Pe Bune #62: Tatiana Țîbuleac

Despre scris ca modalitate de a arăta cea mai bună versiune a ta.

Tatiana Țîbuleac s-a născut la Chișinău, unde a studiat jurnalism și a lucrat în presa scrisă și pentru Pro TV Chișinău. După ce s-a mutat la Paris a început să scrie ficțiune, iar în 2014 a publicat prima carte, „Fabule moderne”, despre care acum spune că, deși o bucură reacțiile pe care le-a trezit în oameni, nu este o carte în care a simțit că este ea. Abia în cea de-a doua și primul roman, „Vara în care mama a avut ochi verzi” a simțit că se regăsește, iar în „Grădina de sticlă” este cel mai prezentă, pentru că a fost inspirată de copilărie, așa cum a trăit-o ea la Chișinău. În prezent, Tatiana spune că nu știe dacă va mai scrie încă o carte, dacă nu cumva cele două romane publicate au fost doar niște întâmplări, pentru că nu poate scrie programatic, trebuie să simtă că are o poveste de spus. Iar singura poveste pe care o poartă cu ea de mulți ani, despre Siberia, locul în care bunicii ei au fost deportați și unde mama ei a petrecut primii ani din copilărie, este o poveste pe care încă nu o poate spune.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Tatiana. Mă bucur că în sfârșit înregistrăm interviul.

            Tatiana Țîbuleac: Și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: Sunt mulți oameni care spun despre cărțile tale că tu scrii despre lucruri triste sau mai puțin frumoase. Eu, citindu-le, am simțit că scrii mai degrabă despre realitate. Tu despre ce spui, pentru tine, că scrii?

            Tatiana Țîbuleac: Nu inventez teme când mă apuc de scris. Pentru mine scrisul este un lucru simplu, fără pretenții. Mă așez și depinde de starea în care mă aflu, și atunci cred că diferite capitole au fost scrise în zile diferite și în funcție de cum mă simțeam în ziua aceea. Este adevărat că eu nu sunt o persoană foarte veselă, așa, și probabil nu am avut cum să umplu cărțile cu lucruri prea frumoase și multicolore, din moment ce eu și într-o zi cu soare văd un pic de nori. Dar nu pot să spun că scriu fiind deprimată sau plâng sau am, nu știu, isterii de tot felul. Sunt calmă, mă bucură scrisul. Sunt chiar o persoană care se bucură de scris și nu cred că doar oamenii care sunt cumva la marginea unei prăpastii pot scrie lucruri extraordinare. Deci nu cred în extreme în scris.

Andreea Vrabie: În același timp, am văzut că în alte interviuri spui că ai nevoie totușide o stare de tristețe, de nostalgie.

            Tatiana Țîbuleac: E o stare normală pentru mine, cred că asta mă caracterizează. Când spun tristețe, asta înseamnă că lucrurile nu au urcușuri, nu sunt extaziată de ceva anume. Tristețea este și ea de mai multe feluri. Nostalgia este o stare care-mi place foarte mult. Nostalgia de fapt e așa, ca un lift care te ridică și te urcă la etajele pe care vrei să le revizitezi din viața ta și-mi placea starea asta mai mult decât, nu știu, dragostea, de exemplu, despre care eu nu scriu sau scriu despre o dragoste așa, mai ciudată și în alte forme. Oamenii găsesc ce vor în cărțile mele, și cruzime – despre asta s-a vorbit mult și sunt întrebată de fiecare dată și eu încerc să fac așa, o față mai ispășită și să zic „nu, de unde cruzime?” –, dar găsesc și iubire și împăcare și iertare.

Andreea Vrabie: Ai spus într-un interviu, cred, că Vara în care mama a avut ochii verzi a pornit dintr-o frică foarte mare. Poți să-mi povestești despre frica aia?

            Tatiana Țîbuleac: O, acolo e o colecție întreagă. Sunt mai multe frici în Vara și cred că de asta cartea asta prinde și călătorește și se conectează atât de ușor cu oamenii din alte țări și limbi și stări, pentru că este o carte care este o carte emoție mai mult decât o carte document sau o carte poveste. Vara a fost o frumoasă întâmplare și un lucru pe care nu mi l-am explicat până la capăt, de ce l-am scris, cum l-am scris. Știu doar că a fost o vară în care s-au întâmplat mai multe lucruri cu mine și cu părinții mei. Este o vară în care am făcut eu pace cu mai multe lucruri și când m-am întors după vara aceea acasă scriam altceva. Era, nu știu, nu pot să zic siropoasă, dar prea frumoasă, prea bună pentru mine. Și am înțeles că într-un fel fricile astea acum le văd mai clar: și rolul meu de mamă și frica mea legată de faptul că nu sunt o mamă bună și tocmai această reconciliere cu tata după mulți ani… Mi-am dat seama cumva că vreau să fug înaintea timpului și să, nu știu, să-i spui lui Alexandru – care este fiul meu – că: „Uite, te iubesc și vreau să-ți spun asta cumva, cum mă duce mintea, și dacă o să fie prea târziu într-o bună zi și nu ți-aș fi spus, uite, scriu asta, just in case. Las acolo și poate într-o zi o să vezi și tu cum”. Nu știu, să aibă o dovadă cumva. Aveam frica asta enormă că n-o să reușesc. Am avut mai mulți prieteni care au murit de cancer în anul acela sau cu un an în urmă și aveam impresia că dispar, că ceva se destramă, și după exemplul meu și al tatălui meu cu care n-am vorbit mulți ani de anumite lucruri, am zis că uite, eu aș vrea să nu ajung abia după 30 de ani să mă impac cu el la mare, undeva. Și am început să scriu cartea asta și au apărut tot felul de alte ape subterane în fricile astea, dar da, ca să răspund scurt la întrebarea ta, cred că Vara este o carte care aliniează fricile, așa, ca pe niște rufe pe o sârmă și un detectiv ar observa sau ar găsi cu ușurință care sunt fricile mele în cartea aia. 

