Pe Bune #85: Mihnea Blidariu

Impactul pe care o pandemie globală îl are asupra muncii și stilului de viață ale unui muzician.

De 20 de ani, Mihnea Blidariu este vocea trupei de rock Luna Amară. Întotdeauna și-a dorit să facă muzică cu mesaj de critică socială care să creeze o schimbare în oameni și să ducă la o schimbare fundamentală de masă. Crede că activitatea de muzician trebuie să meargă mână în mână cu acțiuni civice, iar la începutul anilor 2000 s-a implicat în organizarea festivalului FânFest și campania Salvați Roșia Montană. Despre acea perioadă spune acum că a fost printre puținele dăți în care a simțit că și-a găsit rostul. Ultimii ani, cu toate schimbările tehnologice și de ritm ale vieții și, în același timp, cu probleme sociale și de atitudine care nu se schimbă sau chiar se înrăutățesc l-au făcut să se simtă obosit și mai bătrân decât cei 41 de ani pe care îi are. Mihnea spune că obișnuia să-și ia energia de la public în timpul concertelor, iar asta îl motiva să continue să compună și să facă muzică cu mesaj social. Însă pandemia i-a răpit această sursă și momentan nu știe cum s-o înlocuiască și să se adapteze.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Mihnea, mă bucur tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Mihnea Blidariu: Salut și merci mult de invitație.

Andreea Vrabie: Pentru început, sunt curioasă cum îți ocupi zilele acum.

            Mihnea Blidariu: M-am semi-reprofilat să zicem sau nu știu cum să spun exact. Mi-am activat latura artistică legată de lucrul cu mâinile și m-am apucat de fierărie. Lucrez cu un prieten în atelierul lui de fierărie și facem fierărie: porți și candelabre și balcoane și prize și balustrăzi și tot felul de lucruri de genul ăsta.

Andreea Vrabie: De ce?

            Mihnea Blidariu: De prin septembrie, așa mai serios și pentru că am anticipat faptul că n-o să mai avem unde să cântăm. S-a întâmplat chiar mai repede decât ne așteptam. Au și fost puține cântări din cauza pandemiei. M-am gândit să găsesc ceva alternativ de făcut care să îmi și placă, cu care să fiu oarecum familiar – eu am mai lucrat cu lemn – și na, din care să iasă și niște bani și care să păstreze și principiul ăsta al meu, că nu-mi place să lucrez la patron. 

Cam așa îmi petrec zilele, mă duc în fiecare zi la atelier, de dimineață cam până după-masa și după aia pe acasă cu fiică-mea. Mai lucrez cu două trupe prietene, cu Sky Swallows Challenger și Time Machine. De altfel, acum vorbesc de acasă de la vocalistul de la Time Machine, de la Andi, care a fost amabil să-mi împrumute laptopul lui, că al meu s-a stricat. M-am apucat de un fel de muncă de pre-producție și producție pentru albumele lor care urmează să apară. Asta e așa, o chestie foarte interesantă pentru mine, de noutate pentru mine, noutate și pentru ei și merge foarte fain. Cu ei mă mai întâlnesc în unele zile sau serile, nopțile și mai facem asta. Lucrăm la piesele lor, la aranjamentele orchestrale, cam cu asta îmi ocup timpul. M-am ocupat și cu teatrul, dar pentru o scurtă perioadă, pentru că după aia iar s-au închis și cam atât.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat atelierul – bine, nu știam că e ceva atât de recent –, mă întrebam dacă fizicalitatea muncii într-un fel ai descoperit că are și un efect terapeutic.

            Mihnea Blidariu: Cu siguranță. Eu pe vremea când lucram în echipa Salvați Roșia Montană și făceam festivalul FânFest, de la o ediție la alta m-am apropiat de lucrul cu lemnul, că na, trebuia să facem tot felul de lucruri, de la băncuțe și mese, până la am făcut și o șură la un moment dat. Cred că într-un an și scena a fost din lemn. În fine, tot felul de lucruri de lemn făceam și așa am descoperit că îmi place să lucrez cu mâinile și că asta are inclusiv și un efect terapeutic. Na, nu cred că e așa o noutate pentru nimeni că îți ia din gânduri, te concentrezi pe ce e de făcut acolo și îți iei gândurile de la tot felul, care cum sunt multe în perioada asta. Multe și diverse.

