Prea albă în comunitatea romă, dar niciodată suficient de albă în afara ei

Veronica Petrescu are 24 de ani și, în prezent, în timp ce integrează nevoile femeilor rome în serviciile sociale, sprijină supravieţuitoare ale violenţei domestice în Marea Britanie. În mediul academic, a pus bazele unei noi direcţii explorând lipsa intersecţionalităţii în feminismul european prin prisma excluderii fetelor și femeilor rome. Acum caută să creeze spaţii în care vocile lor să fie auzite. Veronica rezumă misiunea acestui eseu așa: „Cum îţi găsești echilibrul atunci când o parte din tine vine cu o lungă încărcătură istorică a discriminării și persecuţiilor, iar cealaltă este tocmai cea responsabilă pentru sutele de ani de orori? A trecut un deceniu de când am început să caut răspunsuri și încă sunt departe de a înțelege unde mi-e locul.”

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

M-am născut într-o familie mixtă, la câţiva ani după revoluţie, într-o perioadă în care persecuţiile și violenţele împotriva romilor erau o normă de care pare că memoria colectivă a uitat acum. Rasismul postdecembrist a însemnat incendieri, confruntări și linșaje – despre care ne mai amintim doar când vine o decizie de la CEDO împotriva statului român, care a eșuat de fiecare dată să protejeze comunităţile rome.

În acest context, nu-i de mirare bucuria de a crește un copil cu piele albă.

Una dintre primele mele poze cu părinţii mei, un portret clasic de Crăciun al anilor ’90, stă și acum înrămată pe bibliotecă, însă bucuria sărbătorilor de pe cele trei chipuri e departe de a fi primul lucru pe care îl observă privitorul. Ce observă în schimb este intensitatea negrului din ochii tatălui meu și pielea lui puternic măslinie, în contrast cu copilul palid cu bucle aurii pe care îl ţine în braţe.

„Chiar sunt amândoi părinţii tăi? Ai fost oare adoptată? Ești sigură că sunteţi înrudiţi? De ce nu semănaţi?” Toate sunt întrebări pe care le-am auzit de-a lungul timpului.

Nu e nici o surpriză că părinţii mei m-au crescut în concordanţă cu pielea mea albă, în încercarea lor de a-mi oferi un viitor mai bun și oportunităţi la care altfel nici nu ar fi putut spera. Și le-am avut pe toate, o perioadă. Însă ele au venit cu un preţ pe care nu au anticipat că voi fi nevoită să îl plătesc mai târziu. Căci odată cu ele au venit și rasismul internalizat, micro-agresiunile suprimate și miile de întrebări încărcate cu conotaţii rasiale.

Tata nu a fost niciodată la serbări sau ședinţe cu părinţii. Tata nu venea să mă ia de la semi-internat, nici nu mă ducea la orele de dans. Pentru că tata nu se potrivea în povestea pe care voiau să o spună despre mine. Îmi amintesc că aveam 9 ori 10 ani și tata a trebuit să vină să mă ia de la școală, și în loc să mă aștepte în mașină, m-a așteptat în faţa porţii. Îmi amintesc amalgamul de emoţii pe care l-am simţit; am dat rapid explicaţii colegilor mei, apoi am fugit în mașină și i-am spus ce rușine mi-e cu el și că am fost văzuţi împreună.

Abia mai târziu, în 2018, am învăţat că rușinea era a mea. Atunci am mers cu mama la teatru, la Marea rușine a Alinei Șerban, care rămâne spectacolul meu preferat (l-am mai văzut de alte patru ori de atunci). Și în seara aia mi-a fost rușine. Rușine pentru cum mi-am folosit culoarea pielii pentru a-mi ascunde etnia, în loc să o folosesc pentru a crea spaţii sigure surorilor mele din comunitate. Rușine pentru cum nu am dus mai departe moștenirea strămoșilor mei, pentru cum nu le-am adus gloria meritată și pentru că am luat parte la ștergerea lentă a propriei mele identităţi.

Încet-încet, am început să accept cine sunt și de unde vin; am încetat să mai fug de tot ceea ce presupune asta. Mi-am îmbrăţișat istoria, originile și strămoșii. M-am dedicat activismului rom și mi-am găsit locul în comunitate. Dar tot nu m-am găsit pe mine – lucrez la asta în continuare, căci la fel ca mulţi dintre cei născuţi în mariaje mixte, nici eu nu știu unde mi-e locul cu adevărat.

Tata nu a făcut parte din peisajul meu în această etapă a călătoriei mele, violenţa domestică ne-a dus pe drumuri diferite. Știu că nu ne place să vorbim despre asta în comunitate, că mai mereu băgăm violenţa împotriva fetelor și femeilor sub preș, dar poate că dacă am face-o am putea să ne deschidem sufletele și să vorbim despre problema asta – atât de adâncă, atât de prezentă în casele noastre.

Călătoria mea nu ar fi fost la fel fără mama, care m-a încurajat să mă întorc către cultura din care provin. Deși nu a pretins niciodată că le înţelege, m-a împins întotdeauna să adresez traumele intergeneraţionale. Mergea în weekenduri în piaţă la Obor, de unde îmi lua materiale și îmi făcea cele mai frumoase rochii înflorate; tot ea îmi aducea cărţi despre istoria romilor și mergea cu mine pe la toate acţiunile, protestele și marșurile. Mama îmi valida frustrarea când veneam acasă de la facultate, unde profesorul nostru îi făcea elogii lui Antonescu la începutul fiecărui curs. Dar chiar și mama, care în fiecare zi reflectează la asta și se educă, încă are suficient rasism internalizat care îi dă de furcă.

În perioada aia, ieșeam cu un băiat – R. Iar R m-a dus acasă la părinţii lui, unde dintr-una într-alta am aflat de la mama lui că ea nu e de acord cu adopţia de copii – „dacă te trezești cu un ţ*gan care îți dă în cap la 15 ani, după ce l-ai crescut ca pe copilul tău?”.

Citind stupefacția pe chipul meu, mi-a zis din mers că nu se referea la mine, că eu sunt una din cei buni. Am întrebat-o la ce se referă, dar nu am primit un răspuns. Este lipsa pigmentului esenţială pentru a fi considerat om bun? Când am plecat, R mi-a zis să nu pun la suflet, că „știu și eu cum e – că nu e ca și cum cei din comunitate au făcut eforturi prea mari pentru a schimba opinii precum ale mamei”.

Nu l-am mai văzut pe R după episodul la care fac referire, dar încă-mi răsună vorbele auzite atunci în amintiri.

Între timp am ajuns în Scoţia, unde mi-am terminat studiile cu o lucrare ce explorează cum feminismul european izolează la marginea sa fetele și femeile rome. Documentând lucrarea asta am studiat și istoria romă în Europa, care e vastă, dar centrată pe bărbaţi. Și m-a pus pe gânduri – căci dacă nu știm de unde venim și cum femeile dinaintea noastră au supravieţuit până la noi, decât cu mici excepţii, cum știm să înaintăm și care este traiectoria ce trebuie corectată?

Acum lucrez cu femei rome din Anglia care suferă de pe urma violenţei domestice, lucrez cu alte organizaţii pentru a crea mai multă înţelegere cu privire la vulnerabilităţile specifice în serviciile sociale și dezvolt traininguri pentru cei care lucrează direct cu ele.

Încerc să fac ce-mi stă în putință pentru a dezvolta feminismul rom, pentru că activismul rom e încă dominat de bărbaţi care refuză să vorbească despre problemele de gen. Îmi amintesc că în primăvara lui 2021 aduceam în discuţie cu un partid englez nevoile femeilor și persoanelor LGBTQ de etnie romă, însă mi s-a atras atenţia rapid, de către un activist rom mai în vârstă, că astea sunt frustrări și prostii, că știe el mai bine ce are comunitatea nevoie.

Astăzi, în timp ce trăiesc la confluenţa a două culturi, mă descriu ca femeie romă cu moștenire mixtă și încă îmi caut propria mea identitate. Deseori mă simt ca un puzzle în alb și negru și am impresia că toată lumea vrea doar să delimiteze piesele albe de cele negre și să mă construiască doar cu un set. Însă nu voi fi niciodată întreagă într-una din cele două variante. Mulţi ani am trecut nevăzută și în siguranţă datorita pielii mele, ca acum să îmi folosesc privilegiul pentru a lăsă ceva mai bun în urmă pentru fetele rome și romx LGBTQ ce vin după noi. Și tare-mi doresc ca următoarea generaţie să nu mai simtă că trebuie să-și ascundă etnia pentru a se integra, ci să-și amintească sacrificiile strămoșilor noștri pentru a putea conserva cultura asta extraordinară.

Lucrarea care deschide eseul este semnată de Denis Nanciu, artist vizual, care a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.