Pandemia pe nevăzute

Două luni am stat cu toții în izolare, așa cum cei mai mulți nevăzători trăiesc mereu. Ne va ajuta perioada asta să fim mai atenți la nevoile celor vulnerabili?

Ascultă varianta audio:

Cât aștept pe peronul de metrou de la Grozăvești, închid ochii pentru câteva secunde. Fără pereții acoperiți cu mozaic verde, fără dalele galbene ale platformei, fără lumina ștearsă de deasupra, fără oamenii care se plimbă dintr-o parte în alta, locul ăsta înseamnă scrâșnet de frâne, zgomotul ușilor care se deschid și se-nchid, mirosul de ulei ars și șuieratul de pornire al trenului. E aceeași stație de metrou de dinainte, însă tot ce nu văd se umple acum cu o teamă difuză, așa că deschid ochii.

Trec prin fața mea vagoane cu oameni disciplinați, cu măști, așezați la câte-un scaun, două, distanță. În metroul ăsta sunt Bogdan Nanu și prietena lui, Georgiana, amândoi cu deficiențe grave de vedere. Pentru că vreau să înțeleg cum se descurcă ei într-un oraș în pandemie, o să merg astă seară cu ei la cumpărături. „Noi suntem în spate, așezați strategic pentru ieșire”, îmi scrisese Bogdan pe Facebook. Ne întâlnim și ne salutăm de la distanță. E ciudat pentru toți, dar trebuie să ne obișnuim. Bogdan își desface bastonul telescopic alb, Georgiana îl apucă de braț și urcăm.

S-au cunoscut pe Facebook și locuiesc împreună de vreun an și ceva. Bogdan are 26 de ani, are dizabilitatea din naștere și se descurcă cu „un rest de vedere” care-l ajută să distingă forme sau lumini, mai ales când sunt contraste puternice.

S-a născut în Târgu Jiu și, cu ajutorul mamei sale care i-a fost un fel de asistent personal, a făcut o școală obișnuită din clasa a II-a până la sfârșitul liceului. În gimnaziu îi plăceau mai mult științele exacte, dar când și-a dat seama că îi va fi greu să continue în zona asta s-a reorientat spre zona umanistă.

A început la București postliceala de balneofiziokinetoterapie din Vatra Luminoasă. Nu-i plăcea, dar rămăsese din liceu cu prejudecata potrivit căreia cei cu probleme de vedere trebuie să facă asta, că n-au cum să se angajeze altundeva. I s-a părut însă că nivelul de-acolo e scăzut, așa că după un an a renunțat și a început o facultate, apoi un masterat de psihopedagogie specială.

După mai multe încercări eșuate de-a se angaja, lucrează acum ca analist servicii clienți într-un call center. Folosește o aplicație care-i citește mesajele primite, răspunde în scris la sesizările primite prin e-mail sau, mai rar, prin mesaje vocale. Vrea să facă la un moment dat un ONG pentru nevăzători, pentru că ar fi mult mai aproape de pregătirea lui, dar partea birocratică îl ține în loc.

Georgiana are 22 de ani și, pentru că a început școala mai târziu, e acum în clasa a XI-a la Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta” din Vatra Luminoasă. În perioada asta, cât școala s-a mutat online, ea a locuit mai mult la țară, dar a venit în București pentru că sunt amândoi în căutarea unei garsoniere în care să se mute cu chirie.

Bogdan și Georgiana sunt doi din cei 91.161 de români care au certificat de handicap pentru că văd parțial sau deloc.

După ce-au terminat cumpărăturile, Bogdan și Georgiana merg, ținându-se de braț, prin pasajul subteran al stației de metrou Grozăvești.
Bogdan și Georgiana folosesc adesea pasajul subteran de la Grozăvești pentru a evita intersecțiile de deasupra.

1,5 metri. Încercăm să ținem între noi distanța asta și o marcăm pe scaunele de la metrou, pe podelele magazinelor, pe trotuare, în scări de bloc, însă distanțele nu sunt la fel de simple pentru toată lumea.

Într-o vreme în care autoritățile ne îndeamnă să evităm atingerea suprafețelor folosite frecvent și de alte persoane și să păstrăm distanța față de cei din jur, acești oameni se bazează în continuare pe simțul tactil și adesea pe interacțiuni directe pentru a se descurca atunci când merg la cumpărături, la școală sau la serviciu. „Ca nevăzător, e foarte greu să te duci până la Mega Image fără să atingi nimic”, explică Iris Popescu, președinta Asociației Metodelor Alternative de Integrare Socială (AMAis), un ONG care construiește contexte de socializare între persoanele tipice și cele cu dizabilități.

„Ai nevoie de o balustradă pe care o atingi ca să urci niște trepte. Ai nevoie să cercetezi, să pui mâna pe pereți, să-ți iei reperele pe care obișnuiești să le folosești. Au fost făcute recomandări pentru persoanele tipice să nu folosească telefonul în spațiul public, să evite cât mai mult să-l atingă. Un nevăzător are însă nevoie de telefon în spațiul public, pentru că un smartphone e un element cu care te poți ghida. Folosești Google Maps pentru indicații și poți să te descurci într-un oraș care oricum e neprietenos.” 

Uneori, nevăzătorii trebuie să interacționeze cu oamenii din jur pentru a le cere indicații, mai ales atunci când se află într-un loc nou sau atunci când sunt obosiți și își pierd orientarea. Ca să urce scările ori ca să străbată un loc aglomerat, multora le e de ajutor să pună o mână pe umărul altcuiva și să se ghideze după mișcările sale. Toate sunt practici nerecomandate în vremea distanțării sociale și nu par să existe soluții la îndemână pentru a le înlocui.


Gura de metrou dă spre un colț de trotuar proaspăt asfaltat, în care primăria a plantat stâlpișori de ciment. Bogdan poate sesiza contrastul între bitumul nou, negricios, și cimentul deschis la culoare al stâlpilor, așa că se descurcă.

Reparația trotuarului ar fi fost o ocazie bună pentru a pune și niște covoare tactile care să semnaleze trecerile de pietoni, zic eu. „Ei, vrei și tu prea multe!”, îmi zice Bogdan râzând.

Ca în tot Bucureștiul, semafoarele au fost înlocuite acum un an sau doi, dar n-au semnale acustice. „Trebuie să te iei după zgomotul mașinilor: trebuie să se oprească dintr-o parte și să plece din cealaltă. Nu e întotdeauna cel mai bun reper, dar mai combini asta cu faptul că trec oameni.”

Intersecția asta dintre Șoseaua Grozăvești și Splaiul Independenței, cu Pasajul Basarab deasupra, e una dintre cele mai aglomerate din București. „Și e recunoscută pentru multele accidente”, completează Bogdan, care locuiește în zonă din vremea facultății.

Când traversează, așteaptă să audă că pe strada paralelă trece un prim rând de mașini, și abia apoi pășește. Dacă e deja verde când ajunge în dreptul trecerii, așteaptă să se facă roșu și apoi iarăși verde, ca să fie sigur că are timp. Nu vrea să fie claxonat sau înjurat de vreun șofer nerăbdător.

Până la Carrefour Orhideea mai e o bucată de Splai, apoi niște scări și o parcare. În perioada stării de urgență, Bogdan n-a ajuns până aici, deși înainte ăsta era locul unde își făcea cumpărăturile mai importante. A fost la început, dar era aglomerat și nu i s-a părut o idee bună. A folosit Bringo, dar după o vreme au devenit suprasolicitați și nu mai preluau comenzile în timp util. A început să meargă, în schimb, la Mega Image-ul de la metrou, pentru că era mai comod. Acum a zis să-ncerce din nou la Carrefour.

În ultimele luni, supermarketurile au pus autocolante pe jos, pentru a marca distanța pe care trebuie să o ții față de cineva la coadă. Pentru că nu sunt în relief, semnele astea nu-i ajută însă pe nevăzătorii și slab văzătorii care se deplasează singuri prin oraș.

Cât despre cei care depind de un însoțitor, situația devine și mai complicată. Nu întotdeauna se pot baza pe un membru al familiei, așa că trebuie să plătească pe cineva pentru a-i ajuta cu diferite treburi, inclusiv cumpărături. În contextul de-acum, interacțiunea asta presupune asumarea unui risc de ambele părți. Iar prin renunțarea la însoțitor, nivelul de singurătate și izolare e și mai mare.

Ilustrație ce are în prim-plan o mână ce atinge un obiect. În jur plutesc diverse lucruri, între care o ușă, o bară de susținere din autobuz, un panou cu butoane dintr-un lift, un panou, scări, o sacoșă de cumpărături, marcaje tactile, un baston alb, pe un fundal roșiatic.


Intrarea de pe colț a hipermarketului e închisă temporar, iar niște angajați ce împing cărucioare ne îndrumă către o ușă pe care se și iese, așa că ne facem loc printre cărucioare pline.

În hipermarket, Bogdan întinde mâna după un coș, apoi după un cadru metalic. Nu-l folosește doar pentru suport, ci și pentru semnalizare: cu căruciorul în față poate ține o oarecare distanță față de ceilalți clienți.

E destul de aglomerat printre rafturi, dar înaintează amândoi fără ezitări. Bogdan, cel puțin, are antrenament. A locuit o vreme în Măgurele, iar acolo autobuzele circulau fără un program clar, așa că atunci când ajungea prea devreme în depou, intra în Cora și dădea ture printre rafturi, ca să învețe unde sunt anumite produse. „Era pe undeva timp pierdut, pe undeva timp investit. Așa m-am învățat.”

Acum caută apă, suc, bere, ceva dulce și lapte. Poate să mai recunoască ambalajele, învață locurile în care sunt poziționate și le găsește mai mereu. Iar când nu merge așa „vânează” angajați, care, de cele mai multe ori, sunt de treabă. „Îmi era rușine la început, ca să fiu sincer, dar ușor-ușor m-am învățat. S-au învățat și ei cu mine. În Carrefour e mai complicat să fug după ei, dar la magazinele mici e clar că dacă nu știu ceva, cer ajutor.” Cam asta e strategia lui Bogdan.

Cu apa e cel mai ușor, pentru că o caută pe cea cu etichetă roz și îi e mai ușor să o distingă. În schimb, pentru a găsi cutiile de Cola clasică inspectează mai multe frigidere. Cel mai greu e cu produsele astea cu ambalaje asemănătoare, dar cu mai multe sortimente. Să fie piersică, nu portocală. Normală, nu Zero. 1,5% grăsime, nu 3%.

Georgiana duce cutia de cola aproape de ochi, o răsucește și o pune în coș: „De-acum, aia e”. Speră că au ales ce trebuie.

Fotografie cu Bogdan și Georgiana în hipermarket, la rafturile cu sucuri. Bogdan verifică etichetele. În mână are o lupă electronică. Georgiana are în față căruciorul pentru cumpărături.
Bogdan cercetează prețul unei sticle de suc aflate în raft. Spune că de-o vreme încoace etichetele sunt mai mici și nu mai pot fi scoase din suport, ceea ce-i îngreunează căutările.

Pentru a găsi napolitanele preferate, Bogdan scoate din rucsac o lupă electronică, care poate mări imaginea sau scrisul de pe etichetă de 32 de ori. O folosește și pentru a verifica prețurile de la raft.

Înainte putea scoate etichetele de hârtie din suporturile de plastic pentru a le duce mai aproape de ochi, după care le punea la loc. Bogdan le numea „prețuri prietenoase”. Acum însă etichetele au scrisul mai mic, sunt prinse mai bine și trebuie să le cerceteze la raft.

În magazin sau pe stradă, încearcă amândoi să păstreze distanța față de lumea din jur, dar nu se poate mereu. Bogdan spune că mai complicat a fost în perioada de început a pandemiei, când ieșea de la muncă și venea pe jos acasă. „Și sunt situațiile alea inevitabile în care vine cineva să te ajute și, ca să te conducă, pune mâna pe tine. Și mă gândeam că poate n-oi lua eu boala, dar dacă am luat-o eu de pe undeva și i-o dau lui? Te mai gândești la chestiile astea. Nu puteai să zici: «Stai deoparte!»”.

Acum Bogdan lucrează de-acasă, dar i-au lipsit plimbările lungi de după muncă. În perioada asta, Georgiana a stat mai mult la ea la țară, în județul Călărași, pentru că orașul era prea agitat, iar ea e mai singuratică de fel.


Mulți nevăzători au trăit pandemia acasă, la fel ca mai toată lumea. Am vorbit cu mai mulți dintre ei despre viața de dinainte și despre cea de-acum.

Bunica lui Iris, Sabina Lidia Popescu are 90 de ani și și-a pierdut vederea treptat, de-a lungul ultimilor 10-12 ani. Spune că acum zărește, nu vede. „Mamama”, așa cum îi spun nepoții, a ieșit la pensie după ce-a lucrat ca inginer chimist și ca cercetător în tehnică de calcul, dar a rămas o persoană superactivă și s-a descurcat mereu. „Am știut cum să fac ca pierderea vederii să nu fie un impediment în a trăi cum trăiam și înainte”, spune ea. „Am început să înlocuiesc vederea cu alte abilități: am mâinile care funcționează, deci pot să mă folosesc de pipăit. Am picioare sănătoase și pot să mă duc pe stradă. Încerc să renunț la lucrurile care mă incomodează, ca să nu văd că nu pot. Am minte și-mi fac un plan înainte să plec din casă. Nu mai văd, dar simt altfel.”

Și acum, în vreme de pandemie, s-a descurcat. Pe 15 martie, înainte de prima ordonanță militară, și-a luat traista cu rotile și a umplut-o bine. N-a mai ieșit de-atunci din casă, dar încearcă să se mențină activă. Merge prin apartament, „în ritm de mers pe stradă”, ascultă radio, se gândește tot timpul la ceva. Spune că stă în casă nu pentru că îi e frică de boală, ci pentru că nu vrea să-și pună familia pe drumuri, cu internări și alte necazuri, în vremuri atât de complicate. Caută să nu împovăreze pe nimeni, pe cât se poate.

Ștefan Ilioaica are 24 de ani și e student la Jurnalism. Locuiește la casă în Bucureștii Noi, așa că a avut aer liber fără să se simtă expus. A fost de câteva ori la magazin, însoțit de membri ai familiei, și-a vizitat odată bunica, în cealaltă parte a orașului, și cam atât. Ca toată lumea, petrece mult timp online, acolo sunt prietenii și cursurile.

A observat în ultima vreme la colegii săi probleme care lui îi erau familiare. „Doamna profesoară, eu nu găsesc cărți să citesc ca să învăț pentru nu știu ce”, zice din când în când cineva. Studenții n-au avut în perioada asta acces la bibliotecă pentru cărțile tipărite, așa că trebuie să caute materialele online, însă puține se găsesc. „Am auzit asta și la ei acum, ceea ce a fost destul de interesant.”

S-a întrebat cum o să se comporte oamenii în viitorul apropiat, când va avea nevoie de ajutor, în contextul distanțării sociale. „O să fie interesant de urmărit. N-aș duce-o la nivelul de îngrijorare, pentru că eu cred că măcar jumătate din oameni o să fie OK.” Spune că va fi îngrijorat dacă numărul celor care vor refuza să-l ajute va fi mai mare decât al celor care vor accepta. „Momentan e ce-o fi.”

Ștefan Moisei, 28 de ani, lucrează ca programator într-o companie de outsourcing și și-a amenajat în perioada asta un birou pe balconul apartamentului, ca să aibă mai mult aer. Deși spațiul de vreo cinci metri pătrați e un depozit pentru mașini de cusut, un uscător electric de rufe și tot felul de fierătanii de-ale tatălui său, s-a descurcat ușor. A avut nevoie doar de-un fotoliu, niște boxe și-o tastatură obișnuită pe care o ține în brațe cât o folosește, iar în restul timpului o așază pe-o măsuță extensibilă.

Ilustrație cu un bărbat care lucrează la o masă pe balcon, cu o tastatură, o cafea, un sandviș și o pisică.

Se instalează în fiecare dimineață acolo și începe să bată în taste linii de cod, fără un monitor în față. Are niște vecini foarte aproape și își imaginează că trebuie să fie amuzant pentru ei să-l vadă așa: „Sigur cred despre mine că-s un ciudat care se joacă toată ziua la tastatură. «Oare ce face el acolo?»”.

Când era mic, părinții lui Ștefan s-au gândit că ar fi bine pentru el să stea pe lângă cineva de la care să învețe. Au găsit un băiat cu trei-patru ani mai mare decât el, și el nevăzător, care avea talent pedagogic, și în timp s-a prins de el informatica. „Mi-a rămas un fel de mentor: a mers la facultate, m-am dus și eu, s-a angajat și după aia și eu.” Patru-cinci ani a lucrat în Târgu-Mureș, la biroul firmei, dar de trei ani s-a mutat acasă, în Buzău, și lucrează remote.

În timpul liber, Ștefan se ocupă de proiecte personale pe care le lăsase deoparte înainte de pandemie. A creat o extensie pentru un cititor special pentru nevăzători care, în timpul unui film, fotografiază ecranul periodic, extrage textul din imagini și citește automat subtitrările. Îi ajută astfel pe nevăzători să urmărească filme, dacă tot e o perioadă potrivită pentru așa ceva. 

Spune că izolarea socială n-a fost o problemă pentru el și că, în afară de biroul din balcon, n-a schimbat mare lucru. Înainte ieșea să se întâlnească cu cineva în oraș cam odată pe săptămână, dar putea trăi și fără. Spre deosebire de colegii săi, el muncea de-acasă și înainte de pandemie. „În mod paradoxal, perioada asta ne-a apropiat. S-au stabilit două apeluri săptămânale, doar ca să ne auzim între noi. Și practic eu mă aud mai des cu colegii decât înainte.”

Există o delimitare clară în rândul persoanelor cu deficiențe de vedere, spune Alex Cucu. Are 26 de ani și e programator și promotor al tehnologiilor asistive în rândul nevăzătorilor. Sunt cei ca el, care înainte de pandemie erau activi în offline și acum au trecut în online și organizează tot felul de activități. Mai sunt însă cei care trăiesc dintotdeauna în izolare socială, iar ei reprezintă majoritatea tăcută în România. Nu există date oficiale care să vorbească despre câți sunt cei din urmă sau despre cum trăiesc această perioadă.

Chiar și cei mai izolați au fost însă, cel puțin pentru o vreme, „în rândul lumii”.

„Persoanele tipice au trecut acum prin aceeași situație în care sunt persoanele cu dizabilități din România dintotdeauna. Oamenii s-au plâns că sunt izolați, că nu pot ieși și că nu pot să meargă mai departe de zona blocului lor. Pentru foarte mulți izolarea asta o să rămână și după”, spune Iris Popescu.

Perioada asta, în care vulnerabilitățile ne egalizează, poate fi un bun prilej pentru exerciții de empatie. Tocmai pentru că am trecut prin asta cu toții, pentru că ne-am înțeles propria fragilitate, am putea să ne-apucăm să construim o societate mai incluzivă, crede ea.

Pe de altă parte, la începutul lunii mai, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, António Guterres, avertiza cu privire la efectele COVID-19 asupra celor aproximativ un miliard de oameni care au o formă de dizabilitate. Chiar și în condiții obișnuite, aceștia aveau mai puțin acces la educație, îngrijiri medicale, venituri salariale sau la viața comunității și erau mai predispuși la sărăcie, violență, neglijare și abuz. „Pandemia adâncește aceste inegalități și creează noi amenințări”, a spus Guterres.


Nivelarea inegalităților nu poate începe de la milă. Trebuie să înțelegem că a trăi cu o dizabilitate nu înseamnă doar a avea o problemă medicală, ci e pur și simplu o experiență de viață diferită, spune Andreas Heinecke, fondatorul Dialogue Social Enterprise, o companie care organizează expoziții și workshopuri în toată lumea. Dialogue in the Dark, una dintre expozițiile inițiate de Heinecke, redă în săli întunecate diverse experiențe trăite de nevăzători, iar aceștia devin ghizi pentru persoanele tipice.

Există o lume dincolo de vedere, spune el, și o putem descoperi la fel cum descoperim o nouă cultură. 

Ilustrație cu o mână întinsă către produse pe un raft la magazin.

Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială e una dintre organizațiile din România care încearcă să creeze punți între persoanele tipice și cele cu dizabilități, prin ateliere de mobilitate urbană, utilizare a tehnologiei, olărit sau gătit. Cei care văd participă la o parte dintre activități legați la ochi, pentru a avea astfel ocazia să perceapă realitatea celorlalți. Se leagă prietenii, iar nevăzătorii adună suficientă informație și încredere pentru a începe să se miște singuri prin oraș.

Iris Popescu a pornit proiectul AMAis la începutul lui 2015. A studiat arhitectura și avea nevoie de un subiect care să conteze pentru lucrarea de diplomă. Într-o zi a văzut pe stradă un cuplu de nevăzători cu un bebeluș și s-a gândit la ce nevoi ar avea ei. Locuia pe-atunci în Vatra Luminoasă, cartierul bucureștean care a devenit, de-a lungul timpului, un nucleu de pregătire pentru nevăzători.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Regina Elisabeta a creat aici Societatea Orbilor Vatra Luminoasă, un soi de colonie pentru nevăzători și familiile lor, apoi o școală în care cei mai tineri învățau să citească în sistemul Braille, iar adulții erau instruiți într-o meserie.

În ultimul secol, nevoile nevăzătorilor s-au transformat: mulți nu mai trăiesc în sărăcie lucie, ca atunci, dar nici integrați în societate nu sunt. Comunitatea din jurul AMAis a crescut în ultimii ani și a obținut victorii importante. „Erau oameni pe care mergeam să-i luăm în fiecare weekend de-acasă când aveam ateliere și după ce-a trecut timpul oamenii au început să vină singuri cu metroul sau cu RATB-ul.”

Pandemia a limitat activitățile organizației, care se bazau foarte mult pe contactul direct dintre oameni. „Îmi este foarte teamă să nu-i pierdem pe oamenii cu care am lucrat în ultimii ani, pentru că o parte importantă a tot ce am făcut se bazează pe socializare și contact direct”, spune Iris. Încearcă să se replieze, pe cât posibil, în online. „Am început acum o serie de discuții libere, informale, online (CMU Talks) pentru a menține o perioadă legătura, până găsim soluții mai bune și safe de socializare.”

Pe de altă parte, Iris crede că e un moment bun pentru a vorbi despre cum putem construi un spațiu public mai prietenos cu toată lumea, nu doar cu persoanele cu dizabilități. Iar asta înseamnă, între altele, spații publice în cartiere, construite după principiile designului incluziv, spune Iris: cu verdeață, cu trasee clar marcate prin materiale diferite, cu bănci. Din loc în loc ar putea fi instalate hărți tactile, vizuale și audio care să-i ajute pe oameni să afle ce facilități au la îndemână pe o rază de 15 minute de mers pe jos.

Terasele blocurilor ar putea fi amenajate pentru a deveni spații de relaxare comunitare. Aplicațiile pentru transportul în comun ar putea nu doar să anunțe că următorul autobuz vine în trei minute, ci să-ți spună și care e cel de care ai tu nevoie, atunci când ajung mai multe în stație simultan. Spațiile comerciale ar putea introduce marcaje tactile, care să-i ajute și pe cei cu dizabilități să păstreze distanța, și să desemneze angajați care să-i ajute la cumpărături. E nevoie de toalete accesibilizate, și nu doar în centru, precum și de cișmele împrăștiate prin oraș și semnalizate cum trebuie.

De curând, BAZA – o inițiativă non-guvernamentală care își propune să redeseneze Bucureștiul pentru oameni – a creat împreună cu AMAis un manifest cu propuneri pentru accesibilizarea orașului după pandemie. Documentul e public și deschis feedback-ului oricui.

Ilustrație ce reprezintă în prim plan o mână ce ține o lupă electronică. Pe ecran se poate citi textul afișat pe ușa unui magazin: „09:00 - 20:00 - program special".

Designul incluziv nu e gândit doar pentru cei cu dizabilități. Pe măsură ce tot mai mulți oameni vor trăi cu efectele infectării cu COVID-19, între care se numără scăderea – fie ea și temporară – a capacității plămânilor, acestora le vor fi utile mai multe locuri în care să se oprească pentru odihnă. „Practic [o persoană infectată] va avea aceeași problemă pe care o va avea o persoană cu probleme cardiace sau o persoană cu diabet sau pur și simplu o persoană vârstnică”, spune Iris Popescu.

O lege din decembrie 2006 obliga autoritățile locale să ia măsuri de accesibilizare încă din anul următor. După o vreme, câteva orașe, între care Arad, Cluj sau Turnu Severin, au început să le introducă. În București însă marcajele tactile și semafoarele acustice rămân o raritate. Primăria Capitalei spunea, la începutul anului, că sunt 300 de astfel de dispozitive în oraș, însă echipa PRO TV care s-a plimbat prin locurile indicate de administrație a descoperit că adesea acestea nu funcționează. Unul din puținele locuri în care aceste facilități chiar există e cartierul Vatra Luminoasă, însă și acolo doar în imediata apropiere a instituțiilor pentru nevăzători.

În Vatra Luminoasă ar fi vrut să se mute și Bogdan și Georgiana, să fie mai aproape de școala ei. Au găsit până la urmă altceva, în sudul orașului. E mai departe de școală, dar e lângă metrou și tot e bine.


Suntem de vreo jumătate de oră în hipermarket. Georgiana și Bogdan mai au de luat doar niște lapte și gata. El vrea un anume brand și îl tot caută pe la rafturile frigorifice. „Chiar vrei să bei lapte? E prea frig aici”, îi spune Georgiana.

Mergem spre case, dar sunt puține deschise la ora asta, iar cele self service sunt prea complicate. Nimerim în spatele unei doamne cu căruciorul super-plin și pare că durează o veșnicie. Noi avem șase-șapte produse cu totul și ar fi trebuit să mergem la casele speciale pentru coșuri, dar nu ne-am orientat din timp. Bogdan e însă împăcat cu așteptarea: „Câteodată nu-ți dai seama dacă te-ai așezat bine. Te pui unde se nimerește”. 

Bogdan și Georgiana urcă scările rulante de la metrou, în stația Grozăvești.
În timpul stării de urgență, Bogdan și-a făcut cumpărăturile mai aproape de casă. Este prima dată când merge, alături de Georgiana, la hipermarket, după lunile astea.

Suntem un grup care atrage priviri. Am simțit asta printre rafturi, simt asta acum și din spatele casei de marcat. Doamna care trece produsele se prinde că Bogdan și Georgiana au probleme cu vederea, dar nu-și dă seama că sunt și eu cu ei. Cât trece ea produsele dintr-o parte în alta, îmi aruncă o remarcă scurtă: „Nu mai păstrați distanța deloc între dumneavoastră?”. Sunt oameni ca ea, care încearcă să-i protejeze măcar prin gesturi mărunte pe cei vulnerabili, și alții mai puțin atenți, precum angajata care-a trecut mai devreme în grabă printre rafturi și a izbit-o pe Georgiana. Sau clientul care îl atinge în treacăt pe Bogdan, cât el își ia bastonul pliat de pe fundul coșului și așază produsele în rucsac. Nu e cu supărare, pentru că încă ne învățăm unii cu alții, mai ales în lumea asta nouă.