Andreea Vrabie: Și te-a ajutat în vreun fel să treci peste ele sau să le înțelegi mai bine? Sau doar au rămas acolo și tu le știi?

            Tatiana Țîbuleac: Unele au rămas acolo. Altele, am observat că atunci când vorbesc despre un lucru des, și uneori fac asta intenționat sau imping lucrul ăla așa, din mine, el nu dispare, dar cumva se inmoaie. Nu este atât de rigid, nu este atât de greu de pus într-un loc, cumva îl pot aranja mai ușor în mintea mea. Și sper să nu mă întrebi ceva despre terapie și scris, dar cred că este o modalitate de a lupta cu unele lucruri. Ai scris despre ele sau ai vorbit sau ai vorbit de două ori despre ele și după asta cumva cuvântul acela nu mai este atât de chinuitor și de străin. Și dacă nu mai este atât de străin, cumva îi intinzi o mână și te împaci cu el. 

Andreea Vrabie: Știu că ai scris Vara foarte repede, în două luni, dar Grădina de sticlă ți-a luat mai mult timp și spui că Vara ai scris-o cu inconștiență aproape. De ce a fost diferit? De ce pentru Grădina de sticlă a fost diferit și ți-a luat mai mult, și ce rol crezi că are inconștiența asta când începi să scrii?

            Tatiana Țîbuleac: Când am scris Vara nu eram sigură că va citi cineva ceea ce scriu. Nu eram sigură ce scriu în primul rând, era așa, o joacă. În primul rând sunt eu mai mult în Grădina decât în Vara. E un loc, e o geografie concretă, e un timp concret. E o fetiță pe care am plămădit-o cu multe dintre fricile mele sau amintirile mele. Lastocika este așa, prietena mea, mai mult decât alte personaje. Mi-a fost mai greu să scriu și pentru că era o carte care venea după Vara, care avusese succes și evident că toată lumea spunea că „nu cred că va scrie o carte mai bună sau la fel de bună” și asta nu ajută niciodată. Problema este nu că au spus asta, problema este că eu am ascultat asta și m-am prins de mai multe ori gândindu-mă dacă ceea ce fac acum este mai bun sau la fel de bun și asta este o mare problemă pentru un scriitor. Momentul în care începi să te autocenzurezi, să te iei în serios, cred că pierzi mult. Și am aruncat foarte mult din cartea asta, fiindcă am trimis primul draft al cărții câtorva prieteni scriitori și acum sunt curioasă dacă cineva dintre ei o mai citește în acel draft, pentru că lipsesc foarte multe capitole din cartea care a apărut până la urmă. Dar Grădina a fost o carte pe care am vrut s-o scriu și ca o reacție la Vara, am vrut să demonstrez probabil că nu-mi pasă dacă e sau nu e mai bună, am scris.

Andreea Vrabie: Să demonstrezi altcuiva sau ție?

            Tatiana Țîbuleac: Păi altcuiva, sigur. Și mie, dar în primul rând altcuiva. Am avut așa, o perioadă destul de complicată, când mă gândeam de ce mai fac asta, de ce să mai fac asta, dacă ar mai trebui să scriu sau nu sau să rămână cartea aceea. Și la un moment dat mi-am dat seama că trebuie să fac ce simt. Nu trebuie să mă conduc după ce zice lumea, ce așteaptă lumea. Când am ajuns la starea asta, când m-am calmat, nu mi-am mai păsat și am scris. Îmi amintesc, când a apărut prima cronică, nici nu am vrut s-o citesc.

Andreea Vrabie: La Grădina?

            Tatiana Țîbuleac: Da. A fost o perioadă când efectiv nu voiam să citesc nicio cronică și nu mă interesa ce crede lumea sau criticii despre ea, voiam să mă lase în pace și să-mi caut de treabă. Dar după asta, sigur că interesul meu a revenit cumva. Am fost o norocoasă și cu Grădina și cu Vara. Nu știu, oamenii chiar dacă nu le-a plăcut cartea, n-am simțit răutate, cum am simțit în cazul altor scriitori, când încep să fie discutați oamenii și nu cărțile. Cred că urmează și în cazul meu, dar deocamdată nu am avut această experiență și cred că în acest sens mă simt o norocoasă, cum am spus.

Andreea Vrabie: Și dacă ai avea această experiență, cum crezi că ți-ar afecta scrisul sau munca?

            Tatiana Țîbuleac: Păi nici nu vreau să mă gândesc. Echilibrul meu este ușor de alterat, așa. Eu ascult ce spune lumea și sufăr când aud tot felul de chestii și mă gândesc dacă sunt nedrepte sau nu. Întotdeauna m-au afectat oamenii, de asta și încerc să trăiesc mai în lumea mea și să stau mai mult acasă, în grădină. Eu nu fac față lumii. Dacă aș simți la un moment dat că există așa, un val de – nici nu știu dacă e ură – nu cred că aș putea să rezist la o atenție negativă, ca să spun așa. Încerc să nu mă gândesc la asta, încerc să scriu și sper să ajung în acea zi în care doar voi scrie și nu va trebui să povestesc despre cum scriu, ci mai mult despre ce am scris. 

Andreea Vrabie: De ce ai nevoie ca să scrii? Mă gândesc dacă timpul e o resursă de care ai nevoie, pentru că ai doi copii, ai o slujbă. 

            Tatiana Țîbuleac: Nu, când e vorba de scris nu cred că am nevoie de ceva anume. Eu iau scrisul așa cum vine, oricând, oriunde sau nicăieri și deloc. Au fost zile în care am scris făcând foarte multe lucruri în paralel și au fost pagini bune. Dar au fost zile când aveam tot timpul din lume la dispoziție și totul era de partea mea și nimic din ce am scris atunci nu a rezistat. Ceea ce demonstrează că nu am nevoie de o stare anume, ci mai degrabă povestea trebuie să fie deja în cap când mă așez s-o scriu, nu să stau în fața calculatorului și nu o compun atunci. Pentru mine scrisul propriu-zis este deja actul final, când tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat în cap.

Andreea Vrabie: Și cum îți dai seama, pentru că spui că povestea trebuie să fie în capul tău și c-o scrii înainte în cap, cum îți dai seama – pentru că îmi imaginez că ai mai multe povești în cap – că aia e povestea pe care vrei s-o spui în momentul ăla?

            Tatiana Țîbuleac: Păi prima frază cred că contează cel mai mult, dar prima frază nu vine neapărat prima. De exemplu în Vara am scris alte capitole. Cred că miezul cărții, mijlocul cărții, acolo unde este descris satul și călătoria lor și oceanul le-am scris primele, pentru că venisem din vacanță și aveam imaginile astea proaspete. Dar tonalitatea cărții de fapt, ceea ce a definit Vara, scrisul din numele unui bărbat sau firul ăsta roșu care este ura sau cadența scrisului, a venit abia când mi-a venit prima frază. „Vara sau ziua” – nu mai țin minte cum începe – „în care o uram cel mai mult”. Atunci mi-am dat seama că așa trebuie scrisă cartea asta și așa am putut să revin la ceea ce scrisesem ca pe alături să ajustez. Dacă n-ar fi fost acea frază poate nici cartea n-ar fi fost, pentru că eu cred în cum începe o carte. Eu cred că dacă greșești începutul este foarte greu. Și când vorbesc „începutul” nu mă refer la poveste, ci la scris. Pentru mine scrisul este foarte important. E ca o melodie pe care omul o aude și sau întoarce, butonează și schimbă sau rămâne. Când am scris acea frază mi-am dat seama că pot și știu cum să scriu Vara. La Grădina a fost diferit, a fost total diferit. Acolo a apărut fetița și Lastocika și atunci am zis c-o să-mi fac de cap în scris și-o să încerc să scriu altfel și trebuie să scriu altfel, fiindcăVara nu este neapărat cartea mea și eu nu sunt tocmai de acolo. „Uite, eu sunt de aici” și atunci lucrurile s-au conturat cu Grădina și scrisul acolo a fost mult mai complicat, dar mi-a produs o bucurie mai mare, cred.

Andreea Vrabie: Te documentezi în vreun fel? Și prin documentare nu vreau să spun să faci ceva planificat, ci pur și simplu în momentul când știi că ai început să scrii o carte, dacă observi mai degrabă lucrurile care au legătură cu cartea aia, dacă ce citești te duce cu gândul la emoții pe care vrei să le pui și tu în personajele despre care scrii? 

            Tatiana Țîbuleac:Nu mă documentez, dar realismul face parte din mine. De exemplu, scriind Grădina mi-am dat seama că nu pot să scriu despre Transnistria, chiar și în treacăt. Dacă ai citit cartea, ai observat că nu este deloc în prim-plan evenimentul. Chiar și Cernobîl, vorbesc despre el așa, în pagina 82 sau 32 – nu mai țin minte –, e cumva așa, în treacăt. Dar în momentul în care spui cuvântul ăsta, ai grijă să nu descrii un lucru care s-a întâmplat în 1918 și să spui că s-a întâmplat în ’79. Sau faci ca Gogol, spui că în orașul G. s-a întâmplat asta. Am ținut cont de un context în Grădina, dar în Vara nu. Sau, mă rog, cred că am spus doar un lucru concret acolo, cartierul din Londra și încă ceva. Dar eu nu scriu așa, eu nu mă documentez. Eu scriu invers. Eu pornesc de la o imagine sau de la un lucru pe care îl găsesc. 

De exemplu, îmi amintesc când în Vara ne-am dus într-o dimineață la plajă cu copiii și cu tatăl meu și chiar acolo, la intrarea pe acea plajă, am văzut un delfin mort. Era tăiat în două de o elice și l-au scos salvamarii acolo și el era tăiat în două și noi ne-am oprit lângă acel delfin. Eu n-am mai văzut un delfin atât de aproape și am văzut că acel delfin zâmbea – mă rog, așa e gura delfinului – dar mie mi s-a părut că el zâmbește, fiind tăiat în două. Și îmi amintesc că nu voiam să mă mișc de acolo. Taică-miu a luat copiii și a zis „hai să-i ducem de aici, să nu se sperie”, deși Alexandru era destul de curios. Dar eu am stat acolo și m-am uitat la acel delfin și ăsta cred că e unul dintre lucrurile care mi-au rămas pe toată viața, să văd acel delfin tăiat în două cum zâmbește și ochiul acela deschis, strălucitor, m-a impresionat foarte mult. Și atunci când am scris scenele de la ocean am avut mereu în cap această imagine, mereu. Și chiar dacă am scris despre acest delfin, cred că un rând sau o propoziție – sau nu mai țin minte cât, cred că o propoziție – pentru mine oceanul are de acum înainte întotdeauna acel delfin. Și oriunde m-aș duce, la ocean, o să caut cumva să văd un delfin. Și așa se întâmplă în cărțile mele, cred că pornesc de la o imagine. Mă întreba cineva de ce scriu pe capitole, ce înseamnă aceste cifre. Este un fel de a mă organiza, dar în același timp, pentru mine un capitol înseamnă un mic lucru terminat, o mică imagine sau fotografie pe care să o port prin carte.

Andreea Vrabie: Cât mai stau cu tine cărțile după ce le-ai terminat? Simți că poți să scrii încă un text în scurt timp?

            Tatiana Țîbuleac: Nu. Asta m-a surprins acum, am fost luna trecută în Spania și am avut câteva întâlniri cu cititorii de acolo, unde Vara este acum o carte citită. Pe de o parte eram încântată să povestesc, să văd oamenii venind, oameni care au îndrăgit cartea, pe de altă parte mă simțeam cumva ca o impostare. Deja am uitat cartea asta. Nu am uitat-o, bineînțeles, dar am dat-o de mult deoparte din capul meu. Deja după Vara a fost Grădina. Mi se pare că, nu știu, au trecut mii de ani de atunci și sunt pe o altă undă. Și mi-am dat seama că și asta este o piedică pentru scriitori, când tu ai terminat o carte și te-ai spălat pe mâini de ea, dar oamenii abia atunci încep s-o citească. Și ei vor să afle lucruri atunci, iar tu nu mai poți vorbi interesant sau nu te mai interesează deja acea carte, pentru că tu poate deja vrei s-o uiți, așa cum se întâmplă des. Deja o urăști sau nu mai vrei să auzi de ea sau nu mai vrei s-o vezi pe niciun raft. Cărțile nu înseamnă pentru scriitori la fel de mult ca pentru cititori, știu după mine. Sunt cărți pe care eu le-aș reciti și le recitesc de foarte multe ori, pe care chiar dacă nu le recitesc, le țin acolo, așa, în văz și să știu că sunt acolo. Pe când cărțile mele, nu știu, revin doar atunci când trebuie să vorbesc sau uite, să dau un interviu și îmi amintesc de ce-am mai scris. Pentru mine ele au trecut deja.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că de multe ori se întâmplă să ajungi ca scriitor să urăști cărțile pe care le-ai scris. De ce? Că ai fi putut să le faci mai bune?

            Tatiana Țîbuleac: Nu pot să spun că urăsc prima mea carte. Am făcut cumva pace cu ea, m-am împăcat în timp. Dar mi-am dat seama că prima carte, care este o carte nu de proză scurtă, dar o colecție de tablete, hai să-i zic așa – așa am auzit că se spune în România la ceea ce nu poți băga în proză scurtă –, este o carte pe care oamenii au iubit-o și știu foarte mulți oameni care continuă să o citească și starea asta de bine pe care o au după mă bucură. Omenește mă bucură că pot aduce un astfel de bine cuiva, chiar și într-o mică porție de bine, dar nu este cartea care mă reprezintă. Nu este o carte care vorbește despre mine, de parcă ar fi o haină prea mică sau prea mare, care te stingherește. Probabil că Vara a fost atât de intensă și din cauza asta, pentru că această primă carte a avut un mare succes și oamenii mi-au scris mult, îmi scriau mesaje bune, calde, frumoase, iar eu mă simțeam ca o impostoare, fiindcă eu nu sunt așa ca în cartea aceea. Și la un moment dat când știi că tu nu ești așa cum te văd ei și ei continuă să te vadă așa, vrei cumva să le spui că „mă, eu nu sunt așa, eu sunt un pic altfel sau un pic foarte mult altfel”. Cred că atunci când am scris Vara am simțit o mare ușurare, că uite, în sfârșit am scris ceva care mi se potrivește. Și foarte mulți dintre cititorii primei cărți au fugit de a doua carte și n-au putut s-o citească și mi-au spus că, nu știu, s-au considerat trădați și au considerat că este un regres și au considerat că este nu un pas, dar 10 pași înapoi. Dar am știut că cei care vor rămâne cu mine sunt oamenii mei și cu ei vom merge mai departe. Între Grădina și Vara n-am pierdut mulți cititori, cred că doar s-au înmulțit. Dar între prima carte și a doua cred că am schimbat total oamenii care au intrat în cu totul altă lume și unii au rămas încântați de acestă schimbare, dar nu toți.

Andreea Vrabie: Ai spus ceva puțin mai devreme, că nu erai tu în prima carte. Și la prezentarea de ieri pe care ai ținut-o la The Power of Storytelling, spuneai că mai degrabă în a treia carte, în Grădina de sticlă, ești tu cel mai mult. De ce e important pentru tine să fii tu în cărți?

            Tatiana Țîbuleac: Păi uite, din cauza unor discuții ca asta, pe care o avem acum. Pentru un scriitor este important, cred eu, să se împace cu ceea ce face. Poate că în teatru sau în film sau în muzică este important să te reinventezi. Eu urăsc acest cuvânt. Chestia asta cu reinventatul și cu terapia, eu le urăsc, pentru că eu nu cred că un scriitor trebuie să se reinventeze. Ce înseamnă să te reinventezi? Să scrii într-o altă limbă sau să-ți reinventezi personajele sau ce să fac acum? Să mă reîntorc în Vara și să îi cresc picioare lui Alexis sau s-o inviu pe ea din morți, ce înseamnă să mă reinventez? Scrisul este, nu știu, e așa, e ca o a doua piele pe care o tot crești, o îngrijești, scrisul e cu tine, scrisul ești tu. Oricum, orice aș scrie, oamenii sper să vadă că e scris de mine, să înțeleagă asta. Asta ce ar însemna acum? Chiar dacă aș scrie un roman polițist, oricum l-aș scrie în felul meu. Este important pentru mine să fiu eu în scris, să nu mă mint. Nu să nu mă mint, dar să fiu firească, să nu încep să fiu artificială. Cred că nici n-aș putea să scriu o carte doar ca să mă reinventez. Nu vreau să mă reinventez, vreau să rămân așa și vreau să scriu altceva, da, dar nu cred că trebuie să demonstrez cuiva că pot scrie cu totul altfel sau că mă interesează cu totul alte teme.

Andreea Vrabie: Și acum în ce punct ești? Pentru că a trecut ceva timp de la Grădina. Simți că poți scrie altceva?

            Tatiana Țîbuleac: Păi sunt într-un punct mort, pentru că după cum vezi, vorbesc mult despre mine și nu scriu. Cred că la un moment dat va trebui să termin cu chestia asta, cu lauda și cu bucuria asta de a fi în văzul lumii, pentru că în cazul meu strică mai mult decât ajută. Cred că în momentul în care trebuie să vorbești despre ce ai scris și cum ai scris nu mai poți să te concetrezi pe altceva. Cel puțin eu nu pot. Eu trebuie să trăiesc în ceea ce fac. Atunci când scriu o carte nu contează nimic altceva. Îmi amintesc că am copii și că trebuie să-i iau de la școală, dar în rest sunt doar acolo. Dar acum nu sunt nicăieri, acum fac asta.

Andreea Vrabie: Dar ai momente în care, dincolo de interviuri în care trebuie să vorbești – nu trebuie, dar oamenii te invită să vorbești –despre cărțile tale, ai momente în care tu cu tine te îndoiești că vei mai putea scrie?

            Tatiana Țîbuleac: Da. Mă îndoiesc tot timpul, și acum. Tu mă întrebi când și unde și în ce punct sunt. Păi nu știu dacă va mai fi un punct, nu știu dacă va mai fi o carte. Anul ăsta am scris două texte. Și la unul țin, pentru că a fost așa, un text spontan și când mi-a cerut Ana Maria Sandu să scriu textul acela despre îmbrătrânire, am zis că asta e interesant, asta e despre mine, asta simt acum, la asta mă gândesc și nu m-am forțat. Dar un alt text pe care a trebuit să-l scriu, m-am chinuit la el, chiar dacă are o pagină și ceva. M-am chinuit pentru că eu nu pot să scriu între scrisuri. Sau scriu o carte și bag tot ce am acolo sau nu mă înșir așa, sau fac jurnalism sau scriu. Este altceva să ai scrisul ca meserie, știu asta, am făcut asta. Deci e OK, mergi, te întâlești cu omul și îi scrii povestea, mă rog, relatezi ceva. Dar când ai de scris o carte și când știi că tot ce ai mai bun bagi acolo… Când faci un tort nu mai faci și prăjituri. Pentru mine e clar că acolo ar trebui să fie energia și din cauza asta nu fac nimic acum. Simt că fac prea multe alte lucruri și ce aș mai lăsa pentru carte dacă mă risipesc așa?

Andreea Vrabie: Și atunci ce ar trebui să faci?

            Tatiana Țîbuleac: Păi atunci ar trebui să văd dacă mai am ce spune, dacă nu m-am răsuflat, dacă într-adevăr n-au fost două întâmplări cărțile astea, dacă am ce căuta în toată povestea asta cu scrisul. Acum ți-aș răspunde că nu prea. Nu văd ce aș putea să scriu. Singura istorie valabilă la mine în cap n-are cum să se întâmple nici anul ăsta, nici anul următor și nu știu dacă în următorii cinci ani.

Andreea Vrabie: Vorbești despre bunica ta și …

            Tatiana Țîbuleac: Da, da. Păi toată lumea mă întreabă: „De ce nu scrii despre Siberia?”. Păi cum să scriu dacă nici măcar n-am fost în Siberia. Să-mi torn așa, un pahar de rose, să admir un fluture și să scriu despre Siberia. Nu, nu poți să faci asta. Nu zic că o să merg acolo, să fac un documentar, nu am nevoie de informație, dar nu poți să scrii despre Siberia și să nu mergi în Siberia. Să stai așa, pe plajă și să scrii despre frigul din… Sunt niște lucruri care nu se leagă așa ușor. Și ar mai fi teme, nu cred că duc lipsă de teme, dar mi se pare cumva fals să mă așez și să zic așa, ia, cum începem cartea mea? Cel puțin mie nu mi se întâmplă așa. Trebuie să mă așez și să zic „stai, stai, stai, că trebuie să scriu asta neapărat, c-o să uit”. Iar acum n-am absolut niciun gând, e gol.

Andreea Vrabie: Pentru că am vorbit puțin despre Siberia și știu că toată lumea te întreabă despre asta, simți că ai o resposabilitate să scrii despre asta, că trebuie?

            Tatiana Țîbuleac: Eu nu cred în datorii. Nu cred că scriitorul are vreo datorie. Scriitorul trebuie să facă ce știe el mai bine sau să încerce, cel puțin. Nu mă simt datoare nimănui, nici cu teme, nici să scriu o carte mai bună, dacă tot vine vorba.

Andreea Vrabie: Mă refeream la familia ta mai degrabă.

            Tatiana Țîbuleac: Dar chestia asta este, da, este o presiune. Nimeni nu mă presează, nu în fiecare zi vorbim despre asta, dar de fiecare dată când scriu o carte și este o altfel de carte, îmi dau seama că există chestia asta care pe maică-mea o întristează. Iar faptul că pe ea o întristează, mă întristează și pe mine. Știu că, chiar dacă aș scrie o carte despre Siberia, asta nu înseamnă că este neapărat o carte pe care ar vrea ea s-o citească. Dar cred că mama oricum se bucură pentru mine și întotdeauna poate să citească cărți care să-i placă mai mult decât ale mele, dar mama oricum va rămâne, așa că nu mă gândesc doar la asta. 

Andreea Vrabie: Știu că ai absolvit jurnalismul și ai lucrat mult timp ca reporter la ProTV în Chișinău, în special pe reportaje sociale, după care te-ai mutat la Paris și ai început să scrii ficțiune. Din ce nevoie personală ai început să scrii ficțiune sau cum s-a întâmplat asta? Ți-a oferit mai multă libertate?

            Tatiana Țîbuleac: Da, mi-a oferit libertate, am avut mai mult timp în afara scrisului. La Chișinău scriam în fiecare zi și atunci când ai de făcut trei reportaje, iar seara prezinți știri, iar în weekend ai emisiune și mai ai de editat, îți dai seama că, nu știu, vii acasă așa, murdărită de cuvinte și vrei să faci un duș, să scapi de chestia asta și să faci cu totul altceva. De obicei pentru mine săptămâna se încheia cu un film. Pentru mine filmele sunt odihna de la scris, îmi plac foarte mult filmele, sunt înrăită. Nu știu cum trebuia să mai găsesc și timp de scris altceva atunci când eram doar în asta. La Paris lucrurile s-au schimbat, în primul rând că n-am vorbit limba română mult timp cu nimeni, iar în al doilea rând, scrisul a trecut într-o altă limbă. Am început să lucrez în engleză, iar asta a simplificat lucrurile. Cumva era o graniță foarte clară între job și restul. Citeam mult. Citeam mult și în limba rusă și cumva mi s-a părut că în sfârșit limba română e mai aerisită în capul meu, n-o mai folosesc atât de mult și nu-mi pare atât de obosită, cumva, și atunci cred c-a apărut. Prima carte a apărut și din plictiseală, pentru că abia îl născusem pe Alexandru și, nu știu, aveam starea asta, cred că era o chestie hormonală mai mult decât o stare din altă parte, dar am început să scriu. Am vrut să mă reconectez cu oamenii. Îmi amintesc când am publicat o mică – nu știu ce era, eu am numit-o fabulă –, fabulă modernă pe Facebook și când am văzut că avea câteva mii de share și asta, nu știu, m-a bucurat. Am zis uite, oamenilor le-a fost dor de mine și mie mi-a fost dor de ei. Nu știu dacă mi-a fost dor de ei, dar m-a bucurat chestia asta și așa a apărut prima carte. Dar după asta ți-am zis că lucrurile s-au schimbat.

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă era și o… Pentru că oamenii te știau de la televizor în Chișinău, că poate n-ai fi putut să te prezinți în fața lor ca și scriitoare, că întotdeauna poate ar fi fost…

            Tatiana Țîbuleac: Nu știm cum ar fi reacționat oamenii, nu putem să știm cum ar reacționa oamenii dacă am face un lucru sau altul. Acum cred că da, poate ai dreptate, poate că ei erau obișnuiți doar să mă vadă la TV. Dar poate m-ar fi primit și ca scriitoare. Când a apărut prima carte, gurile rele spuneau că din cauza asta am avut eu succes cu prima carte în Moldova, că lumea mă ține minte de la televizor –deși cititorii mei nu erau neapărat cei care m-au văzut la televizor. Și poate că au dreptate. Asta mă deranjează în continuare, când cineva scrie o cronică la o carte de-a mea și jumătate de cronică este despre vedeta blondă de la ProTV. Asta mă deranjează și am spus chestia asta. Nu mi se pare fair. Nu mi se pare corect să vorbească cineva despre faptul că sunt blondă când eu scriu o carte, dar nici cu asta nu pot lupta și nici nu cred că merită să lupți. În România a fost mai ușor, pentru că nimeni nu știa despre mine. Lumea a citit cartea și lumea a vorbit despre carte. Dacă m-a urât cineva, m-a urât pentru carte, pentru scris, nu pentru că am fost sau sunt vedetă. Și chestia asta cu vedeta e tot o mare, mare problemă pentru mine. Nu cred că oamenii care sunt reporteri și jurnaliști și lucrează la TV sunt vedete. Faptul că te vezi la TV nu te face vedetă. Dar îți spun că în România din punctul ăsta de vedere mi-a fost mult mai simplu. Am citit cronici la carte, la scris, nu la scriitor. 

Andreea Vrabie: La premii cum te raportezi? Pentru că recent ai primit și Premiul European pentru Literatură.

            Tatiana Țîbuleac: Încep să învăț să mă bucur de ele. Dar orice premiu este pentru mine un prilej de a mă mânca și de a mă gândi dacă l-am meritat, dacă o să-mi strice mai mult decât o să mă ajute. Primul meu impuls este întotdeauna de a refuza un premiu și am refuzat câteva, dar în același timp mă gândesc că și refuzul la un moment dat este un act și o declarație. Și ca să refuzi un premiu trebuie să nu fii de acord cu juriul sau să crezi că într-adevăr, nu știu, ai greșit undeva sau ai făcut ceva în plus ca să-l obții și acesta este un semnal. Nu știu, adică aș refuza un premiu, dar asta înseamnă că oamenii automat se vor gândi că am făcut ceva ilegal să îl obțin în prim plan. E o problemă pentru mine. Îmi amintesc că primul meu premiu de care am fost tare mândră și de care m-am bucurat nespus a fost premiul de la Observatorul Cultural, pentru care am venit la București și chiar îi spuneam soțului meu când am venit aici, nu știu dacă vor mai fi premii sau nu, dar e așa, o mare bucurie să poți să iei un premiu fără să te gândești la toate celelalte, să te poți bucura din plin. Se întâmplă rar. După asta au mai fost câteva și m-am bucurat și de ele, dar au fost mai cu scârț și întotdeauna m-am gândit c-o să-mi ia mai mult decât îmi aducă și parțial am avut dreptate. Dar acel premiu, de la Observator, mai ales Premiul Liceenilor, care m-a emoționat nespus. Apoi Premiul Liceenilor de la FILIT, astea sunt din premiile pe care le-aș pune primele în orice CV și știu că acolo chiar n-ai cum să trișezi. Copiii ăștia sau te iubesc sau nu. Premiile niciodată n-au pus presiune pe mine, nu m-am raportat la ele. Nu cred că viața mea s-a schimbat radical după ce am luat Premiul European pentru Literatură. Scriu la același computer vechi, am aceleași dileme, am aceleași greșeli, oricum pun virgula aiurea, nu m-a schimbat ca scriitor. Poate că la alt nivel, dar nu m-a schimbat la început. Eu sunt la foarte început.

Andreea Vrabie: Pentru că am vorbit puțin la început despre cititori, în jurul cărților tale și în jurul tău chiar mi se pare că s-a format așa, nu vreau să-i spun cult, dar cum se întâmplă foarte rar cu scriitorii – în general se întâmplă cu soliștii, cu artiștii din formații –, oamenii devin fani. Cred că ăsta e cuvântul. Tu cum te raportezi la reacțiile astea? Pentru că ieri, de exemplu, știu că la The Power of Storytelling ai stat cam o oră jumătate semnând autografe.

            Tatiana Țîbuleac: Dacă ar fi să aleg un cuvânt ca să descriu cum mă raportez la ceea ce ai spus ar fi: teamă. Când urci sus, cazi dureros. Și, cum spui tu, ieri am semnat, da, o oră și jumătate și mă gândesc că dacă după ce ai multe evenimente din astea, în care semnezi o oră și jumătate, iar apoi scrii o carte și lumea începe să te urască sau să spună că „mai bine nu scriai cartea asta, că uite, la cartea trecută am stat, am venit și te-am văzut, dar acum nu mai vreau să te văd”, cred că eu aș opta pentru dragoste de mijloc. O dragoste așa, mai calmă. Mă emoționează faptul că oamenii îmi scriu și eu sunt genul de om care încearcă să răspundă la fiecare mesaj. Și faptul că oamenii vin și-mi povestesc și se regăsesc mă emoționează. Dar mă gândesc că eu nu mă ridic la nivelul așteptărilor acestor oameni care au îndrăgit cartea, eu sunt omul care a scris cartea, e un lucru diferit. Pentru ei cartea a însemnat mult și eu nu cred că pot să le dau nici jumătate din ceea ce așteaptă ei la aceste întâlniri, pentru că eu sunt diferită de ceea ce reușesc să scriu. Ca om nu cred că pot să fac față și să mă ridic la … Întotdeauna cred că întâlnirile mele cu cititorii poartă și o dezamăgire.

Andreea Vrabie: Pentru ei?

            Tatiana Țîbuleac: Pentru ei, da. Cred că sunt scriitori care sunt extraordinari și care pot vorbi foarte bine și care spun lucruri pe care oamenii vor să le audă, iar eu reușesc cu greu să fac treaba asta. Nu știu, vom vedea cum se va încheia povestea asta. Deocamdată e soare la mine pe stradă.

Andreea Vrabie: Spui că dacă ne înțelegem trecutul, asta ne poate ajuta să ne vindecăm într-un fel pe noi înșine. Tu cum ai făcut asta prin cărți? Și nu mă refer doar la cele scrise de tine, și citind. Cum te ajută să te vindeci?

            Tatiana Țîbuleac: Eu nu sunt o persoană foarte capabilă în multe domenii. Nu pot face multe lucruri bine. Asta nu înseamnă că eu cred că scriu bine, dar scrisul până acum s-a dovedit a fi un lucru care mă apropie de alți oameni într-un fel safe pentru mine. Sunt femei care, nu știu, pot face multe chestii faine, care sunt mame bune, care cântă frumos, care brodează, fac mâncare, sunt gazde primitoare. Eu lupt în multe domenii. Deci în viață sunt așa, o persoană care are capacități modeste în multe dintre toate aceste domenii pe care le-am enumerat. În schimb, în scris cumva pot să fiu un pic mai interesantă. Pot să surprind, pot să fiu frumoasă, pot să fiu nebună, pot să fiu misterioasă. În viața reală nu. Și îmi dau foarte bine seama că atunci când mă duc la piață, de exemplu, și mă duc așa cum umblu eu de obicei, în blugi, nemachiată, nu știu, sunt o pată neagră, așa. În schimb, în scris pot să mă colorez cumva, un pic. Și acolo mi-am creat așa, un loc în care mă simt bine, mai ales că pot să fiu și acolo anonimă într-un fel. Nu trebuie să te contactezi foarte mult cu oamenii ca să scrii, poți s-o faci foarte ușor de acasă. Și chestia asta îmi place și chestia asta mă umple de bucurie, pentru că eu n-am nevoie să mă întâlnesc cu toată lumea să pot să simt dragostea lor sau bucuria sau conexiunea asta. Eu pot să fac asta printr-o carte și întotdeauna am crezut că este mai bine să fac asta prin intermediul scrisului, pentru că omul care vrea să știe cine sunt eu trebuie să citească cartea și asta o să îi aducă un folos mult mai mare decât dacă m-ar cunoaște în realitate și m-ar auzi vorbind zece minute. Eu nu cred că mă vindec prin scris, dar eu cred că pot altera un pic trecutul, pot să repar niște lucruri acolo, pot să mă raportez la viitor așa cum vreau, pot să schimb prezentul, ceea ce în viața reală nu pot să fac. Dar în scris pot să fac chestia asta. În scris pot să devin cine vreau eu și pot să fiu așa și nimeni să nu spună „asta nu ești tu”. Acolo pot să fiu așa cum vreau eu. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *