Pe Bune #57: Tudor Chirilă

Despre cum împaci două profesii care îți plac la fel de mult, muzica și actoria, și despre efectele notorietății asupra vieții personale.

Tudor Chirilă este actor și muzician, în această ordine, pentru că Tudor spune că așa și-a început cariera artistică, fiind actor, și că nu are în muzică echivalentul studiilor în teatru. În plus, simte că teatrul îi oferă o diversitate mai mare de exprimare artistică decât muzica și este unul dintre motivele pentru care a ales să rămână în țară. Din 2014 este membru al juriului la emisiunea Vocea României, rol pe care l-a acceptat și pentru că îi oferă libertatea financiară de a susține proiecte în care crede, cum ar fi piesa de teatru In a Forest Dark and Deep pe care a produs-o la unteatru. În muzică, Tudor a fost dintotdeauna interesat să înțeleagă și să experimenteze cu stiluri diferite și spune că o trupă trebuie să se gândească la generațiile noi de ascultători și că nu i-ar fi plăcut să cânte piese similare cu „Nu am chef azi” pentru tot restul vieții. Provocarea în prezent pentru el și pentru Vama este să reușească să iasă din țară cu muzica, pentru că Tudor crede că orice muzician vrea să vadă că la versurile lui rezonează un public mai larg, internațional. Deși i-ar plăcea să-și ia un an sabatic pentru că a obosit și găsește mai greu ca în trecut liniștea necesară să compună, pentru Tudor cel mai important acum e să învețe cum să-și gestioneze timpul mai bine astfel încât să petreacă cât mai mult din el cu copiii săi.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Tudor. Mă bucur că ai acceptat invitația mea.

            Tudor Chirilă: Și eu mă bucur și salut.

 Andreea Vrabie: Ultima sau cea mai recentă piesă, Pe de rost, e o critică a sistemului de învățământ din România, care nu te încurajează să îți dezvolți gândirea critică, creativitatea, să vezi ce te pasionează, ci doar să înveți lucruri pe de rost. E asta ceva prin care ai trecut și tu în școală sau ai observat acum? Cum s-a născut de fapt piesa?

            Tudor Chirilă: Bun, este în mintea mea de câțiva ani buni, a fost probabil cu intermitență în viața mea. Noi am trecut printr-un sistem de educație pe care îl cunoaștem cu toții, în sensul în care și pe vremea mea se învățau comentariile la limba și literatura română, la Treapta I, pe de rost. Mi-aduc aminte că ni le procuram, trăgeam la xerox și învățam. Acum, uitându-mă în spate, mă și gândesc care e nivelul de traumă ulterior acestor învățări pe de rost și fără niciun sens. Ca peste 30 de ani, 25 de ani să întâlnesc o fată de clasa a VIII-a care a venit să-mi ceară un autograf într-un spațiu de lectură și să întreb eu așa, ironic: „Mai învățați, mă, comentariile pe de rost la literatura română?”. Și ea zice: „Vai, dar de unde știți?”. Și atunci am avut dimensiunea neputinței sistemice a învățământului românesc. Deci cred că a fost tot timpul tema asta, nu ne-am gândit să o abordăm printr-un cântec. Acum am fost mai concentrat pe educație, mă preocupă mai mult. Au venit și copiii și e normal să fie așa. 

Noi nu ne gândim la versuri din start sau la teme, naștem o muzică, naștem niște versuri în romgleză, așa, o improvizație, și după aia începem să ne gândim către ce ne duce imaginea sonoră a ceea ce am făcut. În cazul de față a venit înșiruirea numerelor, care a venit întâmplător, fără vreo legătură cu tema. Și după, când au apărut numerele, mi-a apărut în cap și ideea de versuri, adică o informație livrată și înghițibilă de către un număr de studenți – de fapt elevi – de fapt ăsta e rostul numerelor. Multă lume le-a confundat cu note. Nu e vorba de note, e vorba de o chestie: șase, patru, trei, patru. Putea să fie binară, unu, zero, unu, unu, zero, o chestie digitală, dar na. De acolo a pornit și am început să mă gândesc la versuri. Voiam să leg o poveste, dar am legat fără să vreau o înșiruire de sloganuri. Dacă stai să te uiți, versurile sunt foarte slogan, „am 16 ani și aș vrea să dispar”, „am note mari, dar nu îmi place nimic”, „tată, nu-ți fie frică, există viață după notă mică”. Citind cartea lui Keith Richards de la Rolling Stones, mi-a atras atenția un moment în care el spunea că intra în studio fără să știe versurile sau avea doar câteva idei, se putea în fața microfonului, închidea ochii și ce ieșea atunci, aia era. Mi s-a părut o abordare demnă de luat în seamă. Eu n-am făcut asta niciodată și am zis „hai să încercăm”. Pentru că nu mi se lega povestea pe care mi-o doream și-mi dădeam seama că e ceva, dacă nu se leagă poate trebuie să abordez o altă direcție. Aveam deja foarte multe lucruri scrise și când m-am întors în studio cu băieții la început am zis că băi, ia stați puțin, hai s-o luăm vers cu vers, hai să nu știu ce. Avem deja refrenul care era înșiruirea de cifre și practic tot cântecul a devenit o înșiruire de sloganuri prin care s-a creat această imagine a unui sistem defect. Cel puțin defect. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba despre cum compui, mai găsești acum liniștea sau spațiul mental de care îmi imaginez eu că ai nevoie, ca muzician, ca să compui?

            Tudor Chirilă: Acum însemnând în contextul actual sau în contextul vârstei sau în contextul …?

Andreea Vrabie: A câtor lucruri faci. 

            Tudor Chirilă: Păi, nu. Dar luptăm. Chiar acum avem un cântec care ne place foarte mult și toată lumea așteaptă versurile de la mine. E nevoie de liniște, dar cred că până la urmă toate la timpul lor. Trebuie să te obișnuieși cu felul în care se aranjează viața ta. E frustrant, recunosc, e frustrant să stea lumea după tine, să faci planning și să nu poți să te ții de el. Dar nici nu pot acum să spun „băi, nu e deloc timp”. Cred că eu ar trebui să mă organizez un pic mai bine. Și eu sunt și un om care funcționează la o idee sau la o sclipire care mă pune la masă, iar sclipirea poate să apară pe oriunde. Și dacă e o sclipire, dacă e o rachită de aia de semnalizare care e destul de puternică, zic„gata, hai, pun totul on hold că e ceva care trebuie să mă ducă la masă”. 

Nu-mi place să lucrez acasă deloc și plec prin oraș. Am compus la discul Better, ultimul nostru disc în engleză, pe care l-am produs cu un producător din Anglia și cu care ne-am înțeles foarte bine, dar am ajuns într-o situație de a trebuit să fac – apropo de constrângeri și de context – 10 cântece în engleză în opt săptămâni. Ceea ce la ritmul meu de lucru este absolut incredibil. Și îmi doream să nu fie niște piese de umplutură și scoase din sertar. Am compus pe o bancă în Kiseleff, am stat acolo cu laptopul meu, am fost prin cafenele, am stat noaptea târziu acasă, după ce a adormit toată lumea, pe terasă, pe la teatru prin cabină, prin restaurante. Mă pot izola destul de bine și mă pot concentra. Însă, totuși, cel mai bine lucrez într-o cameră cu canapea unde poți să stai și nu e nimeni o perioadă bună de timp. Spitalele sunt interesante. Dacă nu ești foarte grav bolnav și ești doar pentru un test extins ori niște analize, merită. În spital e foarte multă liniște. 

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la Better, pentru că l-ai menționat, dar vreau să mai insist puțin pe Pe de rost, pentru că imediat după ce ați lansat piesa, ai pus un video pe Facebook în care citeai câteva dintre comentariile pe care le-ați primit pe YouTube. Și erau tineri care spuneau – cum ai povestit și tu – că se regăsesc în mesajul piesei, dar erau și foarte mulți oameni care spuneau că nu mai sună a VAMA, că e sunetul cu totul diferit. Cât de important e pentru tine ce reacții au fanii la muzică, mai ales când încerci ceva nou?

            Tudor Chirilă: Mna, ne preocupă. Ne preocupă și e foarte greu de stat într-o singură atitudine, iei o postură și pe aia o duci pe sus. Eu cred că un artist are dreptul să încerce. Și cred că și publicul unui artist ar trebui să aplaude chestia asta. Nevoia de a te exprima diferit ar trebui să fie ceva salutar pentru o trupă. Așa există și varianta în care cânți ca AC/DC toată viața, aceeași energie, aceeași muzică și uite că a funcționat. Cred că în momentul în care s-a despărțit Vama Veche, poate cel mai puternic lucru era că nu mai eram muzical pe aceeași pagină, adică eu nu mi-aș fi dorit să cânt Nu am chef azi în variante reinterpretate toată viața. Și să operezi tot timpul, să încerci să faci orchestrație și sunete noi, să faci sound design diferit la cântece mi se pare important pentru evoluția ta ca om, ca să-ți mai placă chestia asta. Că tu trebuie să găsești resurse după 20 de ani să-ți placă chestia asta. Și mai e o chestie, trebuie să găsești resurse să și crești cu alte generații. Muzica s-a schimbat, muzica se schimbă și dacă ești stejar bătrân te îndoaie, dacă ești trestie te mai bate vântul și mai faci câte ceva, cred. Și e și bucuria asta de a explora niște teritorii pe care, chiar dacă nu le cunoști și nu le stăpânești ca proprietarii acelor teritorii, poți să te bagi un pic în ele și poate că-ți iei ceva din teritoriul ăla și aduci la tine acasă un pic. E ca un fel de cursă în niște teritorii necunoscute, ai găsit niște resurse și le-ai adus la bază. Și baza e muzica pe care știi să o faci cel mai bine, și apar fuziunile. 

Acum, cântecul ăsta a supărat, n-a fost primit foarte bine de unii, el a radicalizat un pic publicul, cred. Odată pentru că impostația mea a fost schimbată foarte mult. Oamenii nu m-au mai auzit cântând așa. Vocea impostată așa – care sună un pic de strigăt de stadion, când îți pui vocea într-un anumit fel și ți-o îngroși așa – mie mi s-a părut potrivită pentru ce am spus mai devreme, vizavi de înșiruirea de sloganuri. Pentru că era această conotație, dacă vrei, de anunțuri scurte, mi se părea că ele trebuie date așa, într-o formă de stadion, într-o formă de trâmbiță, de megafon, de „am 16 ani și nu-mi place nimic”, ca pe stadion. Ca cumva să trezească atenție. Nu mi se părea OK – „am 16 ani și nu-mi place nimic” – să mă duc în zona aia pop, așa, în care și acolo sună bine vocea mea pe anumite balade, dar aici … Și mi-au spus și colegii că li se pare foarte ciudat. Gelu Ionescu, clăparul nostru, a zis „băi, n-ai vrea să încerci și o voce… vocea ta?”.Și zic „da, dar și asta e vocea mea dacă pot s-o fac”. „Da, dar înțelegi ce vreau să zic, vocea ta, nu una atât de mult contorsionată”. Și am zis „băi, eu cred că stilistic e bine”. Am mers, am încercat să conving pe toată lumea și am vrut să merg în direcția asta. Nu mă interesează dacă a fost bine sau nu, you did it, you own it, știi? Și mi-aș fi dorit să fie un cântec care să se rostogolească mai mult din punctul de vedere al manifestului. Mi-aș fi dorit ca el să aibă puterea unui imn și asta n-are, cred. Nu știu, poate peste timp. Mi-ar fi plăcut cântecul ăsta să devină un imn al elevilor și să devină și un imbold de a propune o altă perspectivă din partea lor. 

Revenind, la capătul liniei, publicul nu poate să îți scrie muzica, e o nebunie chestia asta. Poate să plece sau poate să stea, dar să-ți scrie muzica nu se poate. Iar în momentul în care ajungi să scrii pentru public, scrii la comandă. Că e negustorul din secolul XVI care cerea portret marilor pictori flamanzi sau că e publicul care îți zice cum să îți faci muzica… Sigur, ăia au făcut artă și poți să spui „băi, se poate face artă și la comandă”, dar ar însemna să duci un efort de ăsta uriaș de research, de statistică: ce vor, cum vor, ce sonorități, unde ar trebui să se îndrepte VAMA. Mamă, ceea ce înseamnă că tu devii un business. Există instrumentele în ziua de astăzi să poți să îți faci muzica așa, ca un research super tare. Dar dacă muzica devine doar un business, eu îmi pierd interesul.

Andreea Vrabie: În același timp e frustrant – pentru că nu am alt cuvânt – atunci când tu îți imaginezi că oamenii vor reacționa sau vor percepe o melodie într-un fel și asta nu se întâmplă?

            Tudor Chirilă: E groaznic, nu că e frustrant. Momentul ăla când crezi că piesa aia ajunge pe radio și nu ajunge și stai și te uiți. sau când te uiți la view-uri să vezi, s-au mai uitat, nu s-au mai uitat. Întâmplător, cântecul ăsta a fost în trending, interesant. Algoritmii YouTube sunt foarte interesanți, pentru că noi nu avem un cont atât de mare de urmăritori pe contul Vama Music, pe YouTube, și totuși a ajuns pe locul 24 pentru că s-a vorbit foarte mult despre el. În 24 s-a oprit, nu s-a mai dus și ne-am oprit, am înțeles care sunt limitele noastre.

Andreea Vrabie: Locul 24.

            Tudor Chirilă: Locul 24 în trending, atâta este, scrie pe noi. Da, e frustrant. E frustrant mai ales când ție îți sună bine, mai ales când tu crezi că știi ce e un hit. Ai făcut Perfect fără tine, deci se presupune că știi ce e un hit. Cântecul anului, 1.000.000 de views într-o săptămână. Oamenii îl pun în mașini. Dar nici tema nu e atât de hitoasă. Ce poate să bată o despărțire care e spre binele celui care o declanșează și se soldează și cu un drum la mare? Nu poți bate asta. Dar per total cred că cântecul ăsta are o viață mult mai lungă decât credem noi și, în general, testul muzicii noastre se va face cu adevărat peste ani, mult mai mulți, când oamenii poate vor descoperi piese pe care acum nici nu le știu. Piesele care n-ajung pe radio, copiii mai mici, cum le zic eu, și mai amărâți, care sunt rupți în fund, n-au de niciunele și se târăsc și ei pe acolo.Și trebuie să meargă și ei la grădiniță la un moment dat, să aibă și de ei grijă cineva. Așa că eu cred că trebuie să faci muzica care te face să te simți bine în sala de repetiții și care să te facă să vii a doua zi să zici: „Bă, leadul ăla, mama, să găsim un lead acolo sau un sunet!”. 

Și noi trecem printr-un proces de transformare, de formare, avem influențe diferite, ele dictează muzica noastră. A fost o perioadă lungă în care am vrut să înțeleg fenomenul IDM și mi se pare un fenomen pe care nu poți să-l neglijezi așa. Azi această segmentare a muzicii ar trebui să se încheie: „Eu ascult metale și sunt în geacă și am tatuaje și sunt până la urmă un anumit tip de om și un anumit tip de rocker care ascultă metale grele și nu pot să cobor până la nivelul ăsta al unei muzici prefabricate, puse cap ca cap”. Da, dar sunt 70.000 de oameni care umplu un stadion și dau din cap pe muzica aia. Or fi toți niște cretini pe care nu merită să-i iei în seamă? Nu cred. Și atunci eu personal sunt mult mai deschis. Cred că i-am influențat și pe colegii mei – vreau să cred chestia asta – să fim deschiși la influențele unor muzici pe care acum 10 ani nu le-am fi conceput ca fiind din zona noastră de interes. E foarte greu, că suntem cu influențe diferite, cu istoric muzical diferit, viziune diferită, e foarte greu. E consumant. E o căsnicie în care trebuie tot timpul să acordezi comportamente și e greu. Dar suntem totuși în formula asta, aproape batem Vama Veche în longevitate și am avut o singură schimbare. Foarte interesant, totuși, că trupa asta a avut un singur om care a plecat, colegul nostru Raul Kusak, care s-a dus într-o altă direcție. Și nici măcar nu ne-am certat, ci pur și simplu nu i se părea că funcționează cu noi. Și după înlocuirea lui suntem în formula asta de atâta timp, ceea ce mi se pare o chestie bună. 

Andreea Vrabie: Spuneam c-am să mă întorc la Better, la albumul în engleză. A fost o dorință de a ieși în afară cu muzica? De ce e în engleză? 

            Tudor Chirilă: Da, a fost o dorință și ne dorim în continuare și o să mai facem cântece în engleză.

Andreea Vrabie: De ce?

            Tudor Chirilă: Păi, pentru că mi se pare absolut normal să dorești, să vrei să-ți expui muzica și s-o distribui și la un public internațional, adică să ieși dintre granițe. Este extrem de greu și ne-am lovit de primele obstacole. Am investit foarte mult în discul ăsta și nu putem să spunem că investiția s-a recuperat. Dar perioada în care l-am făcut a fost extrem de bună pentru viața trupei și pentru corpul trupei și pentru unitatea noastră. Câteodată faci niște lucruri și ai sentimentul că lucrurile alea nu îți aduc niciun beneficiu, dacă beneficiul pentru care au fost făcute nu e obținut. Și atunci nu-ți dai seama că de fapt ai făcut ceva și a lovit în altă parte, unde a sudat foarte puternic. Poate că nici 100 de teambuildinguri nu ne sudau cât ne-a sudat adunarea în jurul unui producător, faptul că toată lumea a lăsat orgoliile muzicale la o parte și s-a subordonat unui singur om și unui singur regizor, iar aia a unit trupa. Ăla a fost un beneficiu pe care, cine știe, trebuia să mergi la psiholog mult să-l … Nu c-ar fi fost într-un moment extrem de sensibil, dar eram într-un moment … Și e adevărat că simt că am fost un pic mai mult decât colegii mei motorul. Am avut susținere, dar am fost motorul acestei chestii. E o chestie pe care eu mi-o doresc, am visat la ea de mult. E posibil să nu se îndeplinească niciodată, să ajungem să cântăm în străinătate pe niște onorarii decente și cu plătitori de bilete la concertele de acolo, dar e o chestie la care dacă nu visezi, te strici așa, interior, nu ești bine. Și resursa inepuizabilă a speranței e un factor extraordinar pentru sănătatea ta. 

Andreea Vrabie: Încercam să înțeleg unde e provocarea pentru tine în afară.

            Tudor Chirilă: Pentru că orice artist își dorește un public mult mai larg. Și pentru că ai vrea să vezi că temele pe care le abordezi și muzica și felul în care le abordezi sunt universale, cumva. Vrei să vezi că un cuplu din Praga reacționează mișto la o baladă pe care ai scris-o tu în limba engleză sau din Slovacia sau oamenii găsesc ceva acolo. Eu cred în puterea versurilor mele și în limba engleză și de asta a fost o muncă pentru mine foarte grea. Am stat și am muncit cu tot felul de resurse și nu cred că puteam să livrez discul ăsta în opt săptămâni dacă nu eram în epoca internetului, cu Thesaurus, cu dicționare, cu variante într-o limbă pe care na, n-o stăpânești la nivel poetic. Am trecut tot ce-am scris prin verificările chiar ale producătorului nostru care mi-a corectat niște chestii sau s-a bucurat de unele care, chiar dacă erau licențe poetice, funcționau. Și toată munca asta ca să aibă versurile aceeași valoare pe care au avut-o la un public verificat – România nu e o țară mică –, la un public larg. Ăsta e principalul resort în spatele acestui demers, că vrei să îți testezi muzica. Și dacă o testezi și în altă parte și funcționează, înseamnă că e mai puternică decât doar un efect local, știi?

Andreea Vrabie: Ai spus în mai multe rânduri că tu te consideri în primul rând actor și abia apoi muzician. De ce spui asta?

            Tudor Chirilă: Cunoștințele mele de actorie și facultatea pe care am făcut-o echivalează cu un Conservator pe care nu l-am făcut și cu cunoștințe de muzică pe care nu le am. Eu am niște talente muzicale care cred că vin ca o moștenire genetică a familiei, dar n-au fost duse la nivelul a ceea ce se poate defini ca profesionism. Cunosc muzică, am făcut cinci ani de clarinet, cunosc note. Nu pot să solfegiez sau să ascult muzică și să identific automat armoniile, dar pot citi partituri. Nu e atât de important asta la felul de muzică pe care îl compunem noi, dar nu se poate spune că m-am pregătit muzical cum m-am pregătit pentru meseria de actor și cu care am și debutat. Am fost dinainte să fiu muzician actor, dar viața a făcut ca o industrie care e mult mai vizibilă să mă împingă în față ca muzician. Nu își bate lumea capul cu mine, să stea ei să se gândească „dar ăsta mai face altceva?” și nu știu ce. Și, într-adevăr, poate că muzica a ocupat o parte mai mare din viața mea în diverse perioade. Anul ăsta, de exemplu, în primele patru luni, noi toți am luat o pauză ca să lucrăm mai mult cu VAMA – dar n-am lucrat mai mult, am lucrat mai puțin –, dar am scos un spectacol de teatru, m-am ocupat numai de asta. L-am produs singur, de la cap la coadă, am jucat. E un spectacol care are deja un drum extraordinar, a fost la Festivalul de la Sibiu, a fost la Festival la Arad, mai merge la patru festivaluri…

Andreea Vrabie: Cum se numește?

            Tudor Chirilă: In a forest dark and deep. I-am lăsat titlul în engleză.

Andreea Vrabie: La unteatru.

            Tudor Chirilă: La unteatru. Un text de Neil LaBute, în regia mamei mele și cu mine și cu Papi – Mihaela Sârbu.

Andreea Vrabie: Ce rol are teatrul pentru tine, ce-ți oferă?

            Tudor Chirilă: Uite, pot să spun că e unul dintre cele mai puternice motive care m-a făcut să nu plec din țară: teatrul. E ceea ce mă ține aici, în sensul că știu că niciodată n-aș putea să fac meseria asta la nivelul la care o fac aici afară. Pentru că nu stăpânesc nicio limbă cum stăpânesc limba română și atunci cred că, ca toți românii, fiecare dintre noi a cochetat cu ideea sau se gândește sau e vizitat de – nici măcar nu e o idee – amenințarea exilului sau a autoexilului. Și de fiecare dată când mă gândesc că aș face chestia asta, poate aș avea niște beneficii în plus în planul decenței traiului, dar pe de altă parte ar trebui să amputez cea mai importantă formă de exprimare a mea, pentru că eu cred că diversitatea în care te poți exprima în teatru nu poate fi atinsă de muzică. N-are cum. Teatrul îți dă, de la Tartuffe la băiatul ăsta, tâmplarul ăsta din America: așa, homofob și republicanul ăla, redneckulăla care vede viața în alb și negru, n-are nici dileme morale, el e bine, doarme bine, mănâncă bine, se culcă, se trezește, îi judecă pe alții, pac, trage, știe cum e viața, asta e una, asta e alta. De la Tartuffe la ăsta, de la ăsta la personajul pe care îl fac în Coada, care e un spectacol de teatru absurd și e un personaj total histrionic, extrovertit, în afară, foarte gălăgios și inteligent în același timp, fermecător. Astea sunt trei spectacole care deodată mă pot arăta pe mine într-o diversitate în care …. Ce să cânt ca să arăt așa? Să cânt tangourile lui Piazzolla și thrash metalul, nu știu, lui Pantera. După aia să cânt romanțe de Moscopol, dar pare ciudat, știi? Că ce vor ăștia, a venit circul în oraș cu muzică așa, deodată așa de diferită? Ori când ești actor chestiile astea le ai. E adevărat, nu în același timp, marți ai ceva, joi altceva, e și un pic sursă de schizofrenie. Dar bucuria și mijloacele de expresie în teatru sunt uluitor de multe. Poți să găsești foarte multe lucruri. 

Și mie îmi pare bine că nu fac atât de mult teatru, pentru că de fiecare dată când mă întâlnesc cu un spectacol e o bucurie uriașă, din asta, adică mă ține foarte proaspăt. Avantajul meu e că, necâștigând doar din teatru, nu sunt obligat să fac chestia asta pentru bani și într-o frecvență care ar ajunge să mă tulbure pe mine la cap. Într-un fel l-am înțeles mereu pe Daniel Day-Lewis, care are foarte puține filme, dar cred că pregătirile lui la un film sunt de ani de zile. Și orice rol important în teatru necesită o pregătire, o înțelegere și după aia trebuie să faci o evacuare a tuturor lucrurilor nasoale pe care le-ai luat făcând un personaj. Mi se pare destul de dureros să-ți obligi creierul la o elasticitate din asta atât de mare încât să acoperi nouă roluri, nouă spectacole, să ai nouă spectacole. Eu dacă am trei acum sunt mulțumit. Aș putea să duc și nouă, dar aș vrea să mă bucur de ce fac. Pe de altă parte, recunosc că Tartuffe se joacă destul de rar, e o problemă de sistem, cu mulți colaboratori și așa mai departe. Nici să le faci și să nu le joci. 

Teatrul cred că este cel ce mi-a adus și muzica într-un fel. Eu am adus multe lucruri în muzică din teatru. Până la urmă, discul Am să mă întorc bărbat este o operă rock – aproape un musical, dar nu, este o operă rock. Am și reprezentat-o. Sunt sigur că n-aș fi îndrăznit să mă înham împreună cu Vama Veche la demersul ăsta dacă nu aveam un background solid în teatru, dacă nu înțelegeam cum se spune o poveste și ce ar trebui să fie o poveste.

Andreea Vrabie: În muzică cât de cât e clar când ai reușit sau ai avut succes, să-i spunem așa. În teatru când ai simțit asta? Când ai fost prima dată mulțumit de tine ca actor? Sau ești mulțumit de tine ca actor?

            Tudor Chirilă: Sunt mulțumit de mie ca actor. Cred că aș putea să fac mult mai mult, nu depinde asta numai de mine. Una din dorințele mele e să nu devin manierist, să nu mă cantonez într-un soi de interpretare și să încerc mereu să fac personaje pe care nu le-am mai făcut. La fel și cu tâmplarul. Pe tâmplar, pe Bobby, l-am citit, am citit piesa, nimeni n-a crezut în acest text, nimeni. Am fost refuzați de doi sau trei regizori până am rugat-o pe maică-mea să preia conducerea și mama a afirmat că nici ei nu i-a plăcut acest text. Și cu toate astea foarte multă lume mi-a spus că e unul dintre cele mai bune roluri în care m-au văzut. Am avut un feelingcând am citit, așa, un sentiment că mi-e bine, că mi-e potrivit. Citesc un text, ascult și dacă, când îl citesc îmi suna replicile într-un anumit fel în care zic „bă, ăsta e un personaj pe care trebuie să-l fac, că deja îmi sună firesc”. Simt că-mi vine. Și… de la ce am plecat?

Andreea Vrabie: Dacă ești mulțumit de tine ca actor.

            Tudor Chirilă: Da. Nu ești niciodată mulțumit 100%. Dar uite, sunt mulțumit de ultimul spectacol pe care l-am făcut. Că de fapt un actor trebuie să fie mulțumit de ultimul spectacol pe care l-a făcut. În rest, cariera noastră, sigur, am făcut și bune și mai puțin bune, nu știu. Dar pentru că am făcut rar, am fost foarte atent să fac bine. Și eu nu cred că am fușerit meseria asta niciodată. Sincer.

Andreea Vrabie: Îți spun de ce te întrebam. Pentru că faci muzică de vreo 20 de ani și teatru de mai mult, mă întrebam dacă în toată perioada asta ți-a fost teamă de eșec sau te-ai îndoit de tine, de cât de bine faci ce faci.

            Tudor Chirilă: Păi, eșuăm în fiecare zi, oricum. Și asta e una. După aia, la mine e și povara asta a celor două profesii pe care vreau să le duc sus. Și dacă ne luăm după Malcolm Gladwell, care zicea că-ți trebuie 10.000 de ore ca să excelezi în ceva, mie îmi trebuie dublu, că na, ăsta e timpul. Din punctul ăsta de vedere frica mea este că actorii mă consideră muzician și muzicienii mă consideră actor, ceea ce e wrong. Sunt și actor, și muzician. Există posibilitatea să faci chestia asta. E adevărat, nu sunt atât de vizibil ca Manole, de exemplu, sau ca actori care joacă foarte mult, pentru că eu fac și altceva. Și e adevărat că muzica plătește facturile. Dar nu numai muzica, acum le mai plătește și Vocea României, dacă stăm să ne gândim. Dar și acolo, în Vocea României, e o discuție intersantă, pentru că am reușit să creez un personaj sau să mă arăt pe mine și să-mi conduc mersul astfel încât într-o zi am primit un telefon de la Porumboiu care m-a chemat la o probă de film, pentru că i-am atras atenția la Vocea României. Fără să mă gândesc că Vocea Românieivreodată  va putea atrage atenția unui regizor de film. Pe de altă parte, am acceptat rolul ăla – la Voce – pentru notoritatea pe care mi-o poate aduce și avantajele de a-mi putea face și proiecte singur, cum a fost In a forest dark and deep. Posibilitatea de a-ți produce singur niște lucruri într-un moment în care ce se întâmplă în România în materie subvenție culturală, felul în care ea se acordă, problemele din sistem, e îngrozitor. Știu foarte bine, sunt conectat la ce se întâmplă în momentul ăsta în care noi vorbim și pot să îți spun că ăsta este un dar pe care eu îl am, posibilitatea de a susține un spectacol. Chiar dacă la Forest am primit ajutorul unui sponsor pentru care sunt recunoscător și acum și am putut să mă descarc de povară. Dar am reușit totuși să pornesc acest spectacol. Poți să-l pornești și sponsorul la un moment dat se poate alătura pe drum. 

Eu cred că da, trebuie să accept această viață pe care o am, cu două profesii, și să accept că există posibilitatea și frica asupra mea să nu le fac niciodată la nivelul atât de sus la care aș putea să le fac. Toată lumea mi-a spus la Forest, zice „tu trebuie să faci teatru peste două luni, nu mai trebuie să stai atâta”. Da, trebuia să-l fac peste două luni, dar stai să mai vină ceva în cap, acum sunt gol puțin de Forest. Și vreau să-l mai joc. Na, e important să mă încarc pentru asta. Și sigur că aș începe să repet ceva acum, dar n-am nicio idee. Bun, sunt angajat la Teatrul de Comedie, bănuiesc că ar trebui să aibă ei o idee pentru mine, dar nu cred că au, sincer. 

Andreea Vrabie: Pentru că ai adus vorba despre notoritate și efectele pozitive ale ei, care în schimb a fost efectul negativ sau care au fost efectele negative pe care le-ai simțit cel mai acut în momentul în care ai devenit o persoană publică? Cu ce ți-a fost cel mai greu să te obișnuiești? 

            Tudor Chirilă: Păi, faptul că nu mai poți să mergi în anumite locuri fără să fii deranjat permanent. Adică oamenii nu au niciun fel de problemă să vină la tine, chiar dacă ești cu mâncarea în gură și să-ți spună că vor să facă o poză cu tine. Asta mi se pare incredibil. Incredibil. Păi eu sunt ursul ăla de la mare, „colorata mâine-i gata”, sunt un stâlp. Oamenii vin lângă mine câteodată în fugă și sunt „ah”, își pun telefonul, pregătiți și zic bă, nu mă deranjează ideea de poză, până la urmă pot să fac o poză, dar trebuie să depindă și ea de starea mea. Bă, am chef să fac poza aia? Mă gândeam la ceva nasol? A venit unul, la fel, la un restaurant și i-am spus povestea asta pe care ți-o spun și ție, pentru că știu sigur că dacă eu pot să fac asta pot să cer chestia asta și celuilalt. Eram într-un hotel foarte scump într-un sătuc în Palma de Mallorca, Valldemossa, unde eram la restaurantul hotelului și mâncam cu iubita mea de atunci. Și la două mese mai încolo, Michael Douglas cu Catherine Zeta Jones. Noi și ei. Băi și am stat să mă gândesc și m-am gândit. Am vrut, îți dai seama, mai era și ceva profesional, voiam și eu să-l cunosc pe ăla, să-i strâng mâna, măcar să-i spun că îmi place ca actor, și ea. Am stat și m-am gândit, „băi, ăștia au venit aici ca să fie singuri” și zic „eu mă duc acuma, bine, n-o să-i supăr foarte tare, dar totuși e penibil, suntem două mese. Adică ei de ce au venit? Nu e cadrul, nu e contextul să le cer niciun autograf, nicio strângere de mână și nicio poză”. Erau foarte tandri unul cu altul, stăteau cu spatele așa, un pic, la noi. Ne-am văzut de treabă, am comentat că sunt acolo, ba chiar am avut discuția asta, mă duc, nu mă duc, și zic „bine mă, nu fac”. Și atunci am povestit chestia asta câtorva oameni, dar n-au înțeles nimic din tâlcul poveștii, că un om, te apropii de el în anumite ipostaze, în care îl vezi într-o formă mai lejeră a existenței lui. Totuși sunt la masă. Masă, mănânc, am ceva în gură, mestec și vine cineva, „pot să fac o poză cu tine?”. Păi sigur că poți, dar ți se pare OK, chiar la masă? Sigur că ăsta e un preț pe care îl plătești. Și de multe ori stau la poze pentru că îmi dau seama că oamenii ăia chiar n-au cum să înțeleagă că îi refuz și de ce îi refuz. Am primit și mesaje pe Facebook că i-am refuzat. Pe de altă parte, nu fac niciun efort să ascund că mă deranjează. „Te deranjează dacă facem o poză?”. „Da, hai s-o facem!”. Și ea zice „Da, hai!”. Pe ea n-o deranjează că mă deranjează. Asta ar fi una. 

Mai e și chestia că nu mai treci neobservat. Te așezi, oamenii se uită la tine. Duc dorul vremurilor când abia începusem Vama Veche și beam în Lăptărie nestingherit și eu observam lumea. Știi ce mă deranjează, unul dintre lucrurile pe care le-am pierdut cu notorietatea e că eu nu mai pot să studiez lumea și eu am nevoie de chestia asta ca să scriu. Lumea mă studiază pe mine. Și asta mă deranjează. Eu nu mă mai pot uita la oameni cum se comportă, cum fac, poate ce vorbesc. Recunosc, mai tragi cu urechea câteodată, poate să îți vină o idee din orice. Mie-mi place să fac fotografie foarte mult, mi-ar plăcea să fac foarte mult street photography, e ceva viu în toată chestia asta. Dar ca să faci street photography trebuie să nu fii foarte cunoscut. Trebuie să treci neobservat, să fii mic. Să ai dimensiunea unui funcționar din Gogol, să nu te vadă nimeni și să nu-ți vadă nici aparatul. 

Și mai e chestia asta, că notorietatea îți aduce o chestie de care trebuie să ne fie frică tuturor: putere, într-un fel. Și poți s-o iei razna. Cred că am trecut de momentul ăsta în care o luasem razna și mă credeam mai deștept decât alții. Și am reușit, cu ajutorul unor oameni din jurul meu, și prieteni și oameni cu care lucrez, să revin cu picioarele pe pământ. Dar am avut tendința asta. În momentele în care am fost foarte sus –sus însemnând expus, notoriu și așa mai departe. Iar în momentul în care am acceptat Vocea României, am fost pregătit ca acestă chestie să nu-mi ia mințile și să mă transforme într-un din ăla care le știe pe toate. Puterea automat îți aduce foarte multe probleme din punctul de vedere al raportării la ego. Este cea mai periculoasă formă de boost sau de combustibil. Cel mai puternic compustibil pentru ego e puterea. Și dacă toți suntem de acord în societatea asta că egoul e ceva ce nu ne face viața mai fericită, ci ne poate doar aduce niște rezultate într-o competiție care la sfârșitul vieții se pare că ne întrebăm de ce am făcut-o, dar o facem, na. E bine să stai cu picioarele pe pământ un pic.

Andreea Vrabie: Care crezi că e cea mai greșită părere pe care o au oamenii despre tine doar citind în presă sau uitându-se la televizor? Sau cea care te afectează pe tine cel mai mult, nu neapărat cea mai greșită.

            Tudor Chirilă: Cred că nu mă afectează ce crede o masă foarte mare ca fiind defectele mele sau etichetându-mă, cât ce crede o parte de industrie și anume, ideea asta că sunt dificil și că se lucrează greu cu mine mă enervează. Asta mă enervează tare, că nu e așa, dar oamenii doar după ce mă cunosc ajung la concluzia asta. Am avut multe momente grele în spectacolul ăsta, In a forest dark and deep și am recunoscut și eu și Papi că suntem dificili. Și l-am scos la capăt, l-am dus. Și ea mi-a spus, „bă, știu că nici eu I am not easy going”și i-am spus „și eu știu”. Și zice „da, că nici nu ești și mai ales cu calitatea asta de producător, vii aici, ai dublă calitate și trebuie să…” Am avut tot felul de clinch-uri vizavi de diferite chestii, mai întârziem cu plățile, nu ne vin lucruri la scenă, mă cert cu unii, cu alții. Cred că e un rangenormal pentru felul în care lucrăm. Și, mai ales, trebuie să ne gândim că felul ăsta de a fi dificil la lucru al nostru, al românilor, vine și din educație. Noi nu suntem învățați deloc să lucrăm în echipă și atunci toată lumea strigă despre celălalt că e dificil. Noi n-avem cultura ascultării, noi ascultăm așa, de formă, ca să putem până la urmă să zicem ce aveam noi de zis. Să fie foarte clar! Îl asculți pe ăla, „Of, hai da. Așa, bun, fii atent, ce voiam să-ți zic”. Și la cât de polarizată e societatea noastră în momentul de față, la cât de polarizată e lumea, când te conduce Trump n-ai cum să mai ai cultura dialogului. Când te conduce Boris Johnson la fel, când există în momentul de față un exemplu de leadership extrem de bolnăvicios în lume. Adică ideea de echipă, de dialog și de înțelegere a celuilalt e din ce în ce mai vagă. Noi suntem foarte puțin dispuși să ne punem în locul celorlalți. Eu fac exercițiul ăsta, mă mai iau cu oameni care mă înjură, mă atacă pe Facebook. Am avut recent un exercițiu din ăsta, eu spuneam argumententele mele, el argumentele lui, eu argumentele mele, el argumentele lui, eu argumentele mele, el argumentele lui, eu argumentele mele, el argumentele lui, eu argumentele mele, el argumentele lui. 

Andreea Vrabie: Simțeai că e un dialog? Chiar te aude și el?

            Tudor Chirilă: Nu, nu. Mi se părea că eram surzi amândoi și nimeni nu stătea să-l înțeleagă pe celălalt. 

Andreea Vrabie: Și atunci cum faci să continui, să încerci dialogul ăsta nu neapărat de fiecare dată, dar cât mai mult?

            Tudor Chirilă: Cred că trebuie să mai revizitezi, după ce te calmezi și să vezi unde stai și poate să-ți înveți o lecție pentru data viitoare. E foarte greu când oamenii întră… De exemplu, vizavi de părerile mele și opiniile exprimate pe Facebook vizavi de raportul clasă politică în România. Știm foarte bine răul pe care îl fac trei-patru televiziuni de păpuși –așa le zic eu –și e foarte greu să ai discuții cu oameni care vin total infectați cu virusul ăsta la propagandei și al manipulării. Nu mai poți să faci nimic. Ce îți rămâne ție este să repeți adevărul tău cum repetă ei minciuna lor. Suntem într-un moment în care nu știu cum se poate recupera dialogul social, sincer. 

Revenind la ce mă deranjează este că oamenii au percepția – că am ajuns foarte departe, plecând de la dificil. Eu cred că sunt un individ cu care se poate lucra și mai ales în teatru, unde înțeleg foarte bine ce înseamnă o echipă. Cred că nu există un partener de scenă care să-mi poată reproșa vreodată că am fost incorect față de el din perspectiva a ceea ce înseamnă incorectitudine în raporturile scenice. Și sunt o grămadă de feluri în care actorii vor să se urce unii pe ceilalți în scenă. N-am făcut asta niciodată. Sunt un individ care își planifică timpul acum destul de bine atunci când e într-o colectivitate, fără ca un comportament, să zic așa, de vedetă să-i afecteze pe celalți. Întotdeauna pentru teatru mi-am făcut loc în asemenea manieră încât nimic din ceea ce fac în muzică să nu deranjeze. Cei care au lucrat cu mine știu asta. Și atunci mă scoate din sărite să zică cineva „dificil”. Dificil ce? Că pun întrebări? Că vreau să înțeleg rolul? Că pot face dintr-o discuție despre rol o polemică mai aprinsă? Cred că oamenii ar trebui să fie mulțumiți că un actor are întrebări.

Andreea Vrabie: Faci muzică, teatru, Vocea României, mai ai și Agenția de Vise, deci destul de multe lucruri. Ai momente în care obosești, în care ai vrea pur și simplu să…

            Tudor Chirilă: Sunt foarte obosit și aș vrea pur și simplu să … sabatic. Na, e foarte greu să renunți la multe lucruri. Și, cumva, îmi și place ceea ce fac. Cred că ăsta cel mai mare pericol a devenit, că dacă ești obosit și ești într-o meserie care nu-ți place, e foarte ușor să nu mai faci. Dar dacă îți place și vrei să mai faci un cântec și te gândești la asta? Dar time management eu sunt foarte prost. Am început să refuz lucruri. De exemplu, ăsta e un interviu – hai să îi zicem un interviu, dar până la urmă e un interviu –,e un dialog pe care nu l-am mai făcut de un an de zile. Adică numeri pe degete. Am foarte multe invitații de la diverse, dar măcar acolo am început să refuz, să pot să refuz. Refuz tot felul de conferințe ca speaker, tot felul de TEDx-uri, tot felul de lucruri. Oricum n-aș vrea să ajung în niciun caz un fel de Monica Tatoiu a social media românești în care la un moment dat săraca se pricepea la toate și să zică lumea că mă pricep și eu la toate. Oricum zice lumea că „Ah, acum îți dau cu părerea și despre justiție!”. De parcă e atât de greu totuși să citești niște legi și să … Pentru că noi – de fapt asta am spus după ordonanța 13 –nu mai avem nicio șansă dacă vrem să avem o țară fără să stăm cu ochii pe ăștia. Ca să stăm cu ochii pe ăștia, trebuie să înțelegem. Ca să înțelegem, trebuie să citim. Am fost la Drept, mi-am cumpărat Constituția cu explicații. Nu citești niciodată câte cărți îți cumperi. Mă chinui cu un roman acum de 300 de pagini, mă chinui de o lună jumătate. E foarte complicat și cred că dacă aș fi un mai bun manager al timpului meu… Ah, și-mi place și să fac și fotografie, de exemplu. Mă prinde gagică-mea și-mi spune „uite, ai avea timp acum, de ce nu citești?”Zic „pentru că editez niște poze și nu mă pot abține”. 

Ce încerc să fac este să fac să am timp pentru copiii mei. Încerc să am liber pentru ei de la 17:00 la 21:00. Nu ajung tot timpul să reușesc, de multe ajung la 18:00. Mi-a plăcut remarca unei cineaste suedeze care avea o fetiță și zicea: „Mă simt vinovată în fiecare clipă în care nu sunt cu ea și mă simt frustrată profesional în fiecare clipă în care sunt cu ea”.Și asta este drama oricărui părinte care își face profesia și care nu vrea ca copiii lui să fie crescuți de bonă. Există și varianta asta safe cu care poți trăi, dar cred că se întoarce un pic înapoi pe la pubertate, când de fapt copiii au cea mai mare nevoie de tine. Dar dacă ei nu te cunosc pe tine de la trei ani, să te știe, atunci ești doar un domn cu care au stat în casă la care s-au uitat poate în sus ceva ceva, dar care sigur nu e cel care poate să îi înțeleagă vizavi de dramele uriașe ale pubertății și felul în care noi – îmi aduc aminte –  le vedeam: anturaj, ridicarea la nivelul lor, dorința de a străluci într-un grup, prima iubire, gelozie, țigări, droguri, băutură și tot ce vine peste tine ca un tsunami. Și te uiți la prieteni și „păi cum să fac cu fiu-meu?”. „Păi, poate dacă ai avea o relație cu el…”. 

Și aici e problema, că de fapt timpul ăsta e ceva ce trebuie să lupți să obții și să îți faci și meseria, pentru ca copiii să aibă și o componentă admirativă față de tine. Știi cum e? Copiii până la 18 ani te respectă pentru ceva, după 18 ani te respectă pentru altceva. Te respectă pentru cât stai cu ei până la un moment dat și se simte nevoia asta în ei, deși ei nu știu s-o exprime când sunt mici, dar după aia te respectă poate și pentru cum ești tu ca om și ca model pentru ei profesional. Că toată lumea vrea ca copilul lui să se califice profesional în ceva și atunci tu trebuie să-i arăți că muncești ca să faci ceva și că lucrurile nu vin așa. Dar dacă îi arăți prea mult că muncești nu mai stai cu el și nu mai e bine emoțional. Și ce facem? Unde-i balanța? Că înnebunești. Plus rutina de a sta cu copiii foarte mici, care e aceeași în fiecare zi și te dai cu capul, ce să mai inventez? Zilele în care eu reușesc să inventez un joc nou care să-i prindă pe copiii mei, zici că am luat Oscarul, pe cuvântul meu. Am avut niște chestii de Oscar, efectiv. Sentimentul că am făcut, „hai să punem într-o găleată spumă de baie și s-o umflăm cu pompa de zmeu și să facem bulbuci” și ăia au fost vulcanii noștri noroioși. Și s-a stat o oră și asta s-a făcut și am zis „wow, ce idee am avut”, știi? Tare. Dar ca să poți să ai o relație cu ei trebuie să ai timp, și ca să le dai timp tu trebuie să fii un bun manager al timpului tău. 

În occident, oamenii sunt mult mai bine pregătiți în zona asta. În țările nordice, sistemul contribuie de asemenea manieră la viața socială și profesională a oamenilor încât ăia își termină treaba la 16:00și sunt acasă pentru copiii lor. În multe țări din occident oamenii nu deschid telefonul în weekend, nu răspund. Noi suntem încă în toată brambureala asta post-revoluționară și a tranziției care ne-a făcut să alergăm pe culoare separate fără niciun respect pentru înțelegerea ideii comunitare și cum ne-ar fi putut ajuta ea. Și alergăm toți pe culoarele noastre de dimineață până seara, ne învârtim cu toții ca hamsterii pe roată și aia e. Nu știm să spunem „nu”. Noi nu știm să spunem „nu”, deși spunem „nu” doar copiilor. Ăsta e sistemul, să le spunem „nu”. Și după aia ei devin mici și când ajung și ei să își facă meseria, să intre într-o casă ca să salveze un om, nu intră. Că așa le-a spus lor profesorul, învățătorul, directorul școlii, că dacă vrei să supraviețuiești, nu trebuie să chestionezi autoritatea. Și atunci copilul ăla moare acolo și tu nu intri acolo, în casa aia, pentru că tot ce ți s-a predat e mai puternic decât instinctul de a fi om. Dacă stăm și ne gândim – că de fapt, din punctul meu de vedere, asta este adevărata problemă – faptul că niște oameni au putut să fie educați în asemenea manieră de învățământ, de țară, de parteneri, de colegi, de prieteni, încât să se dezumanizeze total.

Andreea Vrabie: Mai devreme ai spus că faci atât de mult lucruri pentru că îți plac în continuare, îți place fiecare lucru pe care îl faci. Cum îți oferă lucrurile astea – oricare dintre ele – un sens în viață? De ce simți că îți oferă un sens în viață?

            Tudor Chirilă: Cum spunea Noica, „sensul vieții e viața însăși”. Obiectivele astea mari sunt foarte periculoase: îmi planific ca peste cinci ani să ajung acolo. Băi, și dacă n-o să fii, cam câtă traumă o să-ți iei că n-ai reușit să te ridici la nivelul obiectivului tău? Da, „mi-aș dori” sună mai bine. Sau „hai să facem muzică bună” sau „hai să facem altă muzică față de tot ce am făcut până acum”sau „hai să facem spectacolul ăsta de teatru”. Cred că mindsetul ăsta care a venit din zona de business și de antreprenoriat în viețile noastre, cu analize SWOT și cu „să ne privim viața ca pe o analiză SWOT”, poate să funcționeze până la un punct. Dar, de la un punct încolo, suntem niște ființe pe pământul ăsta căutând iluzoriu o formă de libertate și o formă de fericire. Și având momente de mai bine și de mai rău și de foarte rău. Și atunci. ce naiba de sens să mai căut în lumea asta? Trebuie să îmi iau niște valori, să încerc și să zic „bă, timpul ăsta pentru asta, timpul ăsta pentru asta”. E și lumea lui Mozart, dar e și a lui Gangnam Style. Kim Jong-Un cu Trump. Și nu știu dacă n-a fost așa dintotdeauna și tot ce se întâmplă acum e că noi vedem într-adevăr toată mizeria zilnic. Noi vedem totul zilnic, asta e problema, nu ne mai putem apăra. Deja cred că avem niște probleme mult mai mari decât să ne găsim un sens în viață. Noi trebuie să ne întrebăm dacă trăim sau supraviețuim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*