Andreea Vrabie: Apropo de gânduri în perioada asta, mi se pare că – îmi venea să spun mulți dintre noi, dar nu știu dacă mulți dintre noi, ci cei care ne-am dorit să facem asta – a fost un moment prielnic să ne uităm la noi, la cum suntem și ce facem. Eu, cel puțin, simt că în momentul ăsta sunt foarte diferită de omul care eram la începutul anului. Nu știu dacă foarte diferită, ci înțeleg mai bine lucrurile pe care le fac și ce-mi doresc în continuare. 

            Mihnea Blidariu: Da. Înțeleg ce spui.

Andreea Vrabie: Mă întrebam ce ai descoperit tu despre tine în lunile astea de pandemie, ce întrebări ți-ai pus.

            Mihnea Blidariu: Ca să fiu sincer, nu cred că am descoperit lucruri foarte plăcute despre mine. Am devenit o persoană mai pesimistă, să zicem, mai îngrijorată. Într-un fel m-a afectat destul de profund toată pandemia asta și în special felul în care societatea în asamblul ei și autoritățile în particular au abordat problema pandemiei. În sensul că cel puțin pentru mine, formația Luna Amară și viața de muzician, chiar asta a fost și să zicem că încă este o viață de muzician și a fost dată peste cap într-un mod foarte brutal de tot ceea ce s-a întâmplat. Și lockdownul din primăvară și după aceea toate seturile de măsuri, dintre care unele s-au bătut cap în cap, altele au venit, s-au întors. Asta m-a făcut să fiu mai pesimist în legătură cu tot ce se întâmplă și cu societatea în care trăiesc și cu capacitatea mea de a mai suporta toate aceste lucruri și toată această luptă pentru supraviețuire, care durează de mult prea multă vreme.

Am descoperit că sunt mult mai furios, mult mai puțin răbdător. Poate cu mai puțină empatie față de oameni. Mi se pare că nu reușesc să regăsesc solidaritatea de care credeam că ar trebui să avem parte acum sau poate nu știu eu s-o caut îndeajuns, habar n-am. Uite, cred că asta e o definiție, m-am regăsit mult mai confuz în legătură cu felul în care mă raportez eu la mine și cu felul în care mă raportez eu la societate.

Andreea Vrabie: Era mai clar înainte?

            Mihnea Blidariu: Da, mi-era mai clar. Mi-era și nu-mi era, în sensul că era mai clară măcar capacitatea mea de a lupta și de a suporta, de a avea un impact, să zicem. Acum nu prea mai înțeleg… În mod cert trăiesc într-o societate care nu a reușit să-și definească care ar fi rolul unui artist, de fapt. Nu știu cum să mă regăsesc, precis, în lumea în care trăiesc. Pe de o parte mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume simplă și într-o lume în care măcar fiică-mea să aibă o șansă reală și niște oportunități reale de a face ceea ce îi place și de a trăi din asta pe de-a-ntregul, fără a fi o luptă continuă pentru supraviețuire. E o luptă cu sine continuă de a mă adapta într-un moment în care sincer nu aveam niciun fel de resurse pentru asta. Asta, pe de o parte, din păcate, nu a scos neapărat ce e mai bun din mine, ci a scos ce e mai rău. Partea bună pe care a scos-o din mine oricum nu e o noutate. Uite, vezi, fac fierărie. Reușesc să mă adaptez într-un mod poate chiar neașteptat. Cel puțin o parte dintre prietenii mei au fost surprinși de această opțiune și oarecum și eu, dar învăț lucruri noi, e interesant, foarte fain. Dar cumva e greu, e dificil. Cel puțin eu cu mine, ca să revin la întrebarea ta, nu știu. Uneori n-am chef de mine. Chiar n-am chef de mine deloc.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme ceva și te-am mai auzit și în alte interviuri spunând asta, chiar într-unul recent, din podcastul Zest. Ai spus că nici după atâta timp – pentru că aveți 20 de ani de Luna Amară – nu-ți găsești locul ca artist în societate. Poți să-mi povestești mai multe despre asta sau să-mi explici la ce te referi când spui asta?

            Mihnea Blidariu: Eu am pornit de la ideea că muzica pe care o cânt, muzica rock sau curentul muzical în care, în mare, se înscrie formația Luna Amară este unul care se duce dincolo de muzică în sine. Este unul cu mesaj. Eu am insistat mereu – și eu și Nick – pe aspectul ăsta al sincerității în ceea ce exprimăm prin versuri. Principala noastră doleanță sau pretenție pe care am avut-o de la public a fost una de dialog. Noi întotdeauna am refuzat în mod constant să ne erijăm un fel de leaderi, deși am fi avut ocazia și oportunitatea și chiar ni s-a sugerat lucrul ăsta, dar am refuzat-o în mod constant. E un fel de modestie de asta artistică sau civică mai degrabă, să zicem, în care am ales să fim parte din decât vârf de lance sau lucruri de genul acesta. 

Asta se extrapolează, din punctul meu de vedere, în ceea ce mă privește, și la felul în care privesc muzica pe care o cânt și genul muzical din care fac parte. Mă așteptam ca scena muzicală românească sau punctul în care scena rock românească și viața în România se întâlnesc să producă mai mult decât Luna Amară, Implant pentru Refuz și pot să mai numesc niște cântece de la niște trupe, dar nu niște trupe cu totul. Mai sunt, dacă am uitat pe cineva îmi cer scuze, dar sunt puține exemple. Blazzaj poate, dar puține exemple rock sau care au tangențe cu rockul. Pentru mine asta merge de la – nu știu cum să spun – o statuare a unui mod de viață în care civismul se împletește cu muzica sau muzica se împletește cu civismul și în care existăm nu doar pentru a fi entertainment sau nu doar pentru a fi momente de defulare și de vărsare a unor frustrări zilnice, cu care ne confruntăm cu toții de altfel, ci de a fi un fel de punte și dialog și chiar să avem împreună puterea de a crea curente de opinie, de a crea punți de legătură între oameni, între clase sociale. Înțelegi ce zic? 

Mi se pare că ăsta ar trebui să fie rolul pe care mi l-aș asuma cu bucurie și pe care am încercat să mi-l asum de altfel în această societate. În parte s-a putut, în parte nu s-a putut, și atunci când s-a putut s-a putut tot prin voință proprie. Nu știu cum să zic. De exemplu, tot ziceam mai devreme de Roșia Montană, ăla a fost un moment și niște ani în care mi-am găsit rostul. La asta mă refeream și în interviul celălalt când vorbeam despre asta. Nu am reușit să-mi găsesc rolul ăsta sau locul ăsta până la capăt și atunci când l-am găsit, l-am găsit așa, cu multă chinuială. Inclusiv partea asta muzicală, atâta chinuială și atâția kilometri parcurși și atâția nervi și frustrări și neîmpliniri. Mulți ani pe drumuri, pe drumurile patriei acesteia. Ne-am asumat și asta la urma urmei, și niște oameni atât de diferiți la urma urmelor. Deși ne-au unit multe lucruri, ne-au și diferențiat multe lucruri pe noi cinci și atunci nu pot să zic că nu s-a meritat. Ba, dar am obosit. Era ultimul lucru care ne lipsea pandemia asta. Eram deja destul de obosiți, chiar nu-mi trebuia încă ceva pe cap. De asta spuneam adineaori că tot modul de viață mi s-a dat peste cap. Pentru mine e stilul meu de viață, nu e doar un hobby.

Andreea Vrabie: Muzica.

            Mihnea Blidariu: Muzica și scrisul și atitudinea cetățenească și toate laolaltă. Nu sunt hobby-uri, nu sunt pasiuni, nu sunt momente. 

Andreea Vrabie: Voi faceți muzică cu mesaj și nu doar muzica pe care o faceți, ci și lucrurile pe care o scrii se uită la probleme din societate și mă întrebam, pentru că faci asta de 20 de ani, dacă nu ai momente în care simți că nu mai vrei să vezi tu tot negativul. Sau în care te întrebi ce rost are până la urmă dacă nu se schimbă nimic sau dacă nu se schimbă suficient de mult.

            Mihnea Blidariu: Ca să înțelegi sau ca să se înțeleagă mai bine și de către publicul ascultător de unde vin eu cu oboseala asta, eu fac parte dintr-o societate care s-a născut în comunism. Am trăit în comunism până la 10 ani. Am reușit pe la șapte-opt ani să încep să înțeleg că ceva nu e în regulă. Sunt o generație care a crescut cu cheia la gât, lăsați pe afară foarte mult, fără niciun fel de tehnologie. Mi-am făcut e-mail când am venit la facultate, după 18 ani. Primul telefon mobil cred că l-am avut la 19 sau 20. Era o cărămidă de aia de Nokia. Deci ca să se înțeleagă, eul meu, Mihnea Blidariu, a trebuit să suport multe transformări tehnologice care au influențat inclusiv felul meu de viață care include muzica pe care o fac. În ultimii 10 ani, să zicem, am văzut tot acest asalt agresiv al mediului online, al rețelelor de socializare, care la un moment dat, nu știu ce să zic…  Noi suntem genul de trupă care a cântat foarte, foarte mult și a călătorit foarte mult prin țara asta și cărora le-a plăcut foarte, foarte mult să se întâlnească cu oamenii. Să cânte față în față. Cumva, un pic câte un pic, s-a pierdut din atitudinea asta și noi am trăit chestia asta. Am văzut-o în atitudinea oamenilor de la concerte, inclusiv în felul în care se mișcau și nu se mai mișcă la concerte, în felul în care priveau și nu mai privesc. Tot felul de lucruri de genul acesta care pot părea mărunte, dar care nu sunt pentru noi. 

A trebuit să trecem prin tot felul de schimbări, prin tot felul de schimbări de generații, prin tot felul de schimbări de atitudini, de generații de oameni care se adaptau mai ușor ca noi la tot felul de lucruri. De asta pomeneam de mediul online și de rețelele de socializare. Care se adaptau mult mai ușor și la viața orașului. Am văzut orașul în care am crescut în mare parte din viață, practic jumătate de viață am crescut în Bacău, jumătate de viață am crescut în Cluj-Napoca. De aici vine toată oboseala asta, a fost o continuă transformare în jurul meu și o continuă adaptare la toate lucrurile astea. Și pe de altă parte se schimbau lucruri în această perspectivă și multe, multe alte lucruri – că vorbeam de drumurile din România – s-au schimbat foarte, foarte lent sau aproape deloc.

Andreea Vrabie: Ritmul vieții se schimba, dar problemele rămâneau.

            Mihnea Blidariu: Da, și ca să înțelegi, ritmul vieții se schimbă în unele locuri, în unele orașe. În altele rămânea la fel și a rămas la fel. Într-un fel există mai multe provincii în România, așa cum, spre exemplu, în momentul de față, sunt mai multe capitale. Clujul a devenit un oraș mai scump decât Bucureștiul în ceea ce privește chiriile, de exemplu. Dar pe lângă asta sunt orașe care s-au transformat foarte, foarte mult și alte orașe care s-au transformat foarte, foarte puțin sau s-au transformat în mai rău sau nu s-au transformat deloc. Care au rămas așa, înțepenite în timp și în care ajungeam foarte, foarte, foarte rar cu trupa. O dată la câțiva ani, să zicem.

Toată chestia asta, ca să se încheie în momentul prezent, la această pandemie, care a schimbat cu totul regula jocului și acum totul se întâmplă în online. Pur și simplu nu reușim să ne adaptăm. Am reușit să filmăm niște chestii la început, am făcut și un concert online și uite, de la ceva vreme încoace, deja multă vreme, nu ne-am mai întâlnit. De când nu ne-am mai întâlnit? Din septembrie. 

E greu, e o continuă luptă. De aici toată oboseala asta. Și toată viața a fost așa. Plus toate astea de rigoare, că eu vin din Bacău. Am crescut într-un oraș din ăsta în care dacă aveai părul lung îți luai bătaie în cartier. Tot așa a fost. Am cântat pe stradă din clasa a IX-a. Mergeam la mare și cântam pe stradă ca să fac bani, să stau la mare. Mergeam în liceu în Vamă și în Constinești. Sunt într-o generație de genul ăsta și nici măcar, dacă e să o iau așa, să mă ghidez după ceea ce fac și după cum mă simt când povestesc lucrurile astea, nici nu mă simt așa bătrân, dar mă îmbătrânesc toate lucrurile astea. De aia vorbeam despre lucrurile care nu se schimbă niciodată. Despre atitudini, mai ales. Astea nu se schimbă niciodată. De 20 de ani, foarte, foarte multe, până la lucrurile care se schimbă prea repede. Astea mă îmbătrânesc. Mă fac să mă simt foarte old.

Andreea Vrabie: Apropo de vârstă, ce înțelegi diferit despre ce înseamnă implicare socială acum, la 41 de ani, față de când aveai 20? Mi se pare că muzica voastră de la început era foarte supărată împotriva unui sistem și parcă pe parcurs a întors – îmi spui dacă e greșit ce spun, da? – o lentilă înspre oameni, oamenii să se uite la ei înșiși înainte să înjure sistemul.

            Mihnea Blidariu: Așa este.

Andreea Vrabie: Mă întrebam dacă asta este și o consecință a unei schimbări de înțelegere a ta asupra a ce înseamnă împlicare socială.

