Cronica unei despărţiri anunţate

Despre dependenţă, toboşari şi relaţii-cârlig.

În seara aceea, m‑am demachiat în baie, m‑am îmbrăcat în pijamaua roz şi am intrat în cameră. El era întins în pat, pe cearşafurile noi, cu modele geometrice alb cu negru. Am stins lumina pentru că voiam întuneric, cât să fim apăraţi unul de altul. M‑am întins peste el şi l‑am sărutat. S‑a tras repede spre margine, aşa că m‑am prăbuşit pe burtă, cu faţa întoarsă, să vadă că m‑am supărat.

În seara aia făcusem cel mai bun sos de paste din viaţa mea şi îl mâncaserăm împreună în bucătărie, cum obişnuiam de câteva luni bune. Băusem şi vin, mi se urcase la cap şi aveam chef să lămuresc lucrurile. Sosul nu însemna mare lucru dacă nu era urmat de sex. De două ori pe săptămână mi se părea puţin şi i‑am spus‑o.

– Dacă eu n‑aş avea iniţiativa, s‑ar întâmpla vreodată?

N‑a zis nimic. M‑a luat în braţe. M‑a pupat.

– Ce‑a păţit fetiţa?

– Fetiţei îi e greu să spună ce nu‑i place. Când nu i se răspunde, îi e şi mai greu.

Seara începuse prost. Am terminat târziu munca şi am plecat direct la supermarket, să cumpăr de mâncare. Nu eram hotărâtă dacă să fac paste, ciorbă sau mâncare de praz. M‑am consultat tot drumul cu el la telefon. Era acasă şi lucra ceva la calculator. Am stabilit că mă duc să cumpăr ingredientele şi el mă ajută să le gătesc. Aşa era de obicei: tăia legumele, strângea prin bucătărie şi uneori cobora la non‑stop să ia ce mai lipsea. Băiat bun.

Am ajuns acasă, am pus carnea tocată la macerat cu boia pentru sos şi am intrat să fac duş. Trebuia să arăt bine, să miros frumos şi să fiu epilată. Obosită, nervoasă, dar fină ca o felie de brânză topită.

Îl ştiam din 2008, de la ziua mea. Ieşisem cu gaşca de la facultate în clubul Big Mamou, să bem bere nefiltrată şi să ne plângem de examene. La a doua bere, l‑am văzut urcând pe scenă şi aşezându‑se la tobe. Era cel mai frumos băiat din lume: brunet, înalt, bine făcut, cu ochii verzi – îi lipseau doar calul alb şi armura de fier. M‑am simţit ca într‑un desen animat – vedeam inimioare roşii, copiii noştri nenăscuţi şi pe mama plângând de fericire în biserică. Mă lovise atât de tare încât am strigat către toată masa că mă îndrăgostisem. După două ore, eram în continuare cu ochii lipiţi de el.

În toată surescitarea mea, îmi scăpase un detaliu: purta verighetă. Noroc că un prieten de la masă era treaz şi vedea bine. Am plecat din club bosumflată, convinsă că nu există dreptate în lume. Nu mi‑am mai bătut capul cu el câteva luni, până când, într‑o zi, m‑am hotărât să‑l caut pe Facebook. L‑am găsit şi am început să vorbim. În perioada aia, era o adevărată frenezie cu concertele de Crăciun de la Sala Palatului şi i‑am spus că viaţa e prea scurtă ca să ascult Ştefan Bănică Jr. şi că aş vrea să încerc altceva. A funcţionat. Divorţase de şase luni şi voia să se vadă cu mine.

Ne‑am întâlnit într‑o duminică noapte, ne‑am înţeles grozav şi mi‑am dat seama că era exact ce aveam nevoie. Amândoi ieşiserăm din relaţii urâte şi nu voiam nimic serios; eventual pe cineva care să ne panseze orgoliile rănite, un cârlig care să ne tragă din trecut.

După un an, părea că merge bine. Nu mai eram îndrăgostită, iar clopotele de biserică amuţiseră – mai ales după ce mi‑a spus clar că nu mai crede în căsătorie. Făceam puţine lucruri împreună, nu ieşeam niciodată în oraş, iar sfârşitul de săptămână îl petreceam separat pentru că el lucra în club. În general, ne plictiseam. Cu toate astea, ţineam mult la el: aveam discuţii lungi, ştia să asculte şi mă încuraja în tot ce făceam.

Am ajuns să gătesc din ce în ce mai bine, pentru că mare lucru nu mai rămăsese de făcut.

***

Întins în pat, m‑a întrebat: „Tu ce părere ai despre relaţia noastră?”.

Ca în revistele de femei. Ca în sondaje. Tu ce părere ai despre cutremurul din China? Tu ce părere ai despre viaţa la ţară? M‑am ridicat în fund, trezită din ameţeala de la vin.

– Părerea mea e foarte bună. Tu ce părere ai despre relaţia noastră?

– Mie relaţia mi se pare bună. Adică îmi place.

Tăcere. Tăcere. Tăcere.

– Numai că…, a continuat, suntem mai mult prieteni. Adică nu mai e ce a fost la început.

A început să vorbească cum nu vorbise niciodată. Despre cum se simte atras de alte femei şi că nu vrea să ajungă să mă înşele şi să mă rănească. Despre cum a dispărut pasiunea şi vede că nu ne îndreptăm nicăieri şi că nu merită să ne pierdem vremea.

Parcă mă trezise cineva din somn. Nu înţelegeam cum putea să nu fie atras de mine. Eram blondă, aveam 24 de ani şi găteam cel mai bun sos de paste din lume. L‑am luat la întrebări, cum învăţasem pe la traininguri, încercând să par calmă, atentă. Întrebări deschise, ca să aflu nevoia clientului, ca la cursul de vânzări consultative. Dar tot ce ştiam despre relaţiile dintre oameni, despre comunicare, despre tehnici de coaching mi se părea ridicol şi imposibil de aplicat.

– Ştii, tu eşti într‑o lume plină de femei şi eu sunt într‑o lume plină de bărbaţi, i‑am spus până la urmă. În fiecare zi văd câte un gagiu cu care m‑aş culca. Nu locuiesc într‑o cuşcă. Şi nu, nu mai e ce a fost la început. Suntem după un an de relaţie, în care ne vedem aproape în fiecare zi. Suntem un cuplu, mama ei de treabă. Acum urmează etapa aia în care pasiunea se transformă.

L‑am luat cu teoria. Cu ce citisem în cărţi. Cu creierul şi oxitocina. Cu parteneriatul şi scopul unei relaţii. Apoi m‑am oprit. Era jenat, speriat că încep să fac urât. Pentru prima oară, am conştientizat circumstanţele: sunt părăsită între proprii mei pereţi, la mine în pat, nemachiată şi în pijama, speriată ca naiba de singurătate, după şapte ani de relaţii dezastruoase.

Nu era prima oară când eram respinsă, însă de data asta mă luase complet pe nepregătite. În mintea mea, o relaţie dura cam doi‑trei ani, incluzând cel puţin o despărţire scurtă (în medie o săptămână), anunţată de lungi perioade de certuri şi răceală. Urmau apoi o împăcare emoţionantă, multe SMSuri în miez de noapte, negocieri şi cadouri scumpe provocate de sentimente de vinovăţie. Sfârşitul pe bune venea când unul dintre noi găsea pe altcineva şi fugea mâncând pământul, cu conştiinţa încărcată.

N‑am mai pus decât vreo două‑trei întrebări, înainte să concluzionez.

– Păi atunci ar trebui să ne despărţim, nu?

Nu prea se aştepta la asta. Sau a mimat foarte bine.

– Da, cred că da.

– Atunci ar fi mai bine să te duci acasă, nu‑i aşa?

– Da, cred că da.

Ne‑am ridicat din pat şi am trecut într‑un registru raţional, un fel de dedublare administrativă care să‑i grăbească plecarea. Să nu uite să‑mi dea cheile de la casă. Îşi vrea perna şi tabla de darts? Nu le voia. Asta e bine, că‑mi plăceau.

M‑am dus la baie să‑i strâng periuţa de dinţi şi deodorantul. O secundă m‑am oprit să mă uit în oglindă la expresia mea complet ambiguă, la cearcăne. Mi‑am aranjat bretonul. Apoi i‑am adunat pijamalele din dulap, le‑am împachetat şi le‑am pus în rucsacul cu care venise. Parcă pleca în tabără.

Ne‑am pupat pe obraz şi m‑a întrebat dacă o să fiu OK. Am dat din cap plină de entuziasm, deşi simţeam că mă priveşte cu milă. Mi‑a spus că nu‑şi mai ia papucii, pentru că ştie că‑mi plac. Niciunul din noi n‑a realizat ce glumă bună făcuse.


Ioana Bîrdu e fotograf freelancer. Poţi să‑i vezi fotografiile pe ioanabirdu.fototarget.ro.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #7.2

Putere
Iarnă, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *