigur că a fost ceva greşit la cum mă purtam eu. Ştiu că înainte să se nască Anca a început să fie foarte morocănoasă, lucram şi cu prietenul ăsta al meu şi o perioadă stăteam destul de mult la el, ajungeam destul de târziu acasă. Chiar aveam treabă, nu stăteam foarte bine nici cu banii, iar pentru mine era foarte important să reuşesc să fac chestiile alea. Erau scandaluri pe tema asta şi la un moment dat ajunsesem să stau la el special ca să evit asta. La al doilea copil cred că deja nu mai conta, se obişnuise să fie tot timpul supărată.

În 2010, Simona cântărea 105 kilograme şi a decis să facă o operaţie de micşorare a stomacului. Pavel nu a fost de acord şi acest lucru a fost subiectul multor discuţii. Susţinută moral şi financiar atât de părinţii ei, cât şi de părinţii soţului ei, Simona şia făcut operaţia în iunie 2010. Operaţia sa desfăşurat fără probleme, iar Simona a ajuns, în câteva luni, de la 105 la 65 de kilograme.

Simona: El a făcut tot ce a putut ca să mă împiedice să fac operaţia. Am găsit susţinere în părinţii lui, dar în el, nu. Era ca o picătură chinezească: eram conştientă că va fi un eşec şi că îmi voi petrece restul vieţii în spital, având nevoie de medicaţie de 1.000 de lei pe zi? Ce vom face atunci? Am încercat să discut cu el, să îi explic că e decizia mea, corpul meu. A adus toate argumentele, inclusiv că epuizez rezervele de bani ale celor două familii. Şi, totuşi, am făcut‑o. În ciuda lui. Şi a fost un lucru bun. După vreun an, i‑am spus că uite, m‑am operat şi sunt bine. A spus să am răbdare, cancerului îi trebuie mai mulţi ani ca să acţioneze. Aşa că m‑am bucurat de una singură de rezultatele operaţiei.

Experiența a fost copleșitoare și a însemnat o avalanșă de trăiri. Am aflat cum e să capeți o a doua șansă la viață; de fapt, să o iei cu forța. Am descoperit cum e să te simți sexy pentru prima dată în viață, deși ai 36 de ani și același număr de kilograme ca la 20, când te considerai grasă. Și am învățat multe, de pildă să mă bucur din orice și să fiu mereu at my best.

Pavel: Mi‑a reproşat că n‑am fost de acord, că trebuia să o susţin, dar după părerea mea a fost o prostie, o metodă de a scăpa de ceva fără să faci nici un efort. Pentru ea a fost o chestie bună, cu menţiunea că e genul de om care, indiferent ce obţine, nu e niciodată mulţumit.

În 2012, Simona la cunoscut la o petrecere a firmei pe Mircea, divorţat şi cu o fetiţă. Sau îndrăgostit şi au început o relaţie care pentru Simona era prima relaţie extraconjugală. Întro seară, la câteva luni după începutul relaţiei cu Mircea, Simona era în pat, îşi copiase conversaţiile cu Mircea şi le trimitea pe mail că să le poată reciti şi mai târziu. La o fracţiune de secundă după, şia dat seama că, de oboseală, trimisese mailul către Pavel. Sa panicat şi a năvălit în sufragerie, unde soţul ei stătea la calculator, aşa cum făcea în fiecare seară.

Simona: Eram foarte speriată, mă gândeam că o să‑şi dea seama, că o să vrea divorţ şi că nu sunt pregătită, deşi spre asta înclinam. Am încercat să dezvălui cât mai puţin. Într‑o primă fază i‑am zis că e un coleg care mă curtează, că e un flirt şi că nu s‑a întâmplat absolut nimic. Mi‑era frică şi voiam să câştig timp ca să mă adun. S‑a întors înapoi, a mai citit o dată. Reieşea de acolo că totuşi se întâmplaseră lucruri între mine şi Mircea; era clar că făcuserăm sex. M‑a întrebat ce îmi doresc. I‑am zis că nu ştiu, îmi e greu să iau o decizie acum, nu am negat că ţin la omul ăla, dar că îmi este greu, eu convinsă fiind că el îmi va zice să ne despărţim.

Pavel: Când am aflat de Mircea, zicea că ţine foarte mult la mine şi nu vrea să ne despărţim. Am simţit că are nevoie de ajutor şi am avut senzaţia că mă reîndrăgostesc de ea. Nu ştiu dacă pentru că eram cât pe ce să o pierd. Simona aşa îmi prezintă situaţia şi e posibil să aibă dreptate. S‑a schimbat ceva mult pentru mine atunci. Înainte să aflu de Mircea încercam să o evit, pentru că orice contact cu ea era ditamai scandalul şi stăteam foarte mult la calculator. Şi îmi explica Simona că pe ea o iubesc cel mai mult după calculator şi mai era ceva, cred că avea o listă. Bănuiesc că pe mine mă iubesc cel mai mult, nu ştiu, dar în orice caz ea era pe locul unu sau pe doi.

Pavel a decis săşi recâştige soţia; chiar la acceptat pe Mircea şi, în paralel, a început să îi facă Simonei cadouri.

Simona: Era ca şi cum renăştea şi el, putea să respire, era foarte bine, parcă se bucura. A privit‑o ca pe o nouă şansă de a mă cuceri şi, dintr‑odată, voia să fie cu mine în fiecare secundă, să se bucure, să trăiască. Nu am cuvinte să redau experienţa. Priveam şi nu credeam. Mă întrebam dacă nu e o capcană, ca să spun tot şi apoi să dea cu mine de pământ, să mă distrugă într‑un mod crunt şi spectaculos. Să mă supună oprobriului public, luându‑mi copiii, sau poate să mă omoare în somn. Încet, prin persuasiune, răbdare, m‑a făcut să mărturisesc tot. Şi mă asculta cu entuziasm şi excitare. Nebuniile mele, îndrăznelile, reuşitele în faţa altor bărbaţi îl entuziasmau. Erau chestii care demonstrau ce tare sunt din două perspective: eram un exemplar feminin valoros şi făceam chestii pe care mulţi, printre care şi el, nu ar fi îndrăznit să le facă.

Pavel: În preajma căsătoriei am renunţat la luptă, apoi primul iubit a fost un declic. M‑am gândit că am de ce să lupt, m‑am gândit că mi‑aş dori să o păstrez, dar nu ştiu de ce. Încă vreau să o păstrez. Eu nu cred că se descurcă singură şi cred că are nevoie de ajutor, iar în afară de mine nu o ajută nimeni. Mi‑am schimbat şi comportamentul faţă de copii, în bine. Până atunci, toată rezerva de calm o cheltuiam pe ea şi nu mai aveam pentru copii. Apoi am devenit cât se poate de calm. Am vrut să dau mai bine în faţa ei, plus că m‑am lămurit de ce era nervoasă. Mă enervează când nu înţeleg de ce fac oamenii anumite lucruri. Când am aflat, am înţeles.

În curând au apărut şi regulile de împărţire a teritoriului. Simona petrecea un weekend cu soţul, unul cu amantul. Mircea venea din Pitești şi închiria o cameră la hotel de sâmbătă până duminică. După o vreme, a închiriat o garsonieră. Pavel stătea cu fetele şi îi scria Simonei mesaje de noapte bună.

Simona: În primă fază, era conştient că merita să mă fi aproape pierdut şi îmi dădeam dreptul de a‑l iubi pe celălalt, dar îşi dorea şi el şansa lui. Se schimbase radical și într‑o fracțiune de secundă. El, care voia să doarmă mult, se trezea acum foarte devreme ca să mă aştepte cu surprize. Mă rugam de el pe vremuri: noi ne căsătoriserăm pe 23 noiembrie și i‑am spus hai să facem un obicei, în fiecare lună, pe data de 23 marcăm chestia asta prin faptul că tu‑mi aduci o floare şi, dacă nu ai o floare, rupi o creangă dintr‑un gard viu şi marcăm chestia. Nu funcţionase. Acum primeam flori. Acum totul era posibil, numai să vreau.

Cumva, Pavel a încercat să şi copieze. Mă întreba: stai dezbrăcată sau în ceva de la el? Îi spuneam că stau într‑o cămaşă de la el şi începea să poarte şi el cămăşi, acelaşi model, el care nu avea nicio cămaşă cu mânecă lungă până atunci.

Pavel: În afară de câteva luni la început, probabil că relaţia noastră arăta cel mai bine în perioada cu Mircea. Credeam că mai există o şansă şi încercam orice, erau şi nişte recompense. La un moment dat am crezut că dacă lucrurile se întâmplau altfel în trecut nu am fi ajuns aici. Acum nu mai cred asta, cred că orice aş fi făcut, tot aia era.

Pavel la cunoscut pe Mircea de ziua lui, pe 2 noiembrie, când stabilise împreună cu Simona că Mircea va veni la ei pentru sex în trei. Sa întâmplat sex, dar numai între Mircea şi Simona. Au mai repetat experienţa de Revelion, dar cu acelaşi rezultat.

Simona: Fetele erau la părinţii mei, în vacanţa de iarnă, nu erau în Bucureşti. Nu am amestecat niciodată copiii. Singurul care s‑a apropiat de casa mea a fost Mircea şi asta doar în timp ce Pavel era acasă. Nu pot să spun exact cum s‑a născut ideea de a încerca așa ceva, eu am simțit că plutea în aer, că venea dorința asta dinspre ei amândoi către mine și cumva s‑a materializat. Sincer, consider că atitudinea mea a fost numai de acceptare a unei astfel de experiențe. S‑a întâmplat sex şi nu a fost bine pentru că a avut Pavel o problemă de erecţie. Am încercat să mă împart, dar nu s‑a putut. A fost ciudat că Pavel se retrăgea şi în momentele alea mă dăruiam total lui Mircea şi, la un moment dat, în timp ce făceam sex cu Mircea şi mă simţeam extraordinar de bine, simţeam aşa o mângâiere pe picior şi era Pavel care se întorcea înapoi. Percepeam cumva reacţia lui de a pleca, era un abandon, după care se răzgândea. Un threesome nu are cum să meargă dacă toată lumea iubeşte, iar ei amândoi mă iubeau, probabil că amândoi îşi doreau să fie masculul alfa şi probabil că Pavel a acceptat foarte repede că nu este el. Mircea era mai sigur pe el.

Pavel:

– Cum ţi s‑a părut întâlnirea cu Mircea?

– Frustrantă din punct de vedere sexual. A venit la noi şi …

– Ştiu că era ziua ta.

– Da, mi‑a făcut o surpriză.

– Cum a fost experienţa?      .

– Frustrantă.

– Ştiu că aţi repetat experienţa în trei de Revelion.

– Au mai fost încercări, da.

În vara viitoare, întrun weekend în care Simona plecase cu familia ei la mare, Mircea a venit în Bucureşti ca să se distreze. După o seară în club şi în stare de ebrietate, Mircea a decis să plece cu maşina spre Giurgiu. Pe drum, a accidentat mortal un bărbat. Până dimineaţă, era deja în arest preventiv, iar în acest moment îşi execută pedeapsa de trei ani și jumătate.

Simona: Am fost alături de Mircea, dar după câteva luni am constatat că nu mai simt acelaşi lucru pentru el. Am fost surprinsă şi eu, nu eram obişnuită să îmi treacă, dacă mă îndrăgosteam, nu eu eram cea care pleca din relaţie. I‑am spus lui Mircea ce se întâmplă cu mine şi a înţeles. Când a intrat la închisoare, m‑a sunat; deja relaţia se răcise, mai vorbeam din când în când, dar eu îmi doream ca el să se desprindă de mine pentru că îmi dădeam seama că nu mai simt. Mi‑a mai trimis scrisori, i‑am răspuns, dar cu întârzieri mari, pentru că mi‑a fost greu să o fac. Mă simt vinovată, dar nu mai am putere. Nu mai sunt eu OK și nu mai am de unde să dau. Aș avea nevoie să mă încarc, nu să mă consum.

Pavel: Am fost alături de ea în perioada de doliu după Mircea. Am încercat să fiu acolo dacă are nevoie de ceva. Simona a mers la el la închisoare, dar deja dădea senzaţia că simte obligaţia să facă asta, că nu mai simte la fel. Cumva, mă aşteptam să se îmbunătăţească situaţia între noi.

După ce sa terminat relaţia Simonei cu Mircea, Pavel spera la o reîntoarcere în matcă a vieţii lor de familie. Dar Simona ştia deja că nu există cale de întoarcere la ce a fost, există doar căi noi între care trebuie să alegi.

Simona: Am pus punct relaţiei cu Mircea fără să îmi treacă prin cap că aş putea reveni total şi monogam la Pavel. I‑am spus de George cu uşurinţă şi simplitate, fără să realizez ce ar putea însemna pentru el. Eu cred că nu l‑am mai văzut pe Pavel ca pe o opţiune din momentul în care am început să caut altă iubire, deci chiar înainte să apară Mircea; doar că nu am stat să îmi exprim clar totul în minte. Dacă aş mai fi simţit ce îşi dorea el să simt, nimic nu m‑ar fi oprit să mă întorc la el. Până la momentul schimbării lui, el era omul care, la un anumit nivel, mă părăsise şi căruia nu simţeam că i‑aş mai datora ceva. Pe urmă, mi‑a cerut să încerc şi am încercat, dar degeaba. Pe Pavel cred că îl văd ca pe un fel de tată, care are, în multe privințe, grijă de tine, dar parcă ai vrea să te lase și afară, la o întâlnire. Când nu l‑am mai iubit pe Mircea am căutat iar să iubesc. Să fac pereche cu cineva. Nu am găsit ce căutam și, în momentul ăsta, sunt foarte, foarte obosită să mai caut, să mai încerc să fiu fericită.

Pavel:

– Te aşteptai ca după Mircea să mai urmeze cineva?

– Nu, mi‑l prezentase pe Mircea ca pe cineva de care s‑a îndrăgostit…

– De următorul care a apărut, ţi‑a spus ea? Ai aflat din întâmplare?

– Cred că am văzut nişte mesaje şi m‑am gândit că trebuie să fie ceva de genul ăsta. Am întrebat‑o şi, până la urmă, mi‑a zis în vreo trei minciuni. În general au fost discuţii de genul „mai du‑te dracului”.

– Adică nu vorbea cu tine?

– Nu, nu‑mi aduc aminte de vreo perioadă în care să fi vorbit cu mine ascultându‑mă sau încercând să facă altceva decât să scape de discuţie.

Pe 1 mai 2014, Simona şi Pavel au decis să meargă în Vama Veche. Au cunoscut un cuplu la Cherhana, au petrecut seara împreună şi au decis să facă schimb de parteneri. Simona a făcut sex cu tipul, dar experienţa lui Pavel nu a fost una completă. Era a doua oară când mergeau împreună la mare de 1 mai; prima dată fuseseră în 1996, când sau cunoscut.

Simona: Ei au propus și noi ne‑am privit și ne‑am zis „de ce nu?”. Am mers la ei la hotel, am băut ceva, eu am făcut‑o cu el, a fost uşor violent, mă ameţisem suficient cât să mă simt bine. Ceea ce ştiu însă e că Pavel tot nu reuşise să aibă erecţie. Am făcut schimb de numere de telefon şi ei ne‑au mai căutat. La un moment dat ne‑am pierdut interesul şi nu le‑am mai răspuns, doar Pavel s‑a întâlnit cu ei, a fost la ei acasă. Într‑o cameră, era tipa dezbrăcată şi s‑au întâmplat lucruri, dar fără finalizare. Aşa ne‑am dat seama că el mă vrea doar pe mine.

Pavel:

– Tu ai încercat să fii cu altcineva?

– O singură dată, am făcut schimb de parteneri, dar a fost o chestie frustrantă pentru mine. Am făcut‑o în ideea că ea vrea asta.

– Dincolo de frustrare, simţi că experienţele astea v‑au schimbat relaţia?

– Nu au schimbat‑o în niciun fel.

– Te aşteptai să o schimbe în bine?

– Nu, doar că eram dispus să fac orice.

– Ai fi dispus să o împarţi cu un alt bărbat pe termen lung?

– Păi după cum se vede, sunt.

După ce Mircea a dispărut din viaţa lor, a devenit o constantă ca Simona să fie cu altcineva sau să căute să fie. Pavel trăia deja întrun triunghi, iar latura lui părea să fie cea mai îngustă. În timp ce Pavel încerca să extindă timpul pe care îl petrece alături de soţia lui, Simona încerca să nu se simtă rea refuzând asta.

Simona: Avea tendinţa de a petrece orice secundă cu mine, până la sufocare, şi e greu să nu te simţi rea refuzând asta. Mai ales că trebuie să o refuzi zi de zi, pentru ani de zile şi nu o refuzi întotdeauna. Iar ce nu îi refuzi se acumulează la tine ca lucruri făcute din amabilitate, ce îi refuzi lui se acumulează la el că frustrări.

Vrea să ştie absolut tot ce fac. Când îi povestesc, e cel mai bun prieten al meu, mă ascultă, mă înţelege şi îmi face plăcere să vorbesc cu el. A fost iubitul meu, este soţul meu, tatăl copiilor mei, acum e cel mai bun prieten al meu şi parcă e şi tatăl meu, dar nu‑l mai văd pe el ca pe bărbatul meu. Un aspect ciudat este că eu am împrumutat multe caracteristici ale masculinității, iar el pe ale feminității. În multe privințe eu sunt bărbatul, respectiv tatăl, și el femeia, respectiv mama.

Pavel:

– Ce i‑ai cere Simonei acum?

– Nimic, că nu are niciun sens. Ori ar face forţat şi ar ieşi prost, ori nu ar face deloc. Nu cred că mai există şanse pentru noi. Nu consider că mai suntem împreună. Eu mă cramponez de ea şi ea încearcă să scape de mine, iar eu nu prind ideea. Probabil că aş putea să mai fac lucruri pentru noi. Dacă le‑aş şti, le‑aş face, dar am început să obosesc.

– Ce te‑a motivat în tot timpul asta?

– Bănuiesc că sună ca dracu’, dar faptul că o iubesc. Sună ca dracu’ pentru că nu e o chestie foarte logică. Logic ar fi fost să mă car. Probabil că dacă şi‑ar găsi pe cineva în care să am încredere, lucrurile ar fi OK. Dar, în principiu, în afară de mine, nu am încredere în nimeni.

Când începe o relaţie, Simona o începe spunând: sunt căsătorită, dar suntem colegi de apartament, neam iubit, nea trecut, fiecare îşi vede de viaţa lui.

Simona:

– Simţi că l‑ai înşelat vreodată?

– Nu, niciodată. Pentru că până la momentul Mircea, mă părăsise. Eu pot fi văzută ca o persoană care înşală, dar eu nu simt asta atâta timp cât îi spun sincer ce simt și ce nu, ce pot să îi ofer și ce nu.

Când e să ne ajungă cuţitul la os, când e să vorbim serios, de fapt asta e ideea: că unul dintre noi ar trebui să plece. Are momente când chiar vrea, dar face parte din structura lui să se lege de obiecte, de oameni, să fie fidel, să fie statornic, fiindcă îi e frică de viaţa fără chestiile alea, fără tricoul ăla care s‑a rupt de tot, fără portofelul ăla care s‑a rupt de tot şi fără relaţia aia care s‑a rupt de tot. Dacă m‑ar lăsa liberă, aş putea să îmi aduc aminte cine sunt şi ce vreau. Ar putea să mi se facă şi mie un pic de dor de el şi să mă duc eu spre el. Sau poate nu, dar ar trebui să‑şi asume riscul ăsta. Şi nu poate să facă asta, îi e teamă că pierde tot.

Pavel: Mi s‑a părut tot timpul că e proastă în relaţiile cu bărbaţii, mai puţin cu ăia care o iubesc. În momentul în care îi e clar că cineva o iubeşte, îşi pierde din interes. Interes care rămâne atunci când ăla nu „muşcă” momeala. Să zicem că ea şi relaţia au evoluat cum era firesc să se întâmple, să zicem că eu am evoluat total ciudat. Adică în momentul în care am aflat de Mircea, relaţia noastră era foarte proastă. Acum aş zice că relația noastră e foarte apropiată calitativ de cum era la doi ani după ce ne‑am cunoscut. Eu sunt mai calm, ştiu despre ce e vorba şi mi‑e mai uşor să înţeleg de ce nu‑i convine nimic. OK, nu e acasă, asta e.

– Tu ştii întotdeauna unde e ea?

– Nu, în majoritatea timpului habar n‑am.

– O acoperi de fiecare dată în faţa fetelor?

– Da.

Pavel şi Simona sunt departe de ceea ce îşi doreau la început, cu multe lecţii încasate fără să rămână la podea. Au încercat, au luptat, sau zbătut, au sperat şi au suferit, fiecare în felul lui.

Simona:

– Ce îşi doreşte Pavel?

– Nu ştiu. Probabil că pe mine, în continuare. Dar lucrurile nu mai arată ca acum doi ani. Şi‑a mai pierdut din speranţe, s‑a mai liniştit. Cumva, empatizez cu el. În prezent am perioada asta grea şi ternă, în care mi‑am pierdut din curaj şi speranţe şi simte că mă agăţ de el, speriată. Mă are, cu preţul de a fi îmblânzit ceva ce era mai frumos neîmblânzit. Dar neîmblânzit era greu de păstrat.

Pavel:

– Ce crezi că îşi doreşte Simona?

– Cineva pe care să‑l iubească şi care s‑o iubească.

– Te aştepţi să fii toată viaţa cu ea?

– La cum o ştiu, bănuiesc că da. Parcă mă văd cu ea pe cap când s‑o potoli, la 55 de ani. Îmi mai e teamă că în momentul ăla nu o să mai am eu chef. Mi‑ar părea rău să fie aşa. Mi s‑ar părea total caraghios.

– Dacă ea s‑ar potoli acum, există riscul să te plictiseşti tu?

– Să mă plictisesc, nu. Sunt conştient că varianta cea mai bună nu ar fi să se potolească, pentru că nu aş putea să îi ofer ce are ea nevoie, partea aia de început de relaţie, de îndrăgosteală şi, sexual, nu cred că s‑a simţit niciodată OK cu mine.

Pavel şi Simona au ajuns în punctul în care îşi doresc să se schimbe ceva, dar nu au puterea să schimbe ei înşişi nimic. Sunt doi oameni între care sa aşternut o tăcere de roluri: se aud unul pe altul că vor să plece, dar nu se mişcă niciun centimetru, de parcă lear fi frică să nu fugă amândoi în acelaşi loc.

Simona: Ca să determin plecarea lui Pavel din casă ar fi trebuit să duc un război intens şi urât. Mai simplu ar fi să plec eu, dar m‑am gândit că aş putea să îmi permit doar o locuinţă modestă unde ar fi dificil şi probabil incorect să iau copiii. Cred că dacă nu am fi avut copiii aş fi plecat. Chiar cred asta. Ceea ce nu înseamnă că dau vina pe copii. Responsabilitatea este integral a mea.

Pentru că nu cred în sentimentele controlabile, nu pot spune dacă există ceva care ne‑ar putea ajuta, pe Pavel şi pe mine. Mi‑e greu să cred şi mi‑e foarte frică de suferinţa pe care ar îndura‑o dacă ar citi aceste fraze ale mele. Perspectiva pe care o contemplu în perioada asta este aceea că nu o să îmi mai revin. Că o să rămân în stadiul de frunză uscată, dusă de apa de ploaie într‑o rigolă pe marginea drumului. O învinsă. Pentru mine, el este cel care a făcut TOTUL ca să rămân cu el, trecând însă dincolo de limitele acceptabile. Oare în dragoste şi în război chiar totul este permis? Cred că există limita pe care, dacă o depăşeşti, ajungi să îi faci rău celui pe care spui că îl iubeşti. Acolo nu cred că mai este dragoste, este egoism, dependenţă, prizonierat. Şi mie mi‑a fost frică să plec. În faţa tuturor, îmi asum gesturile şi alegerile mele. Este vina mea că mi‑a fost frică şi nu am plecat. Dar între mine şi el discuţia s‑ar purta altfel, pentru că mi‑a cultivat fricile şi nesiguranţa.

Pavel:

– Crezi că există ceva ce v‑ar ajuta pe voi doi în momentul asta?

– Să‑şi găsească Simona pe cine îşi doreşte ea, unul care e ca mine din punctul de vedere al sentimentelor pe care le are pentru ea şi cum ar avea grijă de ea, pe care să îl iubească ea, şi să fie în stare să găsească mereu ceva nou, ca să nu se plictisească Simona de el.

– Şi tu ce ai face dacă ar apărea el?

– M‑aş căra, ce dracu, să fac?

– Ai încerca să găseşti pe altcineva?

– Cred că da.

– De ce nu încerci acum?

– Pentru că sunt cu Simona, sunt fetele, e Simona. Nu sunt genul să caut pe cineva doar pentru sex pe durată scurtă. Dacă aş căuta, aş căuta pe cineva cu care să rămân. În momentul ăsta nu ar avea niciun sens pentru că nu aş putea să‑i ofer nimic. Ce să‑i ofer? O oră după ce culc fetele? Aş încurca pe cineva. Cred că dacă ne‑am despărţi, aş încerca să caut pe cineva. Nu ştiu cât de uşor mi‑ar fi pentru că nu am antrenament la aşa ceva, dar aş încerca.

Ce înseamnă să iubeşti atunci când descoperi că reperele tale nu mai funcţionează, că rolurile nu sunt clare şi că regulile nu există? Toate aceste întrebări rămân deschise atât pentru Simona cât şi pentru Pavel.

Simona: Să iubesc înseamnă totul. E motorul meu. E scânteia care mă pune în mişcare şi mă face frumoasă, veselă, fericită, împlinită. Fără asta, sunt o umbră. Ar fi cea mai comodă chestie din univers pentru mine să mă reîndrăgostesc de Pavel, dar nu pot să‑mi ordon. Oamenii evoluează în direcţii neaşteptate, se redescoperă, se reinventează şi, mai ales, se schimbă. Și nu este ceva greșit, nu sunt vinovați pentru asta. Doar că asta deseori conduce la destrămarea cuplurilor.

Ce‑i drept azi mâine‑i minciună. Azi facem cuplu, mâine începe suferinţa. Nu ştiu să dau reţete, sunt atât de puţine cazurile de căsnicii fericite, funcţionale, în jurul meu şi rămân din ce în ce mai puţine. Eu am o vorbă: „Look closer!”; este tagline‑ul filmului American Beauty şi mi se pare că se potriveşte. Ceva pare minunat într‑o căsnicie care are mai mulţi ani, să zicem 10? Well, look closer

Mă miră și pe mine căsnicia asta a mea care se încăpățânează să nu moară, cumva, după toate prin câte am trecut. Azi ne regăsim unul pe celălalt mai obosiți, mai resemnați, mai maturi. Este doar o etapă și o să reîncep să caut? Sau o să apară altcineva când nu o să mai caut? Sau poate o să îl redescopăr pe soțul meu? Sau poate de azi înainte fericirea va arăta pentru noi altfel, fără iubirea AIA, o fericire mai puțin strălucitoare, dar care ne va ajuta să trăim, în loc să ne omoare? Oare, de fapt, în căsniciile de cursă lungă, cel puțin unul dintre ei doar s‑a încăpățânat?

Pavel: Să iubeşti înseamnă să‑ţi doreşti să fii lângă persoana respectivă şi să te simţi bine acolo. Nu neapărat să te simţi bine, să‑ţi doreşti să fii lângă cineva şi să încerci să‑l ajuţi.

– Pentru tine iubirea e condiţionată sau necondiţionată?

– Greu de spus, ce vrei să zic acum? Că e necondiţionată? Habar n‑am. Nu ştiu. E, dracu’ s‑o ia, cum e.

– Crezi că poate dura o viaţă?

– Pentru mine, da. Pentru Simona, nu.

– De ce crezi că se întâmplă aşa?

– Pentru că eu nu am nevoie de schimbare.

– Sunteţi doi oameni care s‑au iubit la un moment dat. Cum ajung oamenii în situaţiile astea?

– Eu sigur am iubit‑o şi o iubesc. Cred că pur şi simplu plictiseală, sau inițial funcționează autosugestionarea că e ceva ce îţi doreşti, apoi îţi dai seama că nu e, apoi te enervezi că nu e, nu zici ce vrei, ce te deranjează, începi să fii morocănos fără să dai motive şi vă enervați unul pe altul.

– Ce vrei tu în momentul ăsta?

– Să beau o bere. Şi să mă ştiu liniştit.


Numele din acest articol sunt pseudonime, pentru a‑i proteja pe cei implicați. Fragmentele rostite de Simona și Pavel sunt extrase din interviuri cu ei. Ana‑Maria a ajuns la această poveste după ce a cunoscut‑o întâmplător pe Simona, acum ceva timp. Ulterior, l‑a cunoscut și pe Pavel. A durat aproape un an să le afle povestea, iar acest lucru nu ar fi fost posibil fără acordul și eforturile pe care ei le‑au depus pentru ca Ana‑Maria să înțeleagă prin ce trec. Le mulțumim pentru încredere.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #24

Feminin/Masculin
Vară, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *