Pe Bune #55: Cristi Delcea

Despre cum faci trecerea de la rolul de reporter la cel de manager al unui proiect jurnalistic.

Cristi Delcea este reporter și unul dintre fondatorii Recorder. Cristi și-a dorit încă din adolescență să devină jurnalist, pentru că citea ziare sportive și visa să fie ca unul dintre editorialiștii pe care îi citea. Nu a intrat la Facultatea de Jurnalism și mult timp a simțit un gol în stomac de rușine și regret când trecea pe lângă clădirea facultății. În anul III de Științe Politice a început să lucreze pentru publicația Sport Total, dar nu s-a integrat în lumea sportului și i-a fost mereu teamă că ar putea scrie ceva greșit. După Sport Total a lucrat ca reporter special pentru Evenimentul Zilei și apoi pentru Adevărul, unde a stat opt ani. A plecat în 2017 ca să fondeze Recorder alături de jurnaliștii Mihai Voinea, cu care lucra la Adevărul, Răzvan Ionescu și Andrei Crăciun. Nu au avut un plan la început pentru ce își doreau să fie Recorder, dar Cristi spune că își dorea și atunci și își dorește și acum să facă un jurnalism care schimbă lumea în bine. Acum are mai puțin șansa să practice meseria de reporter și îl preocupă mai mult în ce direcție trebuie să se dezvolte Recorder, cum poate fi un manager bun pentru colegii lui și cum poate educa publicul în legătură cu misiunea presei, dar cu toate acestea meseria de reporter este cea cu care vrea să îmbătrânească. 

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Cristi. Bine ai venit.

            Cristi Delcea:Salut.

Andreea Vrabie: Pentru început, spune-mi cum alegi subiectele pe care le documentezi. Ai observat că ești atras de un anumit tip de subiecte, de teme?

            Cristi Delcea: De ceva vreme, adică de când sunt la Recorder, aleg tot mai puține subiecte. Adică subiectele vin spre mine de la ceilalți reporteri din echipa noastră. Soarta a făcut să fie așa și acum nu mai sunt un simplu reporter, sunt – trebuie să-mi asum chestia asta – sunt și un coordonator de echipă, dacă vrei. Și cumva discut foarte mult subiectele cu colegii mei, am foarte rar privilegiul de a veni eu cu un subiect și să-l pun pe masă. De obicei subiectele mele le țin foarte mult în cap și încerc să-mi dau seama dacă se pot face, nu prea le rostesc. Sunt subiecte la care m-am gândit ani până să încerc să fac ceva.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu?

            Cristi Delcea: Am un subiect în minte pe care vreau foarte mult să-l fac la un moment dat. Mă gândesc că undeva în preajma Paștelui sau al Crăciunului: Dumnezeu și românii. Mă pasionează relația românilor cu Dumnezeu. De la întrebarea lui Emil Constantinescu către Ion Iliescu în 1996 – „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?” –, cum s-au raportat românii la divinitate de-a lungul celor 30 de ani, să zicem, de când „Dumnezeu” a devenit un cuvânt permis. Pentru că până atunci exista un singur Dumnezeu sau doi: Dumnezeu el și Dumnezeu ea. Mi-aș dori foarte mult să am timpul să adun imagini simbolice, reprezentative cu situații în care Dumnezeu a fost prezent cumva, l-am simțit în preajma noastră, prin cuvinte, prin imagini. Era la un moment dat un fotbalist în Liga I care de fiecare dată când marca un gol își ridica tricoul și pe sub tricoul lui de meci avea un tricou alb pe care scria „I love you, Jesus”. Și asta e o imagine pe care aș include-o în chestia asta. Nici măcar nu e un subiect de presă până la urmă, e un subiect care mă fascinează pe mine, n-are nicio relevanță jurnalistică, e mai degrabă un eseu vizual. Mi-aș dori să am timp să fac chestia asta.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, că spuneai că ai multe idei care stau cu tine și uneori nu le rostești și nu le faci, de ce se întâmplă asta? Din lipsă de timp?

            Cristi Delcea: Da, din lipsă de timp în principal. Nu mai am timp de nimic de când… E o prostie „nu mai am timp de nimic”. Am timp ca oricare alt om, dar simt că trebuie să aloc foarte, foarte mult timp proiectului ăstuia la care lucrez acum și pe care l-am pornit în 2017 și le sunt dator colegilor mei cumva. Trebuie să fiu pentru ei acolo, de multe ori nu sunt. E o meserie nouă pe care trebuie s-o învăț. Până acum doi ani, am fost timp de 10 ani reporter de unul singur, care își lucra subiectele și își făcea treaba cât putea de bine, dar atât. Ei bine, de doi ani încoace, trebuie să învăț o meserie oarecum de manager de presă, să mă gândesc către ce se duce acest Recorder, cum va fi el peste 10 ani. Avem lungi discuții în echipă cu fondatorii Recorder, discutăm foarte mult pe tema asta și de cele mai multe ori n-ajungem la nicio concluzie. Dar nici nu trebuie să lăsăm lucrurile așa, trebuie să știm către ce se îndreaptă acest Recorder. Asta îmi mănâncă foarte mult timp – ca să revin la întrebarea ta –, pentru că nu e o decizie ușoară. E o decizie care schimbă viața mea, în primul rând, și viețile celor din jurul meu. Cum va fi locul ăsta de muncă e important în primul rând pentru mine și apoi pentru ceilalți și e o decizie grea și stăm și ne gândim, analizăm modele de progres în presa de afară și așa mai departe. E foarte dificil pentru un om care n-a mai făcut asta, repet. N-am fost pus în situația asta până acum și trebuie să învăț din mers lucrurile astea. Mă consumă destul de mult. Și da, nu am timp de multe ori să ajung acasă și să mă așez pe un scaun să scriu ceva. Sunt și măcinat, așa, simt că dacă aș face-o, bine, fac un efort, e 11 noaptea, hai să fac totuși efortul ăsta, deschid laptopul, să încerc să… Nu, nu iese. Pentru tipul ăsta de presă pe care îl facem noi trebuie să ai o stare interioară destul de liniștită. Nu știu dacă liniștită, dar să ai mintea destul de limpede ca să poți concepe un subiect de la cap la coadă.

Andreea Vrabie: Pentru că ai zis asta, e chiar următoarea mea întrebare: Povestește-mi puțin cum se întâmplă lucrurile la voi sau pentru tine, în particular. Cum ajunge ceva de la o idee, inclusiv cum vine ideea pentru un subiect, până la materialul publicat pe Recorder?

            Cristi Delcea: Nu e o rețetă mult diferită de ce se întâmplă în redacțiile din presa tradițională, să zic așa, adică nu cred că am reinventat noi facerea subiectelor. În principiu – așa lucram și la Evenimentul Zilei, acum foarte mult timp și la Adevărul – dezbatem foarte mult înainte de a pleca pe teren: ce trebuie să facem acolo, unde trebuie să ne așezăm. Ceea ce facem noi la Recorder e un pic mai dificil pentru că înseamnă imagine și trebuie să vorbești cu oamenii inclusiv ce obiectiv să folosească, „ai grijă să folosești obiectivul wide”, „să fii cu obiectivul scurt când vine personajul spre tine”, sunt tot felul de detalii din astea. Dar în principiu nu am inovat nimic în zona asta de alegere a subiectelor. Cumva subiectele vin spre noi și încercăm să le tratăm cât mai interesant cu putință și întotdeauna ne gândim la cititor sau la omul la care va ajunge informația. De aceea Recorder nu e un site de video, e un site de presă. Atunci când simțim că mesajul se duce mai bine scris, scriem, atunci când credem că reportaj video transmite mai bine mesajul, facem asta, atunci când simțim că o infografie video sau o infografie interactivă duce mai bine mesajul, alegem varianta asta. Nu suntem adepții fideli ai unui singur stil jurnalistic. Repet, Recorder nu e un site de video, cum de multe ori ni se spune. De multe ori ni se spune că e un canal de YouTube. Nu e asta și video nu e o toană de-a noastră sau un moft sau o modă, e modul nostru de a ne arăta, dacă vrei, respectul față de cei care ne urmăresc prin încercarea noastră de a le da conținutul în cea mai bună formă posibilă. 

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la ideea asta de video și că e perceput într-un fel ca un canal video. Spuneai mai devreme că subiectele vin înspre voi. Ce înseamnă asta?

            Cristi Delcea: Deocamdată ăsta e un handicap al nostru, avem destul de puțin capacitatea de a crea subiecte, de a le pescui de undeva. De multe ori mergem pe actualitate. Cumva și realitatea din România ne-a făcut să mergem pe drumul ăsta, pentru că ni s-a părut că OK, poveștile sunt frumoase, e minunat ce faceți la DoR, dar cred că e mare nevoie și de o abordare a subiectelor… 

Andreea Vrabie: Care ard.

            Cristi Delcea: Care ard, da. Care se întâmplă acum. Care ne afectează viața acum. Și am încercat să facem cât mai mult și cât mai bine tipul ăsta de subiect. Încercăm totodată să diversificăm cât putem, adică nu vrem să ne cramponăm într-un stil. Ți-am mai zis, Recorder nu e un canal de YouTube care merge la proteste și care dă de acolo. Am adus un reporter foarte bun, pe Alex Nedea, care face investigații, avem câțiva jurnaliști care încearcă să facă cât mai multe documentare de lungmetraj, adică ne dăm seama că trebuie să diversificăm și nu putem să ne cramponăm în stilul ăsta pe care l-am avut în ăștia doi ani. OK, a fost interesant până acum, dar trebuie să evoluăm, să construim cât mai multe verticale, le spunem noi. Adică reportaje, actualitate, explicația știrilor. 

Andreea Vrabie: Și care simți că a fost stilul în ultimele luni?

            Cristi Delcea: Stilul a fost, nu știu, de oglindire a societății, cred, până acum. Le-am arătat oamenilor cum e România de-adevăratelea. Cred că ăsta e un lucru pe care l-a făcut foarte bine Recorder în ăștia doi ani. Foarte multe mesaje am primit de la oameni care au descoperit – au redescoperit, de fapt – România părinților lor, România pe care o părăsiseră. Cred că asta am făcut până acum. Și repet, nu vrem să fie numai asta de acum încolo, adică încercăm să aducem lucruri noi. Și revin la ce spuneam, ăsta e și motivul pentru care ne consumăm atât de mult energia, gândindu-ne cum trebuie să modelăm produsul ăsta. Nu trebuie să îmbătrânim în felul ăsta, știi? Mulți ziariști înbătrânesc cu publicul lor, îmbătrânesc cu fidelii lor. Noi am vrea să nu îmbătrânim cu publicul nostru și să facem un produs care să fie mereu tânăr, să-l ținem tânăr. 

Andreea Vrabie: Spuneam c-am să mă întorc la ideea asta de video sau că Recorder e cunoscut în principal pentru video. Totuși, ce crezi că are în plus sau care e beneficiul unui material video sau al unui reportaj video față de text?

            Cristi Delcea: Discutam cu colegii la un moment dat, am filmat un reportaj la inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului și e o secvență acolo în care camera se plimbă de parcă un om de acasă își bagă capul printre oameni să vadă și el. Cred că asta aduce în plus, sentimentul că ești acolo, că te duce foarte bine acolo, ceea ce cuvintele nu reușesc să facă de cele mai multe ori. Am scris foarte mult timp pe hârtie, pe ziar, în ediții tipărite sau în online, dar rar am reușit să creez un sentiment atât de verdic pe cât am reușit cu… Și e normal să fie așa până la urmă, imaginile video te duc acolo. Încercăm să surprindem realitatea cât mai bine și revin la ideea asta care mă obsedează, că nu trebuie să ne cramponăm într-un stil. Dacă reportajul ăla e cel mai bine împachetat într-un material video, hai să-l facem așa. Dacă simțeam c-o să scriem o capodoperă, probabil că am fi scris un reportaj. Dar n-am simțit asta atunci. 

Andreea Vrabie: Mă gândesc că la un subiect de genul ăsta, la un reportaj de genul ăsta, e nevoie și de o planificare destul de bună. 

            Cristi Delcea: Oh, da. Îmi pare rău că suntem într-un format audio și nu pot să arăt, că avem pe grupul nostru în care comunicăm, trimitem tot felul de documente. Și în seara de dinainte e un document emblematic, adică e foarte amuzant, e scris aproape jurnalistic, am încercat să-l trimitem colegilor noștri astfel încât să le creăm și o bucurie, să se amuze, „uite cum vom face”. Adică e un plan, un plan de acțiune foarte bine pus la punct, pe minute aproape. Și fiecare trebuie să stea la locul lui, „avem zonele astea, hai să nu ne ducem toți într-un singur loc și să ratăm ce s-ar mai putea întâmpla”. Există un plan, da. Cred că asta voiai să mă întrebi, dacă avem planuri când plecăm pe teren? Avem, avem. 

Andreea Vrabie: Pentru că mă gândeam că riscul la video, față de text, e mai mare în sensul că unele evenimente se întâmplă o singură dată și nu poți să te întorci pentru un citat, pentru a mai trage un cadru, ori l-ai prins ori nu l-ai prins.

            Cristi Delcea: Da. Și gândește-te că am fost atunci pe teren opt oameni. Gândește-te cum e să scrii un text împreună cu opt oameni. De fapt, munca cea mai grea e la montaj, pentru că adunăm toate materialele și pierdem nopțile stând și buchisind la ele acolo, în cabina de montaj – impropriu spus, nu avem o cabină de montaj, stăm pur și simplu la niște birouri. E o muncă uriașă care nu se vede de fapt în spate, renunțarea la straturi succesive de material care la început are două ore și trebuie să-l aduci la un sfert de oră sau așa. 

Andreea Vrabie: Și cine decide care e povestea? Adică sunt momente în care intervin și orgolii, „parcă bucata mea e mai bună, ar trebui să fie mai mult de la mine”.

            Cristi Delcea: Da, da. Sunt momente din astea, dar funcționează democratic oarecum. Adică cu strângere de inimă, trebuie să renunțăm la unele și aproape că votăm. Dar nu votăm, de fapt sunt niște dezbateri. Dacă ne-ai vedea, ai zice că suntem la un cenaclu, că până la urmă intervin și noțiuni de etică, de „e bine să arătăm imaginea asta?”, „e reprezentativă pentru eveniment?”. Da, e amuzant, poate e frumoasă, poate e superbă ca imagine, e o filmare extraordinară, dar are de-a face cu subiectul? Trebuie să renunți la tot felul de balast din ăsta. 

Andreea Vrabie: A fost vreun moment – și nu doar acum la Recorder, că mă gândesc că poate ți s-a întâmplat asta la început – în care, tocmai pentru că poate nu exista planficarea asta, ai vrut foarte mult să faci un reportaj, dar el nu a ieșit, pentru că nu exista the tape pentru el astfel încât să iasă? Adică nu aveai toate înregistările necesare? 

            Cristi Delcea: Da, s-a întâmplat, da. Se întâmplă. Am fost prinși și noi de multe ori pe nepregătite.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai un exemplu?

            Cristi Delcea: Da. E oarecum nedrept că ar trebui să vorbesc despre asta, e un material la care eu din păcate n-am participat, am fost implicat în realizarea unui alt reportaj, în altă parte și n-am luat parte. Dar m-am întors în redacție și am stat cu colegii mei și am dezbătut un material care pur și simplu nu ieșea. Și nu ieșea nu pentru că nu exista subiectul, ci pentru că n-a fost o comunicare și o planificare dinainte. Acum o să zici, „a, vorbești despre ăsta pentru că n-ai fost tu acolo și dacă erai tu, era totul minunat”, nu. N-a fost o planificare și din vina mea și din vina colegilor mei. Practic, noi la Recorder suntem o conducere bicefală, doi redactori-șefi – n-ai mai pomenit așa ceva –, iar noi n-am putut să ne implicăm efectiv, cu toate puterile, în materialul ăsta și nu a ieșit cum trebuia. Nu știu dacă are importanță ce material era, dar există și momente din astea în care ne contrăm unii pe alții și dezbatem foarte mult în contradictoriu. Încercăm la final să nu rămânem cu frustrări. Gândește-te că suntem o redacție de ziariști cu oarecare experiență, adică peste 10 ani, și sunt o grămadă de orgolii. Fiecare vine cu bagajul lui și trebuie cumva să ajungem toți la un punct comun și de multe ori e foarte greu să ajungem acolo. Nu e un lucru rău, dar ne certăm foarte mult. Ne izbim foarte mult, dar cred că asta e și o parte din, să zicem, succesul Recorder de până acum: faptul că suntem foarte exigenți unii cu alții. „Succes” poate e un cuvânt mare, dar pentru noi simțim că suntem pe drumul cel bun. Dar avem și teama că putem să cădem oricând de pe funia asta subțire, că mergem așa, ca niște acrobați la circ. E foarte ușor să cazi de acolo, știi? Avem multe temeri din astea și frici.

Andreea Vrabie: Simți că e cumva responsabilitatea mai mult pe umerii tăi sau ai lui Mihai de a conduce echipa într-o direcție bună? Sau atunci când există discuțiile astea, cineva să joace rolul de moderator sau cineva să ia decizia?

            Cristi Delcea: Da, există, da. N-aș putea să dau prea multe – nu că nu vreau, efectiv nu pot să intru în foarte multe detalii pentru că nu sunt capabil să le exprim foarte bine –, dar de multe ori, da, noi trebuie să luam niște decizii care uneori sunt împotriva a ceea ce cred colegii noștri. Am stat și m-am gândit recent dacă cumva redacția asta riscă să ajungă într-o fază de despotism, în care să luam noi deciziile și ceilalți să nu le înțeleagă. Și singura soluție e comunicarea cât mai serioasă, să zic așa. Am avut recent o discuție cu unul dintre colegii noștri. După o oră, după două, nu reușeam să-l facem să înțeleagă un lucru și am simțit că a rămas cu o neînțelegere și am stat mult și m-am gândit la momentul ăsta, dacă cumva nu reușim să le explicăm oamenilor de ce credem noi că e mai bine așa. Și suntem și puși într-o situație extrem de dificilă, în care foștii noștri colegi, cu care eram la aceeași masă la Adevărul sau în alte redacții, acum se văd în situația de a avea o discuție la capătul căreia să îi spunem: „Eu cred că asta nu e în regulă, ceea ce vrei tu să faci nu e în regulă”. Și e greu, adică se schimbă niște relații între noi. Cumva simți că te însingurezi. Faptul că ești cu o treaptă în ierarhie deasupra te face să te simți mai singur, de fapt. Nu mai mergem la bere împreună, merg cei din redacție. 

Andreea Vrabie: Sunt curioasă cum decideți când un material poate fi documentat de un reporter, doi – poate cei care au propus subiectul – și când e nevoie să se implice aproape toată echipa, cum au fost multe materiale la Recorder.

            Cristi Delcea: Materialele astea de echipă se fac în general la evenimente mari, pe care un singur om nu le poate acoperi din motive de incapacitate de a te deplasa în mai multe locuri deodată. E limpede. Atunci când un reporter ne semnalează o poveste și vrea s-o facă, evident că el are întâietate. Și dacă dorește să mai colaboreze cu cineva, evident că se poate. Dar subiectele la care participă întreaga redacție sau mai mulți oameni din redacție sunt de obicei subiectele mari, cum au fost proteste sau mitinguri sau lucruri de genul ăsta. Cum a fost, ce vorbeam mai devreme, inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului. Un lucru care se întâmplă la Recorder este că nu avem niciodată presiunea asta,„trebuie să dăm acum ceva, trebuie să dăm astăzi ceva, trebuie să facem acum”. La Recorder se refuză enorm de multe subiecte, cad foarte multe după rundele astea de discuții de care îți spuneam mai devreme, și avem o abordare foarte sănătoasă cu privire la relația om-subiect. Dacă vrei să-ți continui subiectul, să-l duci la capăt, foarte bine, fă-o. Dacă vrei să participi la o acțiune colectivă, din nou, e foarte bine. De multe ori suntem constrânși de fapt de chestiuni tehnice. De exemplu, n-avem destule camere de filmat, să zicem, n-avem suficiente microfoane. Atunci trebuie să ne împărțim: OK, avem patru camere, ce facem, suntem opt. Dar mai rezolvăm, ne mai împrumutăm. E o discrepanță între cum e Recorder de fapt și cum îl văd oamenii, că mulți cred că e o industrie ca la televiziune: te duci într-un corp de clădire separat și acolo ai camere câte vrei și ai tehnicieni. Nu, totul îl facem noi, totul se face într-o singură cameră, în redacție.

Andreea Vrabie: În mai puțin decât o cameră, de fapt.

            Cristi Delcea: Da.

Andreea Vrabie: O masă.

            Cristi Delcea: Da, la o masă. Îți povesteam, de la cumpăratul ușii pentru studioul pe care îl construim acum, până la discutarea subiectelor, totul se face la acea masă și cu acei oameni. Suntem într-un moment încă de început, nu suntem o corporație în niciun caz. 

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că renunțați la foarte multe subiecte și fix asta voiam să te întreb – pentru că știam că omorâți multe idei de subiecte –, ce face o poveste o poveste bună sau o poveste bună pentru Recorder?

            Cristi Delcea: Cred că abordarea diferită. Adică nu suntem leneși când ne gândim la subiecte. Putem să facem varianta clasică a subiectului, putem să mergem să filmăm doi-trei oameni, să luam două-trei voxuri de acolo și să ne întoarcem și să facem. Numai să ne gândim cum ne-ar plăcea nouă să vedem un subiect. Mă gândesc, iarăși, să lucrăm pe exemplul ăsta cu Catedrala: puteam să-l facem mult mai rapid, în câteva ore, să-l montăm repede și a doua zi dimineață să-l difuzăm. Noi am avut nevoie de 48 de ore, cred, de muncă, oră de oră – am dormit vreo patru-cinci ore, totuși – ca să facem un mic documentar, pentru că noi am simțit că e un moment important și interesant. Oameni din toată țara se adună la un loc. E o Românie în mic acolo, hai s-o vedem, hai s-o înconjurăm pe toate părțile, să vedem ce se întâmplă. Și am ales varianta de a face un mic documentar în jurul acestui eveniment. Să știi că n-avem o rețetă câștigătoare a subiectelor. Asta cred că e de fapt rețeta, că încercăm să nu fim, așa, lazy, să vedem subiectul, ne ducem spre el, ne întoarcem în redacție și asta a fost tot. Încercăm să facem ceva în plus.

Andreea Vrabie: Dar e ceva ce trebuie să transmită? Mă gândesc la emoție, pentru că multe dintre reportajele Recorder, mai ales cele video, emoționează. Uneori poate nu e emoția pe care o vrei – sau poate o vrei, nu știu –, poate uneori sunt nervi și revoltă, dar transmit o emoție. E asta ceva ce vă propuneți în vreun fel?

            Cristi Delcea: Da, ne propunem să emoționăm. Și o să-ți dau un exemplu: ultimul nostru material mare video este despre românii din diaspora care se adună în marginea unui meci de fotbal, undeva în Bologna, Italia. Echipa națională de tineret a jucat acolo un joc de fotbal și am încercat să facem subiectul ăsta unul emoționant, dar nu e o emoție de telenovelă. Adică ce vreau să spun e că emoția asta e încărcată de informație, de fapt. Dacă tu te-ai emoționat văzând copiii ăia care nu mai vorbesc limba română și părinții care încearcă să le traducă lucruri și să le spună că sunt români și să-i întrebe „ce ești tu?”, „român”, și așa mai departe, și te emoționează să-i vezi, îți spun că sunt de 30 de ani, 20 de ani în Italia, lucrează acolo. Asta nu e o emoție gratuită. E o emoție încărcată de o grămadă de informație, adică înțelegi de fapt drama generațiilor care au plecat din România de atâția ani și înțelegi cât de dor le e de fapt de țară. Cred că e un tip de emoție important pentru un reportaj de presă. Transmiți ceva, de fapt, nu storci o lacrimă. De fapt îl faci pe om să înțeleagă cât de mult suferă oamenii ăia și cum suferă. Asta e emoția pe care o căutăm noi de fapt, o emoție care spune lucruri și le spune mai bine decât le-am spus noi vreodată scriind. 

Andreea Vrabie: Cum câștigi încrederea oamenilor? Cum îi faci să vorbească, mai ales în fața camerei?

            Cristi Delcea: Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta, cred că vine din backgroundul nostru personal, al unora. Faptul că am crescut într-un cartier absolut banal al Bucureștiului și că m-am confruntat cu problemele cu care se confruntă fiecare om și că înțeleg foarte bine ce simte un om simplu și sunt un om absolut banal, ca să zic așa, bucureștean, care înțelege foarte bine dramele celor din jurul lui. Nu fac parte din elită, să zic așa, și reușesc să vorbesc pe limba oamenilor. Am colegi care au crescut în provincie și relaționează foarte bine cu oamenii de acolo. Cred că ține de dragostea de meseria asta până la urmă, că dacă îți place să faci presă, îți place să vorbești cu oamenii, ești curios tot timpul, îi întrebi lucruri care te fac curios. Și atunci ei simt că e o curiozitate naturală și că nu e un reporter în fața lor, e un om care a văzut ceva interesant la mine și mă întreabă. Cred că asta e.

Andreea Vrabie: N-ai simțit o reticență mai mare de când, nu știu, parcă oamenii s-au divizat și în ceea ce privește canalele media pe care le consumă?

            Cristi Delcea: Da, dar n-am simțit o reticență dacă îi întâmpini cu un zâmbet. Noi suntem niște oameni care căutăm foarte mult zâmbetul celor din jurul nostru și de multe ori introducerea într-o discuție nu e „ce părere aveți despre?”.„De unde sunteți, cum e pe la dumneavoastră pe acolo?”, știi? E o abordare din asta în care te împrietenești cu omul. Dacă te împrietenești nu mai simți atât de flagrantă divizarea asta de care spui, că da, se uită la o televiziune și tu ești un site. Omul începe să-ți vorbească, nu mai contează. Mulți te întreabă: „Ești de la ProTV?”.Că dacă nu ești de la ProTV nu prea are nicio importanță, dar după încerci să le explici că „nu suntem de la ProTV, suntem de pe internet” și discuția curge în felul ăsta. Ce vreau să accentuez este că mulți ne-au reproșat că „ironizați oamenii”, că „vă bateți joc”. Niciodată n-am făcut chestia asta, pentru că noi suntem niște oameni care avem părinții acolo. Niciodată n-am pornit la drum încercând să ironizăm sau să bagatelizăm niște atitudini, ci cred că am încercat de fiecare dată să arătăm cu degetul către cei care i-au făcut pe oamenii ăștia să ajungă așa. Părinții mei sunt oameni simpli care nu votează așa cum vreau eu și asta mă face să-i înțeleg pe oamenii care nu votează cum vreau eu și să nu-i judec deloc aspru. 

Andreea Vrabie: Știu că ai crescut într-o familie neoprotestantă.

            Cristi Delcea: Da.

Andreea Vrabie: Cum crezi că a influențat asta felul în care vezi lumea?

            Cristi Delcea: A influențat-o destul de mult. Cred că m-a făcut să apreciez mai mult o calitate tot mai rară la oameni din generația mea. Oamenii din generația mea nu mai apreciază bunătatea și eu cred că bunătatea este lucrul cel mai de preț în ceea ce înseamnă un om. Un om bun e întotdeauna mai interesant decât un om rău, asta am constatat eu de-a lungul timpului. Și în biserica în care am crescut eu erau o grămadă de oameni buni, oameni naiv de buni, de o blândețe pe care o întâlnesc foarte rar, dar pe care o apreciez foarte mult. Și am crescut într-un mediu foarte sănătos, așa, într-un mediu în care n-am avut parte de violențe de niciun fel. Asta cred că m-a marcat și m-a modelat în bine oarecum. 

Andreea Vrabie: E mai ușor să empatizezi?

            Cristi Delcea: Da, și asta e întâmplă. Mi-e mult mai ușor să mă gândesc la sentimentele oamenilor de fiecare dată când vorbesc cu ei și chiar cu oameni care sunt de partea rea a baricadei. De multe ori mă gândesc „oare ce simte omul ăsta acum?”sau „ce îl face să fie așa?”. Mă gândesc de multe ori la ce e în sufletul lor. Acum un an am văzut cred că o serie de desene în creion realizate de o artistă și seria se numea Ce e în sufletul lui Dragnea?

Andreea Vrabie: Le știu.

            Cristi Delcea: M-a amuzat foarte tare, cred că au apărut și în Decât o Revistă sau…

Andreea Vrabie: Nu, eu cred că la Funky le-am văzut.

            Cristi Delcea: Da, acolo. Ce e în sufletul oamenilor? Am rămas cu nevoia de a ajunge cumva la sufletul oamenilor, să mă gândesc mereu la lucrul ăsta și asta vine din copilărie. Ai mei mereu au fost așa: să fim buni, să ne gândim la ceilalți, să empatizăm cu ceilalți, să ajutăm. M-a ajutat foarte mult, simt că sunt foarte norocos din punctul ăsta de vedere, că mi-a dat o sensibilitate aparte.

Andreea Vrabie: Și de jurnalism când ai devenit interesat?

            Cristi Delcea: Eu am dat la jurnalism în vara lui 2003 și n-am luat examenul. Pur și simplu n-am fost în stare. Adică pe bună dreptate, n-a fost nicio furăciune la mijloc, am fost incapabil să mă prezint – nu normal, am fost absolut dezastruos – la proba orală. N-am reușit să articulez câteva cuvinte. Trebuia să fac o povestire despre un individ care are stupi, care se ocupă cu… Cum se zice la știința asta?

Andreea Vrabie: Apicultură.

            Cristi Delcea: Apicultură. Care se ocupă cu apicultura. Mi s-a părut stupid și nedrept că mi se întâmplă chestia asta, nu știam atunci și nu știu nici acum nimic despre albine și despre apicultori. În primă fază mi s-a părut nedrept și apoi n-am reușit să mă repliez deloc și cred că am luat 1 sau ceva. A fost ceva groaznic, pentru că de multe ori, mulți ani după aceea, când treceam prin dreptul Facultății de Jurnalism, pe lângă clădirea unde am dat examenul, simțeam o stare de rău, adică mă durea foarte rău stomacul. Mi-era pur și simplu rău că am fost atât de deplorabil. Mă simțeam și vinovat și incapabil și impostor. M-am gândit: Ce căutam eu acolo, până la urmă? Ce e cu pretențiile astea la mine, să fiu jurnalist, dacă nu sunt în stare să fac și să iau – nici nu mai știu – probabil 1, pe acolo.

Andreea Vrabie: Dar tu de ce voiai să faci jurnalism sau cum îți imaginai meseria asta?

            Cristi Delcea: Pentru că eram îndrăgostit de niște ziariști pe care îi citeam și îmi plăceau. Adică mi-aș fi dorit să fiu și eu ca ei, efectiv. Citeam editorialele scrise de Cătălin Tolontan în ProSport – cred că lucra la ProSport la vremea aia –, apoi la Gazeta Sporturilor. E și acum un jurnalist care lucrează la Gazeta Sporturilor și care scrie niște editoriale interesante. Mi se păreau mie atunci, acum le-am mai reevaluat, citindu-le, pentru că mi-am făcut decupaje din ziare, le am și acum și le mai citesc uneori. Acum nu mi se mai par așa bune. Alin Buzărin. Dar e un ziarist interesant de editoriale. Îmi plăcea foarte mult cum scria Radu Cosașu. Eu am fost pasionat de sport și plecarea mea în meseria asta a fost cumva prin sport. Apoi am început să descopăr că jurnalismul nu însemnă numai jurnalism sportiv. Am început și am făcut timp de trei ani meseria asta ca jurnalist sportiv. Și eram îndrăgostit de acești ziariști și efectiv îmi doream să fac și eu asta, dar neștiind absolut nimic despre ce înseamnă jurnalismul. N-am cunoscut niciodată un jurnalist de-adevăratelea.

Andreea Vrabie: Și cum a fost experiența? Că spuneai că ai început fiind jurnalist sportiv din anul III de facultate.

            Cristi Delcea: Am dat examen de intrare la un ziar de sport care se numea Sport Total, acum nu mai există ziarul respectiv. Era undeva la Piața Delfinul redacția. Era un loc absolut groaznic, îngrozitor de urât. Erau animale care se descompuneau prin jur, pe trotuar, un loc oribil de la marginea Bucureștiului. Și teama mea – pentru că am intrat în redacția asta și mi-era efectiv frică, mergeam pe lângă ziduri prin redacție, mi-era jenă să mă ridic de la calculator – și teama mea și starea asta de rău cu care am intrat era amplificată și de locul ăla derizoriu și groaznic prin care treceam în fiecare zi.

Andreea Vrabie: De ce ți-era frică?

            Cristi Delcea: Pentru că mi-era frică c-o să greșesc. Efectiv mi-era teamă, nu știu, c-o să pun virgula între subiect și predicat, c-o să greșesc numele fotbaliștilor, c-o să greșesc minutele, c-o să încurc antrenorii. Sunt o grămadă de lucruri când intri într-o redacție și când nu știi să faci nimic totul ți se pare greu. Ăsta eram eu în vara lui 2006 când am intrat prima dată într-o redacție. Am dat examen și mi-amintesc că eram puțini, cred că puțini din generația noastră au dat examen de intrare în presă. Mi s-au pus întrebări, „în ce minut a ieșit Hagi în meciul cu Croația din 1998?”, genul ăsta de întrebări care să testeze cât de pasionat ești până la urmă de fenomen. A fost interesant, așa. Am stat destul de puțin acolo, pentru că nu am fost plătit mai multe luni la rând și până la urmă mă gândeam că trebuie totuși să primesc măcar banii de autobuz sau ceva. Și am plecat până la urmă. Am plecat de acolo, am ajuns până la urmă într-o redacție mare, la Evenimentul Zilei. Și îți dai seama că dacă într-o redacție mică de ziar de sport eram înfricoșat, într-o redacție mare, în care vedeam oameni pe care îi văzusem la televizor – veneau editorialiști mari acolo, Mircea Cărtărescu scria pe vremea aia în Evenimentul Zilei, Grigore Cartianu, care apărea la televizor, mi se părea înfricoșător așa, cu statura lui uriașă – mi-era teamă efectiv că o să greșesc și aici și teama asta m-a urmărit multă, foarte multă vreme. 

Andreea Vrabie: Când ai scăpat de ea? Sau cum? 

            Cristi Delcea: Nu am scăpat niciodată. Mi-e teamă și acum, dar teama s-a mai transformat, mi-e teamă de alte lucruri acum. Nu scapi niciodată, dacă ești o fire din asta, înclinată spre autoanaliză tot timpul. Nu scapi niciodată de sentimentul ăsta, dar cred că mi-a făcut și bine, până la urmă. Fiindu-mi frică, nu m-am culcat pe-o ureche, ca să zic așa, ca un profesor. Am încercat mereu să fac cât mai bine, am pierdut nopți de teamă să nu pun virgulă între subiect și predicat și așa mai departe și tot stând și buchisind la texte și aplecat deasupra lor. Pentru mine n-a fost așa, o plimbare într-o zi de primăvară, meseria asta până acum. Mi s-a părut grea și e în continuare grea. Mi se pare greu să faci lucrurile corect în meseria asta.

Andreea Vrabie: O să mă întorc puțin la Evenimentul Zilei, pentru că știu că după aia te-ai dus la Adevărul, unde ai fost vreo opt ani. Ce ai învățat în perioada asta despre ce vrei să faci și ce nu vrei să faci în jurnalism?

            Cristi Delcea: Mi-am dat seama că nu vreau să fac subiecte care să umple paginile unui ziar, adică nu vreau să umplu spațiile dintre reclame. Cineva – cineva, mulți –, mulți glumeau pe seama ziariștilor, „a, voi sunteți băieții ăia care umpleți spațiile dintre reclame ale ziarelor”. Și am simțit uneori că asta se întâmplă, că trebuia să fac ceva ca să umplu un spațiu și mi-am dat seama că nu vreau să fac asta. Adică n-am 100 de ani la dispoziție, meseria asta te arde foarte repede și am câțiva ani la dispoziție să fac lucruri importante. Și mi-am dat seama că vreau să fac lucruri importante, care să conteze. Fiecare ziarist are vanitatea asta, să schimbe lumea, fie că recunoaștem, fie că nu. Și eu vreau să schimb ceva din lumea din jurul meu și nu vreau să stau la poarta Liceului „Jean Monnet” și să întreb elevii care ies de la bacalaureat cum a fost. An de an să fac asta. Nu vreau să fac asta. Nu vreau să fac subiecte mărunte care nu interesează pe nimeni și să bat la calculator așa, în gol. Și cred că ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am luat decizia de a pleca. Făceam multe lucruri interesante, adică îmi căștigasem acolo, împreună cu colegul meu, Mihai Voinea, un soi de libertate. Eram într-o insulă – chiar și ca loc în redacție, aveam o insulă, într-un borcan oarecum – și aveam destul de multă libertate, dar se întâmpla uneori să „hai, că uite, a apărut chestia aia, e cineva în concediu, hai să faceți voi subiectul ăsta pe sănătate, că n-are cine”. Nu mai voiam să fac chestia asta. Așa am decis să plecăm și să facem lucruri importante. Și asta vrem să facem la Recorder. „Nu vrem să vă plictisim”, ăsta e mottoul nostru pe care nu l-am spus nimănui până acum. Nu vrem să plictisim oamenii.

Andreea Vrabie: Dar când ați pornit să faceți Recorder, aveați vreo idee pentru ce voiați să fie? Vă propuneați să fie ceva anume sau, nu știu, era ceva ce lipsea în presă și voi vă doreați să umpleți golul ăla?

            Cristi Delcea: În ultimii doi ani de Adevărul am făcut jurnalism video și făceam lucruri interesante și ne-am dat seama că lumea apreciază foarte mult tipul ăsta de produs: de jurnalism video făcut bine, făcut cu implicare și ușor editorializat– era reporterul, se vedea că e o notă reportericească acolo, nu erau niște cameramani care filmau alandala și puneau niște imagini cap la cap. Ne-am dat seama că modelul ăsta s-ar putea să funcționeze. Am avut curaj să plecăm dintr-un loc și să încercăm tipul ăsta de produs pe cont propriu, fără să avem în spate vreo plasă de siguranță cum că la finalul lunii vine un patron și ne plătește salariile. Nu există așa ceva și n-a existat de la început. Recorder este o instituție care se autofinanțează și când nu se va mai autofinanța va dispărea. Cred că e modelul sănătos în presă și vrem să-l lăsăm așa. Avem banii ăștia pe care îi obținem din donații și din contracte de publicitate și cu ei defilăm, să zic așa. Da, aveam sentimentul că s-ar putea să meargă, dar nu știam exact dacă o să meargă și dacă o să reușim. De fapt noi am și scris la început un fel de manifest în care am spus că dacă după trei luni ne vom da seama că nu ne autofinanțăm, Recorder se va închide. Vom pleca acasă și vă vom lăsa să vă petreceți timpul fără noi.

Andreea Vrabie: Cred că mulți oameni care sunt nemulțumiți de ceva ce se întâmplă la locul lor de muncă și au fost angajați tot timpul visează la momentul ăla în care vor porni ceva al lor și vor face lucrurile cum își doresc. Și cred că întotdeauna – am trecut și eu prin asta – există momentul ăla în care te confrunți cu realitatea, care nu e întotdeauna cum ți-ai imaginat tu că va fi, să ai un proiect propriu. Pentru tine care au fost părțile în care realitatea asta a fost în conflict cu cum îți imaginai că va fi?

            Cristi Delcea:La început ne-am gândit că vom face jurnalism, efectiv. 100% din timpul nostru va fi dedicat construirii de materiale jurnalistice. Și ne-am dat seama pe parcurs că timpul ăsta acordat construirii de materiale trebuie să-l limităm pentru ca produsul ăsta să funcționeze, ca proiectul ăsta să meargă. Dacă toți facem jurnalism și nimeni nu se mai ocupă să cumpere ușa aia de la studio – ca să-ți dau un exemplu pe care l-am mai discutat acum –, lucrurile n-o să funcționeze. Dacă nu există un cap limpede, lucrurile n-o să funcționeze. Și cred că da, așteptarea noastră de la început a fost că vom face lucruri, vom muta munții cu materialele noastre, ale noastre, și pe parcurs ne-am dat seama că avem destul de puțin timp pentru materialele noastre și că trebuie de fapt să coordonăm un grup, o echipă. E o diferență, dacă stau să mă gândesc acum la cum gândeam în urmă cu doi ani, da, e o diferență. Dar cred că e calea cea bună, nu regret că am făcut asta. Ești și răsplătit pe parcurs, simți că ai construit ceva care durează. Noi am plecat de la Adevărul cu gândul de a construi un titlu de presă care să dureze, nu să fie ceva trecător. Să putem să le povestim nepoților noștri că noi am construit asta, ceea ce vezi tu acum, cu gândul ăsta am plecat. Nu ne-am gândim niciun moment că va fi o boemie, că facem câteva averi și apoi ne apucăm de pictură sau de altceva. Ăsta e proiectul nostru de long term.

Andreea Vrabie: Ce ți s-a părut cel mai greu să înveți din tot ce înseamnă construcția asta până acum?

            Cristi Delcea: Să comunic cu oamenii din jurul meu. Nu sunt un bun profesor. E un mare regret al meu că nu reușesc să-i învăț pe alții lucrurile pe care eu am învățat să le fac de unul singur și mă aștept ca și alții să le învețe la fel. Am fost destul de autodidact și cumva n-am răbdare, nu știu să le spun ce trebuie să facă. De multe ori vin la mine și simt că ar avea nevoie de ajutor și eu nu sunt în stare…

Andreea Vrabie: De ghidaj.

            Cristi Delcea: Da, de ghidaj. Și nu sunt în stare să comunic, n-am răbdare. Mereu mă gândesc „lasă, că le fac eu de la început decât să-ți explic ție cum se reface, pentru că pierdem mai mult timp și n-avem timp”și e o atitudine greșită, pe care încerc s-o corectez. Sper să reușesc să fiu mai calm și mai docil, așa, să reușesc să comunic mai bine cu colegii mei. Asta mi se pare, că nu reușesc deloc să fiu în postura profesorului. 

Andreea Vrabie: Am vorbit puțin când ne-am întâlnit despre observația asta că există un val de donații de fiecare dată când apare un reportaj care ori poate trezește revoltă în oameni, ori poate le confirmă niște convingeri, cum ar fi că politicienii din PSD sunt corupți. Te îngrijorează în vreun fel că există reacția asta  când le sunt oamenilor confirmate niște biasuri poate? Care e pericolul?

            Cristi Delcea: Da, ai dreptate, e puțin îngrijorător, pentru că oamenii simt că presa e de presa lor și simt nevoia de a dona „uite, l-a luat de guler pe ăla, bine i-a făcut, ăștia sunt buni, sunt ai noștri”. N-au sentimentul că presa trebuie să fie echidistantă și să aibă calea ei, adică nu trebuie să fie în tabăra noastră sau în tabăra lor. Da, e îngrijorător că oamenii donează. Dar nu numai la Recorder se întâmplă asta, cu o grămadă de așa-ziși jurnaliști independenți, cu activiști, lucrul ăsta se vede. Da, e îngrijorător, dar ce încercăm noi să facem e să educăm publicul, să-i spunem că presa nu este a noastră sau a voastră, ci că orice partid ar fi la guvernare și oricum s-ar schimba lucrurile, presa trebuie să-și păstreze drumul ei și să fie echidistantă. Încercăm să-i încurajăm să doneze efectiv pentru presă, pentru formula asta învechită de „câinele de pază al democrației”, dar până la urmă asta este, știi? Oamenii trebuie să doneze pentru democrație, dacă vrei, nu neapărat pentru presă, dar trebuie să-și dea seama că fără elementul ăsta nu se poate.

Andreea Vrabie: Eu m-am întrebat de multe ori dacă oamenii sunt mai solidari sau ajung să ia atitudine atunci când le sunt trezite emoții negative față de, nu știu, momentele în care oamenii doar își fac bine treaba.

            Cristi Delcea: Așa e, ai dreptate. Uite, exemplul pe care ți l-am povestit, cel cu meciul de fotbal. Frumosul reportaj despre românii din afară care se unesc în jurul unui simbol și al unui simbol de patriotism, dacă vrei, echipa națională. Ăsta nu e un material care să genereze donații. Oamenii nu simt că trebuie să doneze pentru tipul ăsta de presă, simt că trebuie să doneze pentru tipul de presă care îl ia de guler pe politician atunci. E greu să schimbi mentalitatea asta, dar cred că cu timpul se schimbă. Adică există o generație care începe să mai citească presă occidentală, să vadă cum funcționează lucrurile în alte societăți, să călătorească, să lucreze în alte zone ale lumii și să-și dea seama că presa nu trebuie în fiecare zi să ia de guler pe cineva. Nu trebuie să fie o presă din asta, zi de zi cu spirit din ăsta justițiar agresiv, știi? Că oamenii reacționează inclusiv la imagini dure, „a, te-ai dus peste el, e bine”. Reacționează mai puțin la o investigație care n-are elementul ăsta de agresivitate. Eu sunt totuși optimist că oamenii vor începe să-și dea seama de rolul presei așa cum e în occident, să zicem, deși și acolo se schimbă lucrurile destul de des și fluctuează. Dar modelul de presă sănătos îl vedem mai degrabă în țările din vest. Și acolo sunt multe entități de presă care se bazează pe donații fără să practice tipul ăsta agresiv de jurnalism. 

Andreea Vrabie: Tot când ne-am întâlnit îmi spuneai că anul ăsta vei îndeplini 35 de ani – vârstă pe care o am și eu – și vorbeam despre realizarea asta pe care o avem amândoi, într-un fel, că e, în cel mai bun caz, mijlocul vieții și că de aici cam începe numărătoarea inversă. 

            Cristi Delcea:Începe să scadă ziua.

Andreea Vrabie: Cum vrei să petreci a doua jumătate a vieții din punct de vedere profesional? Cum ți-ar plăcea?

            Cristi Delcea: Tot în meseria asta, nu vreau să mă las. Îmi place ce fac acum. Sper ca ușor-ușor Recorder să funcționeze mai ușor fără implicarea asta managerială a mea și a lui Mihai zilnic, și să fie nevoie de noi, efectiv să fim acolo și să avem posibilitatea să facem meseria asta, știi? Ne place foarte mult. Nu știu, simt că e un serviciu public pe care îl facem foarte bine și mă bucur că sunt și eu parte din generația asta care simt că vrea să schimbe lucrurile în România. Și vreau să fac meseria asta cât mai mult, cât pot de mult. Nu vreau să devin vreun șef vreodată și să stau la birou. Pentru că te îmbogățește foarte mult. Eu am enorm de multe amintiri și de experiețe pe care colegii mei din școala generală nu le au, pentru că n-au făcut meseria asta. Am întâlnit atâția oameni și am trecut prin atâtea situații prin care n-aș fi trecut făcând contabilitate sau PR sau orice altceva. Îmi place foarte mult că mă simt foarte bogat. Am un trecut foarte bogat și asta e datorită meseriei ăsteia. Sper să nu obosesc, să nu obosesc atât de tare încât să clachez la un moment dat. Există și riscul ăsta. Tot mai mulți ziariști de vârsta mea sau un pic mai mari decât mine ajung să renunțe efectiv, că nu mai pot să facă meseria asta, au ars prea repede. Și încerc să găsesc echilibru, astfel încât să nu ajung în pericolul de a arde atât de repede. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*