            Mihnea Blidariu: Da, ce mă bucur! Ce fain că spui asta, că cineva o zice așa. Mă bucur, pentru că așa este. Chiar așa și este și pentru mine ultimul album, Nord, e foarte mult despre această lentilă întoarsă spre oameni și spre noi înșine. Că nu e doar despre cei din fața noastră, ci și despre noi, cei cinci oameni din Luna Amară și mai ales eu și Nic, că noi facem versurile. 

Eu, cum să zic, am crescut cu poveștile alea, cu propaganda comunistă despre Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu și Decebal și Traian, toată chestia aia care se sfârșea cu Ceaușescu, cu Horea, Cloșca și Crișan, cu Avram Iancu, deci toți eroii ăștia ai neamului. Am crescut, copilăria timpurie, cu acest cult al eroilor. După aia, după revoluție, acolo a fost așa, un declic. După aia am văzut și Mineriada, cu Piața Universității și deși singurul canal oficial, TVR-ul, îi făcea pe ăia golani, instinctiv am simțit… Maică-mea înțelegea mai multe și se certa cu bunică-miu, care era cu Vadim Tudor. În fine, era o chestie din asta în familie, de diferend politic. Cumva înțelegeam că golanii ăia, de fapt ăia sunt buni și pricepeam eu că ceva nu e bine cu Mineriada, cu minerii, că a venit Iliescu. 

Am fost o generație care, prima oară când am putut să votez, în 2000, a trebuit să aleg între Vadim și Iliescu la prezidențiale. Viața mea politică a debutat cu un vot anulat, pentru că n-am putut să votez nici cu Vadim și nici cu Iliescu. Pe parcurs am fost așa, un adolescent, în maturitatea timpurie, 19-20 de ani, vag patriot, să zicem. De fapt, poate chiar și mai încolo, până am intrat în campania Salvați Roșia Montană, până prin 2003-2004. După care am cotit-o, am început eu să înțeleg altfel lucrurile, mai profund aș zice și mai uman. M-am apropiat foarte mult de idei anarhiste și am început să înțeleg mai bine natura umană, cred eu. Pe de altă parte, mi s-au ridicat alte întrebări la care nicicum nu reușesc să găsesc răspuns nici acum.

Andreea Vrabie: Poți să dai exemple?

            Mihnea Blidariu: Băi, uneori nu înțeleg de ce suntem așa cum suntem. De exemplu, nu reușesc să înțeleg unde și când a devenit specia umană atât de masochistă. Și acum – și asta am mai spus-o și în alte interviuri –, cred că cel mai brutal de sincer și cel mai onesc și cel mai dureros vers pe care l-am scris vreodată e ăsta, „sunt masochist, locuiesc în România”. Asta e o întrebare la care niciodată nu am reușit să răspund: când a devenit specia umană și de ce și cum a devenit așa de masochistă? Pentru că mi se pare foarte masochistă în momentul de față, în tot felul de atitudini sociale, nu numai aici la noi. Pe tot mapamondul, începând cu ce se întâmplă acum în America, de exemplu, și terminând cu ce se întâmplă la noi. Pe mine asta m-a făcut, ca textier și muzician, să întorc lentila asta asupra mea și asupra a celor din jur, a publicului și a oamenilor în general și să-i întreb și să mă întreb, exact cum întreb și pe piesa aia, Ești tu, de pe Nord, că de aia întreb: Ești tu?Asta mă întreb pe mine, dacă sunt eu. Despre aia e vorba în versurile alea, „Că nici azi și nici ieri/ Că n-ai cum să nu,/ Știi cum e/ Când ești tu”. Despre asta e vorba până la urmă.

Mi se pare că uneori sunt prea indulgent cu mine și uneori mi se pare că oamenii sunt prea indulgenți cu ei înșiși. Ne găsim mereu scuze și își găsesc mereu scuze. Parțial suntem destul de lași. Parțial e de înțeles, parțial nu. Așa mi se pare. Tot aștept de la mine în primul rând și de la oameni în general acel – nu știu cum să-i spun – point of no return. Acel punct în care zicem, când îți zici, când ne zicem „nu se mai poate”. „Nu mai pot.” 

Pentru mine e cu atât mai dificil că vin dintr-o zonă în care toate aceste idei politice la un moment dat s-au concretizat în toate acțiunile mele politice care au servit cauzei Salvați Roșia Montană în primul și în primul rând. Dacă pot să mă mândresc cu ceva, în afară de muzică și în afară de fiica mea, pot să mă mândresc cu asta, că i-am ajutat pe oamenii ăia să-și păstreze satul acolo, să reziste și să păstreze viața, până la urmă. Despre asta e vorba. Că se numește patrimoniu, că se numește proprietate, că se numește munte, aur, ce vrei tu, aia e viața oamenilor. Pentru mine e cu atât mai greu că am fost de multe ori în stradă și de multe ori am trăit această stare de „Bă, this is it, asta e, acum se întâmplă”. Am fost acolo inclusiv când oamenii au sărit gardul Guvernului, în 31 ianuarie 2017, cu ordonanța 13, cu Noaptea ca hoții, ce a fost acolo. Am văzut oamenii sărind gardul Guvernului și am avut toată starea aia de revoluție de-a dreptul. Toată dezamăgirea de a vedea imediat acel gen de lașinate de care vorbeam, acel gen de deturnare a evenimentelor în tot felul de direcții și discuții degeaba.

Uite, altă întrebare la care nu reușesc să găsesc răspuns, de ce întotdeauna ne găsim aceste scuze? Nu știu până unde e adaptare și nevoie de supraviețuire și până unde e lașitate de fapt. Pentru că ne face rău această stare de lucru și felul în care s-au întâmplat lucrurile după Colectiv mai ales și după Salvați Roșia Montană. Pentru mine s-au împărțit lucrurile. Eu nu m-am regăsit deloc în tot ce s-a întâmplat ulterior, cu mișcarea #rezist și cu acel gen de proteste și cu felul în care totul s-a dus foarte, foarte mult în online. A pierit așa, încet-încet, rând pe rând, orice fel de urmă de inițiativă civică.

Mie mi se pare și trăiesc și acum cu dezamăgirea asta despre mine în primul rând, dar și despre ce s-a întâmplat ulterior cu societatea, că nu s-au întâmplat mai multe, n-au ieșit mai multe lucruri. Eu chiar am crezut că o să se întâmple o schimbare profundă, mai mult decât s-a întâmplat. Poate am vrut eu prea mult. Poate am avut eu pretenții prea mari, habar n-am. Au fost tot felul de direcții, dar care cumva nu au avut, și din punctul meu de vedere nici nu au impactul profund pe care poate că ar fi meritat această societate să-l aibă.

Eu sunt și genul de muzicean – că ne întoarcem la ce povesteam adineauri, de felul în care înțeleg eu muzica pe care o fac și rolul acestui gen de artist care sunt în această societate –, eu nu mă aștept ca lumea să vină la concerte la mine ca să-i scutesc de niște lucruri. Eu sunt genul care provoacă lumea, așa am fost mereu. Mi se pare că trebuie să spunem lucrurile astea. Trebuie să recunoaștem, să ne recunoaștem acest gen de lașitate. De aia și există piesa Focuri. Cine ascultă versurile, e acolo. Chiar spun lucrurile aste acolo, nu-s chestii noi. 

Revenind la proteste și la felul în care s-au transformat lucrurile pentru mine, repet, poate că am trăit eu prea multe și poate că am ajuns și la un fel de burnoutcare m-a făcut să adopt atitudinea asta de „bă, eu numai de la un punct încolo”, dar am trecut prin toate lucrurile astea și le înțeleg. Înțeleg și nevoia oamenilor de spectacol și luminițe și de facem steagul UE și punem flori. OK, am înțeles, dar vine un moment în care trebuie să recunoaștem: „Bă, na, OK, gata. Am făcut asta, e momentul pentru pasul următor”. Avem cojoness au n-avem cojones? Despre asta e vorba. Și aia este tot despre supraviețuire, la fel cum și asta e despre supraviețuire. Să nu ne recunoaștem o lașitate e tot un mod de a surpraviețui cu noi înșine și de a merge o zi mai departe. De a pune capul pe pernă noaptea în mod fals liniștiți. Asta este, bun. În regulă. Să ne recunoaștem nouă înșine în primul rând că trebuie să facem un pas mai departe și e momentul să recunoaștem că așa nu se mai poate, și ăsta e tot un mod de supraviețuire. Mai ales noi, ăștia care avem copii, înțelegem mult mai bine lucrurile astea, că na, am ajuns să ne gândim de nu știu câte ori să ne cărăm naibii din țara asta, numai pentru faptul că aș vrea ca fiică-mea să aibă o șansă în plus sau o oportunitate în plus. Sau măcar una reală să facă ce-i place și să aibă un viitor așa cum cred eu că-l merită, că na, sunt părintele ei și normal, cred că merită ce e mai bun.

Andreea Vrabie: Îmi povesteai despre toate stările astea. Mă întrebam cum, când ai avut momente când te-ai simțit dezamăgit de ce se întâmplă…

            Mihnea Blidariu: Mă simt și acum.

Andreea Vrabie: Și acum. Dar înainte vreau să spun, cum făceai să găsești energia să scrii încă un text pentru o piesă? Ce-ți spuneai ca să continui?

            Mihnea Blidariu: Păi uite, despre asta vorbeam când spuneam că noi suntem o trupă care am crescut cântând foarte mult și întâlnindu-ne cu oamenii la concerte și după concerte. Este exact ceea ce-mi dădea energie întotdeauna, că știam că mă duc și le cânt unor oameni. Mă exprim – cum să zic –, le comunic și mă comunic. Despre asta era vorba, e nevoia asta de dialog. Asta a fost tot timpul energia și asta mi s-a luat, cu toată pandemia asta. Nu mai pot să fac asta. 

Am momente în care îmi dau seama că petrec mult prea mult pe Facebook, de exemplu, și chiar am încercat să fac așa, niște pauze. Din asta face parte inclusiv asta cu fierăria, exact ce vorbeam cu terapia prin munca asta, cu mâinile. Asta consumă foarte, foarte multă energie și era un cerc din asta – nu știu care e opusul lui „vicios”–, un cerc bun, un cerc benefic de energie. Asta îmi dădea energie și așa dădeam mai departe eu energie. Mai departe aveam poftă de compus și de cântat.

De aia ziceam, ne-am mai întâlnit, așa, am mai compus. M-am bucurat de fiecare dată când am văzut că alții au reușit s-o facă. Și Nick a reușit să facă de câteva ori, a compus niște lucruri și le-a postat pe net, dar uite, eu n-am… Am reușit să mai fac câte ceva, am un proiect cu prietenul meu, Radu Lazin, de la Sky Swallows Challenger, se numește Noceboși cu el am mai reușit să mai compun câte ceva. Dar în mare, față de cum compuneam înainte, nu. Repet, mi s-a schimbat drastic toată viața. 

Ăsta e răspunsul, de acolo îmi luam energia. Știam că în fiecare lună, cel puțin patru-cinci concerte și teatru, na. Toate astea laolaltă. Un mod de viață.

Andreea Vrabie: Poți să-mi spui te rog – că ai spus că compuneați într-un anume fel înainte și acum v-a fost mai greu – cum compuneați înainte?

            Mihnea Blidariu: Uite, cum a ieșit tot albumul Nord. Nu știu, ne întâlneam nu zilnic la sală, dar ne întâlneam, și dacă ne întâlneam să cântam numai, tot ieșeau idei. Ne arătam idei, le mai țineam minte, le mai înregistram, le păstram pentru următoarea dată. Era toată emulația asta. Viața unei trupe, știi? Cumva toate astea s-au dus. Mai făceam chestii de astea, mai cântam eu cu Nick și Andrei pe undeva. Erau tot felul de lucruri de genul ăsta și toate astea s-a dus. A rămas doar treaba asta de online, pe care o putem face în continuare, dar ne lipsește foarte tare să ne întâlnim cu oamenii. Ăștia am fost mereu. Mie îmi trebuie să enervez oamenii, să-i văd acolo, că eu sunt supărat. Că eu așa sunt. Sunt convins că, dacă sunt prieteni muzicieni care ne ascultă, o să înțeleagă precis despre ce vorbesc. Sunt convins că și oamenii care veneau la concerte înțeleg despre ce vorbesc. Ăștia suntem, niște animale sociale. E foarte greu, mai ales pentru noi. Asta era partea activă din viața noastră, să avem un public, un partener de dialog constant. Gândește-te că la mine erau cinci concerte pe lună, plus trei spectacole minim. Deja era, repet, un mod de viață. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru că ăsta e un lucru pe care l-am simțit și eu parțial în pandemie, mai ales în starea de urgență, simțeam că e o presiune foarte mare pe mine să găsesc soluții, să mă adaptez la noul stil de viață și de a crea și de a face lucrurile și că de fapt e vina mea că nu-mi găsesc altă sursă. Cum spui tu, că te încărcai din concerte.

            Mihnea Blidariu: Exact. Așa este, ai dreptate. Am văzut inclusiv – am încercat să mă țin la distanță – atitudinea asta de „artiștii ar trebui să se reprofileze cu totul și să nu mai facă chestii pe net atâta și să ceară oamenilor să doneze, că asta e cerșeala” și lucruri de genul acesta. Am și văzut de altfel că pentru alții a fost mai ușor și mă bucur, chiar mă bucur foarte mult. Au fost chiar oameni și prieteni muzicieni care au fost mult mai creativi în perioada asta și sunt convins că asta a reușit foare mult să-i țină pe linia de plutire. Mă bucur mult că au reușit să facă asta și chiar au dat, așa, lumii niște piese valoroase și s-au implicat în tot felul de proiecte. La noi n-a ieșit așa, cel puțin nu ca și grup, ca Luna Amară. Eu ți-am zis, am reușit cu Radu Lazin, cu prietenul de la Sky Swallows Challenger, să mai creăm câte ceva și mă bucur că am reușit să mă implic în munca asta de producție pentru trupele astea – pentru Sky Swallows Challenger și Times Machine. 

Dar lumea ar trebui să înțeleagă că așa cum există toate meseriile care există, există și meseria asta. Suntem niște oameni cu o meserie care are niște circumstanțe anume, așa cum și alte meserii au niște circumstanțe anume. Să avem un public și să ne exprimăm către cineva și să dialogăm cu oameni pe viu face parte din felul nostru de a fi și din viața noastră. Nu o facem ca și hobby, nu o facem ca și pasiune de weekend. O facem în mod constant. Suntem o trupă de 20 de ani, cu opt albume, mai mult de 1.000 de concerte. E un mod de viață. Nu-mi place când vine lumea și zice „dar ce mă, găsește altceva de făcut”. Adevărul e că chiar și eu și mulți alții chiar am încercat să găsim tot felul de lucruri. Eu mi-am și găsit de altfel, și alții și-au găsit. Am prieteni care s-au apucat tot așa, de lucrul cu lemnul, de tot felul, de proiecte educaționale, de fotografie. Tot felul de alte lucruri, na.

Andreea Vrabie: Dar asta e mai mult pentru supraviețuire…

            Mihnea Blidariu: Da, da, exact. E mai mult dintr-o nevoie de supraviețuire, dar inclusiv asta. Uite, vezi, ne-am îndreptat cei mai mulți, cât am putut și cum s-a putut. Cunosc inclusiv oameni care s-au îndreptat spre domenii total opuse, care n-aveau nicio legătură cu muzica. Oameni care cântau și care acum fac exclusiv IT, că asta știu să facă. Dar noi, câțiva, am reușit. Sunt oameni care vezi, artiști fiind, muzicieni, am reușit să ne îndreptăm tot spre zone din astea. Eu cu fierărie, altul cu educație. Cumva tot cu lucrul cu oamenii sau tot cu lucrul artistic, să încercăm să fim creativi. Asta ne definește și faptul că încercăm să creăm artă, muzică și să o punem pe net, lumea ar trebui să se gândească că dacă erau vremuri normale, ca să auzi piesa aia nouă trebuia să vii la concert, să plătești oricum un bilet anume. Faptul că o pun gratis pe internet și sugerez că dacă ai cum și dacă poți ar fi fain să ajuți, asta e de bun simț. Ce aș putea să fac mai puțin de atât? 

Mi se pare așa, chestia asta cu „băi, reprofilați-vă, nu mai cerșiți pe net, puneți piese” și nu știu ce mi se pare aiurea, dar din păcate na, ce să zic? Inclusiv asta e o chestie care mă enervează, că am ajuns și la genul ăsta de oboseală în care să zic „na, asta e”. Am tot văzut atitudinea asta așa de des, că ce să mai și zic? Dar nu-mi place de mine când zic așa, e aiurea. Eu sunt și genul ăsta, sunt și încăpățânat de felul meu. Încăpățânat sau neîncăpățânat, trebuie să mă exprim artistic. 

Eu tot consider că e o pauză cumva. Sunt convins că o să creăm din nou și cu Luna Amară, și eu. E în noi, avem nevoie să continuăm. O să ne întâlnim să compunem și o să fie cum o să fie. Dacă o să se poată să le cântăm oamenilor față în față, o să facem asta, dacă o să trebuiască să ne păzim sau să luăm măsurile necesare, o să facem online și cu asta basta. Ce să facem? Dar într-o formă sau alta vom continua să fim creativi. În momentul în care nu o să mai cântăm deloc eu unul consider că o să viețuiesc în continuare, dar n-o să mai trăiesc cu adevărat dacă o să mă las de cântat.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Pe Bune #85: Mihnea Blidariu

  1. Foarte faină conversația! Mihnea are o voce super nice 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *