Soluții de sacrificiu pentru echilibrul dintre muncă și familie

Carantina și închiderea grădinițelor a adâncit tensiunea dintre munca de acasă și îngrijirea copiilor, care e preluată în principal de mame.

Acum câteva săptămâni eram în mijlocul patului cu laptopul, reportofonul, telefonul și carnețelul, când fiica mea a venit la mine și mi-a spus să vin să ne jucăm. „Hai!” „Nu pot”, i-am spus. „Mai am de lucru.” „Dar tu o să termini vreodată munca asta?”, m-a întrebat exasperată, cu fața adorabilă de copil de aproape patru ani. Mi-a venit să râd și să plâng. I-am răspuns resemnată: „Probabil că nu o să termin prea curând”. 

Mulți părinți știu că nu o să termine prea curând munca de acasă. Știu asta de la finalul lui aprilie, când președintele Klaus Iohannis a anunțat că grădinițele și școlile rămân închise până în septembrie. (Ieri, vicepremierul Raluca Turcan a anunțat că este posibil ca grădinițele, creșele și after-schoolurile private să se deschidă după 15 iunie, în grupuri mici și cu reguli stricte de distanțare). Mi-aduc aminte bine însă momentul anunțului din aprilie, reușisem să o adorm pe fetița mea după prânz și asta însemna că eu și partenerul aveam câte o oră-două să muncim fără să mai facem cu rândul.

Am fost șocată. Credeam că după carantină vom relua ritualul de grădiniță, ca să mai recuperăm din muncă, din odihnă, din liniște. În izolare acasă am învățat că să muncești full-time într-un apartament, având grijă și de un copil mic înseamnă mai mult decât un job de opt ore, chiar dacă ai pe cineva cu care să-l împarți.

Într-un colț optimist al minții mele visasem că se vor deschide răzleț și la noi grădinițele și școlile, așa cum auzisem că urma să se întâmple în Danemarca și alte țări din Europa.

Rațional am înțeles decizia asta. Majoritatea școlilor nu au săpun și hârtie igienică, iar altele din mediul rural nu au nici măcar toalete sau apă curentă. În școli și grădinițe din orașe stau între patru și șase ore și peste 30 de copii într-o clasă. Autoritățile știu că nu pot cere astfel nici distanțare socială, nici spălat pe mâini, și au optat pentru o soluție sigură: închiderea.

Doar că soluția asta unică nu funcționează pentru toți și vine la pachet cu dezechilibre complicate într-o societate care vorbește prea puțin despre dinamica dintre cum muncim când creștem copii și cum creștem copiii când muncim. Mi-a rămas în minte propoziția președintelui Iohannis care a spus că „își va găsi fiecare familie o soluție proprie, cu speranța că această fază nu va dura prea mult”. Însă acest „mult” ar putea însemna și jumătate de an în care părinții sunt și părinți, și angajați, și educatori.

Soluțiile de până acum – bunici (care acum ar trebui izolați), bone, grădinițe de vară (momentan închise) – nu mai funcționează la fel așa că e complicat să găsești soluții fără să nu sacrifici ceva: munca, munca partenerului, sănătatea bunicilor sau chiar atenția pentru copil.

Iar cele care sacrifică mai mult sunt femeile. La nivel global, ele sunt cele care fac mai multă muncă în casă decât bărbații – de la grija față de copii până la alte treburi casnice – în medie de trei ori mai mult.

Ca să atenuez șocul veștii, am folosit interesul meu jurnalistic despre dezechilibrul dintre muncă și maternitate și am pornit într-o călătorie de documentare intervievând zeci de mame de copii preșcolari ca să aflu cum au găsit soluțiile de a munci și a avea grijă de copii în același timp.

Unele femei mi-au spus că a fost haos și nici după două luni de izolare nu au reușit să găsească un program prin care să simtă că nu sacrifică munca sau timpul cu copilul.

În alte cupluri, unde obișnuiau să împartă sarcinile și înainte de pandemie, programul pe ore a funcționat cel mai bine. În familiile cu doi copii, unul de grădiniță și altul de școală, e mult mai greu de găsit un echilibru pentru că pe lista de sarcini a intrat și școala online.

Multe mame mi-au spus că au simțit cum a trebuit să ceară „ajutorul” de la partener în treburile casei, deși n-ar trebui să-l ceară, ci să împartă sarcinile, cum tensiunile în cuplu au fost mai prezente, cum au muncit mai mult peste program fiindcă ziua au gătit sau au culcat copilul, cum nu simt că au mari realizări la muncă, cum se gândesc să renunțe la job din cauza epuizării, cum nu mai există deloc timp pentru ele, cum se simt vinovate pentru toate astea și apoi se simt vinovate pentru că se simt vinovate.

Ca să reziste, au găsit soluții de sacrificiu. 

Cu bugetul pe minus pentru carieră

Pe Irina Bozioreanu o cunosc dintr-un grup de Facebook de mame. În ultimii trei ani am mai vorbit despre lipsă de somn, diversificare și relația dintre muncă și maternitate. Are 35 de ani și coordonează o echipă de media planning într-o agenție media. Și-a petrecut lunile de carantină într-un apartament din Berceni, unde locuiește cu soțul și fiica ei de patru ani și jumătate.

Irina Bozioreanu și soțul ei au decis să se mute la o casă cu curte, ca fiica lor să aibă spațiu de joacă cât ei muncesc de acasă.

Pe 30 martie a citit un comentariu de-al meu pe grup în care spuneam că nu știu cum voi face față la munca de acasă, copil, curat, gătit. Munceam în noaptea aceea în care Irina mi-a lăsat un mesaj în care îmi spunea că-i pare rău prin ce trec. Apoi mi-a povestit cum era acasă la ea.

„Am cele mai negre zile ever”, mi-a scris, „vorbesc cu terapeuta să rămân zdravănă la cap, dar nu am balcon, nu am terasă, nu am mai ieșit, dar cumva tre’ să treacă.”

Muncește pe fundalul sonor al desenelor animate Mr. Bean la care se uită fiica ei. În ședințele zilnice online, fetița îi stă în poală fiindcă vrea să se vadă și ea pe ecran. La telefon nu poate vorbi pentru că cea mică nu tace. „Mami, vino! Mami, mi-e foame! Mami, șterge-mi ochelarii!”, se aude continuu.

Munca de acasă – gătit, spălat de haine, curățenie – o împarte cu soțul ei, care lucrează tot de acasă. Însă nu mai rămâne timp de nimic.

Zilele se scurg fără să fie cu adevărat la muncă și fără să fie cu adevărat acasă. De multe ori a trebuit să-i spună celei mici că nu se poate juca cu ea, că nu pot ieși afară. Iar cea mică le-a spus de multe ori: „Mă pedepsiți!”, „Nu mă iubiți!”, „Nu mă lăsați afară!”, „Nu trebuia să fiu copilul vostru!”.

Oricât a încercat să-și împartă sarcinile cu soțul, fetița a stat tot mai mult pe lângă Irina. „Deci treaba cu egalitatea… so not true.

Abia după ce fetița adormea, undeva pe la miezul nopții, Irina își pregătea rapoartele în Excel. „Și toaaaate sfaturile mă dărâmă și mai tare”, mi-a mai spus, „că nu înțeleg cum alții pot și eu nu. Alții au doi-trei copii.”

I-am spus că nu ne ajută să ne comparăm – încă un sfat dintre cele care nu ne ajută – fiindcă adevărul e că în perioada asta și eu m-am comparat adesea cu alte mame.

M-am tot gândit în noaptea aceea la Irina și familia ei. Cum vom face față atâția dintre noi să avem grijă de copii în timp ce muncim de acasă, cum reușim să ne concentrăm la muncă, să fim calmi cu copiii care și ei simt, ca și noi, schimbările, care fac față greu interdicțiilor și uneori încep să urle fiindcă farfuria e verde și nu roz. Cum mai putem fi un cuplu când unele zile par o luptă în doi pentru a câștiga mai mult timp pentru muncă? Cum rezistăm când toate responsabilitățile, toate spațiile în care am funcționat, toate relațiile în care suntem s-au aglomerat în același loc și dau pe afară ca un slime?

Fiicei Irinei îi place să stea mereu lângă mama când lucrează.
Ca să poată munci de acasă, Irina a angajat și o bonă-educatoare pentru cea mică.
Mulți părinți s-au gândit, în perioadă izolării, să se mute la curte.

Pe 27 aprilie, când a aflat că grădinițele rămân închise până la toamnă, Irina a avut și ea un șoc. „Eram mega-nervoasă, m-am simțit dezamăgită și abandonată, ca și cum trebuia să rezolv problema omenirii.”

Prima soluție la care s-a gândit a fost să se mute la Buzău, unde locuiesc socrii ei. Ei muncesc ziua, dar măcar seara și în weekenduri puteau să aibă grijă de cea mică. Au căutat o casă de închiriat, unde fetița să-și consume din energie în curte.

Doar că la scurt timp soțul Irinei a primit un e-mail de la muncă. Îl anunțau că în mai trebuie să revină la birou, la compania de telecomunicații unde lucrează ca director tehnic.

Irina și-a dat seama că, dacă va rămâne singură să aibă grijă de copil, va trebui să renunțe la muncă. I-a și spus soțului: „Dacă tu te întorci, eu pot să le spun deja că-mi dau demisia.” Dar Irina nu voia asta așa că a continuat cu un plan alternativ, „pentru că mereu am unul”. Au căutat o casă aproape de București și au găsit-o în Otopeni. În aceeași zi au plătit chiria pe o lună – 3.000 de lei –, au strâns rapid bagajele și până la cinci după-amiaza erau deja mutați.

Săptămâna următoare, Irina a pus un anunț pe Olx spunând că vrea să angajeze o bonă în Otopeni. A găsit o educatoare în șomaj tehnic, care ajunge la ei pe jos, fiindcă locuiește aproape. Se joacă cu Cara șase ore pe zi, cât Irina lucrează. 

Munca bonei costă încă 2.000 de lei lunar. Noile cheltuieli, la care se adaugă cele pentru întreținerea casei și apartamentului din Berceni, depășesc salariul Irinei. „Ies puțin pe minus.”

Face efortul ăsta pentru că nu vrea să-și piardă locul de muncă. A fost avansată la începutul anului, iar o altă pauză, după concediul de maternitate, ar însemna să iasă din domeniul de vânzări media, care e dinamic și competitiv. „Sunt niște lucruri pe care le plătesc ca să supraviețuim.”

Am întrebat-o de ce s-a gândit că ea va trebui să renunțe la job, în noul context, și nu soțul ei. A rămas puțin pe gânduri. Mi-a spus că veniturile soțului sunt „considerabil mai mari” decât ale ei. În primul rând, decizia a fost financiară. „Femeia trebuie să facă față acestui sacrificiu, bărbatul câștigă mai mult”, mi-a spus Irina. Dar și „așa suntem educate, ne gândim prima oară că noi trebuie să renunțăm la job”.

În 67% dintre familii, femeile au avut grijă de copii în starea de urgență, arată o cercetare a Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), realizată pe un eșantion de 1.319 părinții cu copii între 0 și 19 ani, dintre care majoritatea aveau cel puțin un copil de școală.

Același studiu spune că, înainte de starea de urgență, situația era aceeași în 64% dintre cazuri. E o realitate pe care ne-o confirmă și alte cercetări.

În aproape 38% dintre familii, femeile sunt cele care au grijă de copii, spune ultimul Barometru de gen (2018), cercetare despre atitudinile și percepțiile oamenilor cu privire la egalitatea de gen în România. Mai mult, femeile sunt cele care se ocupă și de celelalte responsabilități casnice: 80% spală hainele, 77% pregătesc mâncarea, 71% fac curat.

E un dezechilibru de gen care se va adânci cât timp va continua pandemia, dacă cifrele viitoare vor arăta că femeile au optat, în proporție mai mare, să fie cele care stau acasă cât grădinițele și școlile sunt închise și bunicii, izolați.

Munca invizibilă, neplătită și nevalorizată

Pe Miruna Pantel, 31 de ani, activistă civică, o cunosc de la Centrul FILIA, un ONG care luptă pentru drepturile femeilor și combaterea violenței domestice. Ne leagă așadar câteva lucruri comune.

Am și devenit mame aproape în aceeași perioadă și ne interesează subiectul muncii invizibile a femeilor (noianul de sarcini domestice care nu se văd – de la lista de cumpărături la găsirea unui curs de balet sau înscrierea la grădiniță).

Miruna Pantel, 31 ani, crede că autoritățile ar fi trebuit să vină și cu un plan de soluții alternative, după anunțul închiderii grădinițelor.

Miruna are și un doctorat în politica de gen în cheltuielile bugetare din România, care arată că îngrijirea (casei, copiilor, familiei extinse) revine femeilor și nu se regăsește nici ca subiect în agenda publică, nici ca prioritate de finanțare (creșele sunt puține, nu toate școlile au afterschooluri gratuite). 

Când am sunat-o să o întreb cum s-au organizat în cuplu, mi-a spus că nu are o poveste de succes. Reușește să muncească de la 8 la 10 dimineața, înainte ca soțul să intre în întâlniri online, și la prânz două-trei ore, când fiica ei de trei ani doarme. La începutul pandemiei a reușit să scrie un proiect de finanțare cât soacra ei a avut grijă de copil. Dar după ce cazurile de coronavirus s-au înmulțit, au decis amândoi să nu mai apeleze la bunici, fiindcă sunt în categorie de risc.

Salariul ei este de patru ori mai mic decât al soțului, care lucrează în IT, așa că acum munca lui are prioritate, fiind principala sursă de venit a familiei. Cel mai greu îi e să se concentreze să scrie proiecte când e întreruptă de multe ori – „vreau pipi, vreau apă, îl vreau pe Mickey!” – și atunci e foarte greu să fii creativ.

Chiar dacă soțul e implicat în munca domestică, simte că munca invizibilă a rămas tot la ea. „Să fac lista de cumpărături online pentru două săptămâni, să estimez necesarul, ce gătesc – zona asta mentală în care te gândești ce mănâncă, ce face copilul.”

E ca o îngrijorare pe care i-o porți copilului, spune Miruna, pe care mulți tați nu o au.

„Nu e și un parteneriat mental, nu reușesc să împart îngrijorarea și grija pentru un copil. Să fii o mamă vine cu o presiune, îmi pun mereu această întrebare, «oare sunt o mamă bună?», pe care cred că bărbații și-o pun mai rar.”

Nu știe cum se vor descurca până la toamnă, fiindcă sunt șanse ca și soțul ei să fie nevoit să se întoarcă la birou. Asta înseamnă că nu-i va rămâne mai nimic din cele patru ore cât apuca aproape în fiecare zi. Pe bunici nu are cum să-i includă într-un plan B fiindcă au peste 65 de ani și îi e teamă să-i scoată din izolare. O variantă de echilibru mental e să ia fiecare zi așa cum e, pentru că-i place să petreacă timpul ăsta cu fiica ei.

În perioada carantinei, Miruna și soțul ei au căutat soluții de joacă indoor ca să rămână mereu în casă.
Miruna nu știe cum își va putea împărți munca cu grija pentru copil până la toamnă.
Preferă să ia pe rând fiecare zi și să profite de timpul cu cea mică.

Nu știe dacă va accesa concediul special pentru părinți, măsura guvernamentală pe care autoritățile au propus-o în martie, atunci când a început izolarea acasă, și au extins-o până la jumătatea lui iunie.

Părinții au dreptul să-și ia zile libere și primesc maxim 75% din venitul lunar, dar nu mai mult de 75% din salariul mediu brut, adică maximum 2.382 de lei – bani pe care statul îi decontează angajatorilor.

Pentru părinți ca Miruna și Irina, care aveau copiii înscriși la grădinițe private, nu sunt alte opțiuni. La sfârșitul lui aprilie, ministrul Muncii și Protecției Sociale, Violeta Alexandru, a spus că există posibilitatea ca anumite servicii pentru copii – creșă, afterschool, grădiniță – să fie permise în această vară, cu un număr mai mic de copii decât în mod normal.

Miruna spune că munca invizibilă a femeilor este neplătită și nevalorizată, iar discursul public despre maternitate și îngrijirea copiilor este învechit. „Este despre bucurie, împlinire, sacrificiu, cum să pui preț pe asta? Mamele se sacrifică, munca lor e mai presus de treburi lumești, plătite și valorizate?”

Anunțul pentru închiderea grădinițelor și școlilor ar fi trebuit să vină însoțit de o listă de măsuri pentru asigurarea îngrijirii copiilor, crede Miruna, pe când soluția prelungirii concediului pentru părinți a venit la câteva zile după. „Și rămâne de văzut cât de viabilă este această soluție și cât de mult va contribui la discriminarea femeilor pe piața muncii? Chiar și fără criză, femeile se confruntau cu vulnerabilitate crescută.”

Decalajele între femei și bărbați privind prezența pe piața muncii cresc de la 17% (pentru femeile fără copii), până la 30% (pentru cele cu trei sau mai mulți copii), potrivit studiului Eurostat din 2018.

Miruna spune că poate ăsta e momentul în care să ne gândim la o dezbatere reală despre implicarea statului în îngrijirea copiilor, acum când soluțiile individuale și adesea private (deci care funcționează doar pentru o anumită clasă socială) au dispărut în izolare.

„M-am săturat să aud despre cât de mult iubim mamele, cum ne dorim creșterea natalității, copii fericiți, femei productive pe piața muncii, dar fără să susținem prin politici asta. Am creat mituri și presiune, femeile care le au pe toate și le pot face pe toate: mamele care sunt creative la job, se conectează cu copilul în timp ce fac împreună gustări nutritive bio, sunt soții perfecte, cu manichiura mereu făcută, dar și cu timp pentru ele să citească o carte, într-o baie cu spumă. Iar de multe ori prețul pentru acest «toate» a fost sănătatea mentală a femeilor.”

Au fost momente când s-a gândit și să renunțe la job pentru că se simțea vinovată față de colegele care lucrează mult mai mult, dar și pentru că se simțea epuizată. Nu vrea să fie o povară pentru organizație. „Norocul meu e că am niște colege absolut minunate, care m-au făcut să mă simt că sunt enough și că aduc o contribuție în activitatea organizației.”

Miruna mi-a mărturisit atunci, la telefon, că se gândește mai mult la problemele mamelor care trăiesc în comunități vulnerabile și ale celor singure.

Peste tot în lume majoritatea părinților singuri sunt mame, iar ce se întâmplă acum – fără niciun sprijin în grija pentru copii – e pentru ele mai mult decât un test de rezistență, e unul de supraviețuire.  

E mai sănătos să ai oameni alături

Alexandra Bălănuță, o mamă singură de 26 de ani, își începe fiecare zi la 6 dimineața, când fiica ei de trei ani o trezește. „Maaaami, wake up, e soare afară!”

Mi-a scris un jurnal pe 12 mai, o zi obișnuită pentru ele în perioada asta. Mic dejun, comandă online de cumpărături, fix la opt dimineața ca să prindă loc (cu coș de cumpărături făcut de seara), verificat e-mail când fetița se dă cu trotineta prin casă, făcut cafea în cratița mică în care de obicei face terci de ovăz, pentru că espressorul s-a stricat, pus rufe la spălat, carne la dezghețat, dus gunoiul, dat cu mătura, dezinfectat cumpărături, pus la loc alimente, spălat pe mâini de foarte multe ori.

E ora 11 când se apucă de muncă la laptop și Eva o întrerupe fiindcă vrea să se joace cu Lego. Pus Peppa Pig la televizor. Ora 12, gătit prânz.

Alexandra Bălănuță are grijă full-time de fiica ei de trei ani. Apucă să lucreze mai degrabă ziua, în reprizele de desene animate, și seara.

Alexandra este absolventă de Artă Murală; la două luni de la naștere și-a dat examenul de licență cu fetița într-un sistem de purtare. A fost admisă prima la master, dar a renunțat după o vreme fiindcă era complicat să fie și studentă și mamă. E greu să transformi casa în atelier de pictură când ai un bebeluș.

E pasionată de mică de astrologie, face astrograme. Acum șase luni, când a dat-o pe cea mică la grădiniță, s-a gândit să încerce să trăiască din asta.

E divorțată de un an iar soțul ei o ajută cu plata chiriei și a grădiniței și petrece câteva ore cu fiica o dată sau de două ori pe săptămână. În februarie prinsese curaj că se poate descurca singură, cea mică se obișnuise cu un program lung de grădiniță, până la șase seara.

Alexandra își lansase o pagină de Facebook unde posta filmulețe despre astrologie în engleză, ca să-și facă cunoscută munca. Voia să trimită articole despre astrologie unor publicații, să-și facă un canal de YouTube.

Apoi a venit pandemia, fostul soț și-a pierdut jobul iar ea și-a pierdut tot timpul pentru muncă. Ca să lucreze o mai lasă pe fetiță la desene sau o pune pe Facebook video cu mama ei, care o ține de vorbă și o distrează.

În izolare, au fost momente când a simțit că nu mai poate. O dată când lucra și cea mică se jucase cu atât de multă apă încât parchetul s-a umflat.

„Cred că am plâns o oră pentru că m-au lovit atunci toate grijile. M-am gândit că nu sunt în stare să o supraveghez, să fiu atentă la muncă, dacă se strică lucruri în casă eu singură ce pot să fac? Că sunt prea obosită. Că this is too much, e prea copleșitor.”

În carantină, să fii părinte singur a devenit un test de supraviețuire.
Fiecare zi a Alexandrei începe la 6 dimineața, când cea mică o trezește.

De câteva luni, Alexandra își câștigă existența din astrograme, fiind pasionată de mică de astrologie.

Are prietene bune cu care vorbește în fiecare zi, mi-a spus, dar a simțit nevoia să povestească despre toate și pe un grup de mame, fiindcă ele empatizează cu vinovăția pe care o simți când nu ai ce să-i oferi copilului tău.

Multe femei au încurajat-o și i-au spus că vor s-o ajute financiar. S-a blocat când a citit zecile de comentarii, fiindcă nu se aștepta, așa că le-a propus mamelor să cumpere abonamente de astrograme în schimbul donațiilor. Așa a reușit să-și câștige banii de chirie și o sumă lunară cât un salariu minim.

Îi e greu să vorbească despre asta pentru că a fost mereu „cea mai bună din clasă”, cu planuri mari de viitor, și și-a dorit să se descurce singură. Pandemia a ajutat-o să înțeleagă că e nesănătos să-ți dorești atât de mult, ca femeie, să te descurci singură, pentru că „life is meant to be shared și e mai sănătos pentru toată lumea să ai oameni alături”.

Planul Alexandrei pentru următoarele luni e să-și lase fiica la părinții ei la Buzău, în weekenduri, ca să mai recupereze somn. Nu o să fie o tranziție ușoară.

Pandemia a luat decizii pentru mine

Recent, directoarea grădiniței la care fiica mea e înscrisă ne-a spus că plănuiește ca din iunie să organizeze grupuri de joacă în parc, alături de educatoare.

La grupuri de joacă de câteva ore, cu patru-cinci copii, la o educatoare acasă, se gândesc și alte mame cu care am vorbit, o soluție care este reglementată în alte țări din Europa dinainte de pandemie.

Nu știm încă în ce măsură majoritatea grădinițelor private vor redeschide vara asta, în cazul în care autoritățile le vor permite, așa cum au anunțat recent. Pentru reguli de distanțare și grupuri restrânse e nevoie și de clădiri cu suprafețe adecvate sau în unele cazuri de scurtarea programului de grădiniță. E de văzut cum vor îmbina părinții astfel de variante cu programul de lucru de opt ore și ce flexibilitate vor oferi angajatorii.

În unele țări, grădinițele s-au redeschis și asta n-a creat noi focare de coronavirus. Danemarca a fost printre primele țări care le-au deschis, urmată de Austria, Olanda, Marea Britanie, cu distanțare, stat mai mult afară și rutine dese de spălat pe mâini.

Problema grijii față de copii sau față de bătrâni, sau criza economică, nu s-a rezolvat peste noapte nicăieri în lume, odată cu relaxarea restricțiilor din vară, fiindcă pandemia nu s-a terminat. Nu știm nici dacă toamna nu ne va aduce un al doilea val al pandemiei, o altă izolare acasă împreună cu cei mici, o altă rundă de soluții de sacrificiu.

Dincolo de haosul de acasă, de gândul că nu dai tot la muncă când ești părinte, marele câștig simțit ca mamă mereu încercând un echilibru între muncă și maternitate a fost că pandemia a luat unele decizii pentru mine.

Nu mă mai duc la interviuri sau conferințe în alte orașe și petrec mai mult timp cu fiica mea, care mi-a spus recent „mi-era dor de tine când plecai la conferințe” și „îmi place că acum petrecem timp împreună”.

O să profit de acest timp mai negrăbit în care să-i povestesc pe îndelete de ce mamele nu sunt doar mame.

Unele dintre zecile de femei cu care am vorbit săptămânile astea, fie dimineața devreme, înainte să-și înceapă munca, fie seara târziu, după ce copiii au adormit, fie prin mesaje pe Facebook când prindeau câteva minute să-mi mai răspundă la o întrebare, fie punându-și copiii la desene, m-au întrebat și pe mine cum găsesc concentrarea să scriu cu un copil mic acasă.

Adevărul e că și eu am găsit o soluție-sacrificiu. De câteva săptămâni, am decis să o duc de patru ori pe săptămână pe fetița mea la mama, pentru câteva ore de muncă neîntreruptă.

O izolasem pe mama în primele luni de pandemie, fiindcă este în categoria de risc pentru COVID-19, și am renunțat fiindcă nu am altă soluție la îndemână.

Dar altfel nu aș fi reușit să-mi fac munca, să fac interviuri și să scriu acest articol. Mi-l doresc să fie începutul unei dezbateri despre muncă și familie în cuplu, în familii, la job, în societate, fiindcă nu e nici sănătos, nici eficient să le separăm și nici să găsim singuri soluții de a le împăca, iar pandemia ne oglindește asta în fiecare zi când ne e greu.


Plănuiesc să scriu și despre soluțiile găsite de grădinițe în perioada asta, și despre mame sau tați, care au renunțat la muncă în perioada asta ca să aibă grijă de copii. Dacă vrei să-mi împărtășești povestea ta, scrie-mi la oana@decatorevista.ro.


Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


5 comentarii la „Soluții de sacrificiu pentru echilibrul dintre muncă și familie

  1. Legat de diferenta de salarii, exista si diferenta de domenii. Poate o solutie ar fi sa incurajam fetele sa studieze si zone tehnice, gen IT sau telecomunicatii cum fac tatii din articol. Diferentele de gen trebuie eliminate inca din scoala altfel la maturitate e cateodata prea tarziu.

  2. In sfarsit un articol realist pe aceasta tema. Solutii de compromis, angajatorii se asteapta la acelasi randament si forteaza intoarcerea prematura la birou. Ce se va intampla la vara cu copiii cand ne intoarcem la munca nu se stie. Evident societatea impartita in 2, cei cu bone sau alt ajutor ar vrea sa nu deschidem scolile un an …

  3. Si pe mine m-a naucit perioada asta, desi sunt o pers super organizata (gatesc in 15min pt cateva zile, cumparaturi o data pe sapt, curatenia cu program, rutina trezitului etc de ani de zile) fiind ara bunici (nu suntem in Ro si nici nu as fi apelat). Scoala (de la 2.5 ani e aici) e deschisa 2 zile pe sapt si a venit ca o gura de aer – in prima zi am plans de frustrare si vinovatie – pt ca eu jonglez copil, bucatarie, job, singura (sotul lucreaza incuiat in dormitor 10-12 ore). La mine la job a fost si juma de echipa concediata, asta ca sa intelegeti doza de cortizol din sange si tiroida suparata…..
    2 zile fara copil pt 7 ore inseamna enorm pt mine. 2 zile in care imi fac jobul mai bine. si rasuflu.
    Din pacate in bloc sunt prea putini copii, ar fi ideal sa organizam, pe rand, cate un parinte sa ia cativa copii in fata blocului si sa ramana ceilalti parinti 2 ore cu jobul, care o mai fi.

  4. Aceste 10 țări sunt cele mai bune în respectarea drepturilor copiilor – țările nordice sunt cele mai bine clasate, un motiv putând fi faptul că au mai puțini copii per familie

    Această analiză grupează 20 de indicatori în cinci domenii: dreptul la viață; dreptul la sănătate; dreptul la educație; dreptul la protecție; și mediul care să permită drepturile copilului.

    Pentru 2020, Islanda ocupă primul loc din cele 182 de țări enumerate, punctând bine pentru „mediul său pentru drepturile copilului”, cu o legislație care să permită drepturile copilului, un accent pe interesul superior al copiilor și respectarea opiniilor lor. În ceea ce privește educația, aceasta este în primul rând comună cu alte șapte națiuni,

    Elveția ocupă locul al doilea și topul în categoria de protecție, care se referă la munca copilului, rata natalității adolescenților și înregistrarea nașterilor. Finlanda – o altă dintre națiunile de top pentru educație – este a treia, în timp ce Suedia și Germania alcătuiesc primele cinci.

    Thailanda și Tunisia în top 20

    Italia este evidențiată pentru că a înregistrat progrese semnificative în patru dintre cele cinci domenii măsurate. A urcat de pe locul 74 în 2019 pe 15 în 2020. România este pe locul 129.

    Mai multe informații: https://www.weforum.org/agenda/2020/05/covid19-kidsrights-children-rights-rankings-pandemic/

  5. OMG! E prima data cand cineva scrie coerent despre asta in mediul public, si sunt atat de uimita! Am doi copii mici si lucrez de acasa. Perioada cu cele mai dese momente traumatizante din viata mea a fost incadrarea mea ca mama la locul de munca, si pot spune ca si in societate. Desi totul arata cum a bine pe hartie, aproape nimic nu functioneaza corect in realitate. Asta e senzatia pe care am avut-o. Datorita ei am inceput sa iau legatura cu oameni care vor sa se afirme in domeniul politic, anuntandu-i ca avem nevoie de ajutor, si inca urgent. Unii mi-au raspuns: de ce nu devi tu activ politic, si nu iesi la strans semnaturi pt campanii electorale, sau curatenie prin oras. Asa ca am tacut. Vezi, din nou sentimentul ca ceva e ca nuca in perete. Am apucat sa ii spun o data unui viitor europarlamentar ca printre mame poate gasi foarte buni coordonatori de proiecte, sau idei realiste pentru politicile de familie. Si tot atunci i-am spus ca noi mamele, nu reusim sa ne facem auzite de catre politicienii care ne decid felul de trai fiindca suntem atat de aglomerate incat nici nu reusim sa participam la o dezbatere publica. Astept inca sa vad o femeie politician care poate intelege situatia mamelor care au copii si lucreaza, care nu pot angaja bone si nu isi permite gradi private, si care nici nu isi abandoneaza copiii la bunici. Cand am vorbit cu cunoscuti despre discriminarea mamelor la job, sau despre munca nevalorizata a femeii in casa mi-au zis sa ma implic in ong si voluntariat…eu cred ca asta nu schimba mai nimic, trebuie sa ajungem sa fim auzite in mediul politic. Ong-urile sunt prea slabe in RO. Si sincer, cum sa fie puternice si active cand sunt formate tot din mame care nu au timp nici sa mearga la baie?? Provocarea noastra e: cum ajungem sa fim auzite de politicieni? Ce fac femeile de astazi din politica? Eu una nu stiu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *