PRIDE și curaj în Timișoara

Cum e să faci echipă cu părinții ca să organizezi prima săptămână PRIDE pe care a văzut-o Timișoara.

Într-o seară din mijloc de săptămână, vreo 60 de oameni sunt adunați într-o sală spațioasă din Timișoara, cu ferestre înalte pe unde intră aer cald după ploaia de vară care a măturat orașul. Unii au loc pe scaunele negre pliante, alții stau pe jos, pe beanbaguri, sau direct pe podea, lângă sticlele de suc cumpărate de la barul de jos. Cei mai mulți sunt adolescenți, dar sunt și oameni de 30, 40, 50 de ani. În dreapta și în stânga lor, două cearșafuri în culorile curcubeului stau agățate de câte un flipchart. În fața lor, un ecran mare anunță: „Storytelling ca instrument al schimbării”, iar în fața ecranului suntem eu și alți trei oameni, care se prezintă.

Prima vorbește o femeie cu părul scurt și un tricou alb pe care scrie „PRIDE”, cu litere colorate. „Ceau, eu sunt Andreea, dar cred că cei mai mulți mă știți drept Deea”, spune zâmbind. Enumeră apoi trei proiecte locale în care e implicată: Festivalul PLAI, Festivalul JazzTM și Ambasada, centrul cultural în care ne aflăm.

Întâlnirea face parte din primul PRIDE Week organizat vreodată în Timișoara, o săptămână de evenimente dedicate comunității locale LGBTQ+, iar Deea, 31 de ani, organizează o parte dintre ele: o expoziție cu artiști locali, un spectacol de teatru, o lansare de editură, o conferință despre drepturi. A colaborat cu activiști din București, a primit fonduri, a dat și bani din buzunar, a făcut demersurile ca să înceapă o asociație și a obținut un parteneriat cu TM2021, asociația independentă finanțată de Primărie care implementează proiectele cu care orașul a câștigat titlul de capitală culturală europeană. Pe mine m-a invitat să moderez discuția din seara asta despre puterea poveștilor de a produce schimbare.

Lângă ea mai sunt Yusuf, un britanic care trăiește de cinci ani în Timișoara, și Patrick Brăila, regizor și activist pentru drepturile persoanelor transgender, care a venit din București. Vorbesc despre propriile istorii de coming out, o discuție pe care Deea a inclus-o în program pentru că i se pare important ca membrii comunității care nu sunt out și care se tem de discriminare și respingere să audă că pot schimba percepții dacă povestesc altora despre ei.

„E prima dată când vorbesc public atât de personal”, spune Deea. „Am emoții, mai ales că în sală sunt și mama și tata.” Face cu mâna spre ei. Cei doi, care o privesc din ultimul rând, îi sunt alături de când le-a spus că ea e atrasă de femei. Nu toți părinții fac asta în România, unde discriminarea e în continuare preponderent dominată de homofobie, spune un studiu IRES de la începutul anului, iar șase din 10 români declară că n-ar accepta un homosexual în familie. Jeni și Horia, 57 și 60 de ani, nu doar că o acceptă, ci sunt și membri în asociația pe care fiica lor a înființat-o și o sprijină cu tot ce are nevoie. Tatăl ei a mers în fiecare zi la aeroport cu mașina ca să întâmpine invitații și să-i aducă unde a fost nevoie.

Cei doi știu bine povestea pe care Deea o spune acum publicului.

Pe la 10-11 ani simțea că îi plac fetele, dar mulți ani n-a vorbit despre asta. Mai târziu, prietenii straight știau de ea, dar nu vorbea cu ei lucruri intime, mai ales că unii râdeau și când vedeau o scenă gay într-un film. N-avea informații, erau anii 2000, homosexualitatea fusese dezincriminată în România abia de câțiva ani, și a durat ceva timp până să-și facă un grup de prietene din comunitate în Timișoara.

Nu plănuia să le spună părinților că e gay, dar s-a întâmplat. Era în anul III de facultate, se întorsese dintr-o excursie și ai ei o certau pentru că vorbise mult la telefon și nu înțelegeau de ce nu-i spuneau cu cine. Atunci le-a spus că era vorba de o fată și că, în plus, îi și plăcea de ea. Ei erau ultimii care aflau. Ține minte că asta i-a întristat: nu faptul că o atrăgeau fetele, ci că nu le spusese. Dar au fost alături de ea, au înțeles că homosexualitatea nu e o boală, nici o alegere, că așa te naști și că cel mai important e ca fiica lor să fie fericită.

În sala din Ambasada, poveștile continuă.

Yusuf, 53 de ani, crede că așa poate să schimbe ceva, povestind altora despre el: părinților le-a spus că e gay pe la 19 ani, când a aflat că aceștia, ciprioți de tradiție musulmană, îi aranjaseră căsătoria cu o fată. Patrick își povestește drumul de la corpul de femeie în care s-a născut, la tranziția hormonală cu testosteron. Își folosește povestea ca să învețe judecători, polițiști și procurori ce înseamnă să fii transgender, dar și ca să ajute adolescenți care-și descoperă identitatea de gen și au nevoie să știe că nu sunt singuri.

Spre final, vin câteva întrebări din sală, apoi oamenii se ridică și pleacă. Câteva adolescente rămân să vorbească cu Deea și îi pun câteva întrebări în șoaptă. Când fetele pleacă, Deea respiră adânc. Ochii i se înroșesc și vocea îi tremură câteva secunde. Fetele veniseră să-i ceară sfaturi, și asta a emoționat-o. Voiau să știe cum să vorbească cu părinții sau doar să spună cuiva povestea lor. Una din ele habar n-avea că există PRIDE în Timișoara, dar a căutat pe Google și s-a bucurat când a găsit evenimentele.

„Nu mă aștept să am răspunsuri la toate întrebările lor”, îmi spune Deea, care începe să strângă sticlele rămase, „dar poate ei între ei vorbesc. Mi-ar fi plăcut să vorbesc și eu cu cineva la 14, 15, 16 ani, când aveam toate întrebările alea.”

Săptămâna PRIDE a început luni, 3 iunie, cu vernisajul unei expoziții de fotografii și ilustrații făcute de artiști locali, despre identități și coming out. N-a avut o paradă prin centrul orașului, ca la Cluj și București. A continuat marți cu o dezbatere despre perspective legale, drepturile comunității LGBTQ+ și parteneriat civil, cu Patrick Brăila și cu Vlad Viski, directorul executiv al asociației MozaiQ din București. Miercuri, în librăria Cărturești s-a lansat Hecate, o editură din București care publică ficțiune, non-ficțiune și teorie despre gen, intimitate și diferite comunități, iar seara, spectacolul de teatru documentar La Institutul Schimbării a umplut sala Teatrului German de Stat cu povești despre ce înseamnă să fii transgender. Joi a fost discuția despre storytelling la Ambasada, iar vineri, un concert FLUID, un queer act bucureștean.

Pe lângă evenimentele organizate de Deea, comunitatea a mai avut câteva la dispoziție, de joi până sâmbătă: un atelier cu întrebări și răspunsuri, o conferință despre perspective legale, un picnic cu un joc de cărți și o petrecere de încheiere, organizate de un alt grup cu care Deea speră să colaboreze pe viitor.

Deea n-a avut la dispoziție genul ăsta de evenimente când creștea și își descoperea identitatea. Asta a vrut să creeze: spații în care cei din comunitate să se poată exprima în siguranță, ocazii să se cunoască între ei indiferent de vârstă și generație, și vizibilitate – să știe orașul că există și să înceapă un dialog.

Până pe la 25 de ani nu simțea că e nevoie de un ONG care să reprezinte comunitatea. Ea era out, prietenii ei la fel, nu mai credea că a fi lesbiană era o problemă cu care trebuia să se confrunte, avusese relații care au ajutat-o să se descopere. Vorbea despre orientarea ei sexuală cu familia și era norocoasă că putea fi out fără probleme la muncă – o multinațională care intermediază traduceri. Treptat, a început să vorbească cu prietenele că ar vrea să transforme petrecerile din oraș în unele mai safe pentru comunitate și să facă și alte evenimente. Anul trecut și-a dat demisia. Simțea că în multinațională nu mai învăța nimic și a vrut să se concentreze pe proiectele culturale, prin care se dezvoltă cel mai mult. Părinții n-au fost de acord la început, pentru că banii erau mai puțini, dar apoi s-au gândit că cel mai important era ca ea să fie fericită. Au ajutat-o și financiar; locuia deja de câțiva ani într-un apartament cumpărat tot de ei.

Deea nu știe care a fost momentul exact în care a hotărât că vrea să facă lucruri pentru comunitate. Și JazzTM, și PLAI erau oricum proiecte orientate spre comunitate, „în ideea: hai să vedem care sunt provocările pentru momentul de față”. Ambele erau create de aceeași echipă din care Deea face parte, Centrul Cultural PLAI, și care în 2015 a pus bazele Ambasada: un centru cultural independent care să ofere spațiu gratis sau cu costuri foarte mici comunității creative din oraș și care să ofere joburi și persoanelor defavorizate.

Demisia i-a adus mai mult timp. Nevoia de evenimente pentru comunitatea LGBTQ+ venea la pachet cu nevoia unei organizații. În Timișoara au mai activat trei grupuri în anii 2000, dintre care LGBTeam există și astăzi ca asociație, dar nu mai e activă. S-a întâlnit cu membri LGBTeam, cu Vlad de la MozaiQ și cu alți membri din comunitatea locală, printre care și Teodora Talpeș, 30 de ani, implicată în diferite organizații de activism. Voiau să facă evenimente în oraș și să profite de candidatura Timișoarei la titlul de capitală culturală europeană. Dar și-au dat seama că aveau un stil diferit de muncă. Deea voia să gândească o strategie financiară și relații cu parteneri strategici, inclusiv cu instituțiile publice, pe care chiar să le ajute să afle mai multe despre comunitate. Teodora voia o organizare mai „democratică”, mai multe activități la firul ierbii și mai puține sponsorizări. Așa că au început să lucreze la propriile asociații.

Deea mai avea nevoie de doi oameni ca să înființeze asociația, așa că le-a spus părinților. Jeni și Horia au acceptat, deși le e teamă: o asociație înseamnă că Deea se expune și mai mult. Știu că sunt riscuri. Știu că sunt oameni care nu acceptă ca alții să aibă orientare sexuală diferită, chiar dacă nu înțeleg de ce le-ar păsa ce fac alții cu viața lor. Dar au acceptat s-o ajute – erau oricum voluntari veterani la festivalurile la care lucrează Deea. Horia, inginer, e șofer pentru toți artiștii invitați și persoana de urgență când se strică un generator sau când e nevoie de o canistră de motorină. Jeni, medic stomatolog, ajută de obicei la curățenie și stă la intrare la bilete. „Cu ce putem să ajutăm, noi facem”, spune tatăl Deei.

De la stânga la dreapta: sora mai mică a Deei, Deea, mama și tatăl ei, în Ambasada, la petrecerea de 30 de ani a Deei. Fotografie din arhiva personală.

Deea avea numele pentru asociație: identity.education. Crede că informarea și educarea de orice fel, fie și prin discuții, au ajutat-o să-și descopere identitatea, de la cea intimă și cea legată de familie, la cum se prezintă în societate. A creat pagina de Facebook, a scris statutul asociației, au scris că sediul avea să fie fosta ei cameră din apartamentul alor ei, au strâns toate actele necesare și au depus dosarul. Dar Tribunalul din Timișoara l-a respins, motivând că „promovarea drepturilor” comunității LGBTQ+ se poate face doar de cineva cu pregătire juridică, iar Deea nu are așa ceva. A depus apel, a avut o înfățișare și mai urmează una, pe 26 iunie. Deea crede că decizia e nedreaptă. Și nu e singura. „Este lipsit de creativitate, dacă nu chiar tendențios să crezi că promovarea drepturilor omului pentru comunitate înseamnă exclusiv consultanță juridică”, spune Iustina Ionescu, avocată, iar o astfel de decizie înseamnă „o alarmantă încălcare a dreptului la asociere”, adaugă și Romanița Iordache, juristă și expertă în drepturile omului, amândouă din partea Asociației ACCEPT din București. Deea speră la statutul de asociație ca să aplice la granturi. Costurile pentru săptămâna PRIDE au ajuns la vreo 3.000 de euro. Din 2.000 de lei primiți dintr-un fond comunitar MozaiQ accesibil și grupurilor informale, și cu sprijin de la ACCEPT, Deea a plătit din cazări și transport pentru invitați, a dat din bani personali la nevoie, iar cu furnizorii a aranjat să-i plătească mai târziu. Dacă va fi nevoie, o să se împrumute și de la părinți. Vrea să aplice pentru finanțare și la Consiliul Județean Timiș. „Chiar dacă primesc, chiar dacă nu, chiar dacă e o sumă mică, vreau în primul rând să fie un exercițiu pentru mine să scriu, și un exercițiu pentru ei să citească [despre LGBTQ+]. Oricare ar fi răspunsul. Dar măcar să citească.”

Vineri, Deea mă duce să văd expoziția de fotografie și ilustrație care a deschis săptămâna PRIDE. Descuie ușa și intrăm. A pregătit spațiul cu ajutorul mamei, care l-a curățat cu o zi înainte, și al unui grup de artiste, h.arta, care au venit cu tot conceptul expoziției. Pe peretele din stânga, e o fotografie portret mare, cu un băiat îmbrăcat într-o bluză neagră, strânsă pe gât, cu paiete albastre la mijloc, și o fustă roz cu auriu, lungă până în pământ. „Toți diferiți, toți egali”, scrie pe un poster, ceva mai încolo. Pe un alt perete e o instalație complicată, formată din pagini îngălbenite pe care sunt înroșite cuvinte și desenate cabluri. Desenele arată „cabluri conectate la ambele capete la ștechere tip tată-tată”, pe paginile unei cărți cu titlul Caracter, iubire și căsătorie, pe care artistul, Sorin Oncu, o numește heterosexistă. Oncu a murit în 2016, la 36 de ani, și era printre cei mai vizibili artiști queer români, care încuraja comunitatea să se exprime, să lupte, să nu stea ascunsă. Pe un alt perete stau șase fotografii cu oameni goi de la mijloc în sus, care își acoperă fața cu măști din hârtie. Seria se numește „Coming Out” și vorbește despre măștile pe care le poartă unele persoane LGBTQ+. E semnată de Adrian Oncu, nepotul lui Sorin Oncu, student la Arte și Design în oraș.

Au fost și voci din oraș care au criticat prima săptămână PRIDE. La vernisaj, vizitat de aproximativ 50 de oameni, a apărut inclusiv un grup care a stat afară și a început să se roage. La conferința despre aspecte legale, un alt grup de bărbați a vrut să intre, dar gardianul nu i-a lăsat, pentru că aveau o atitudine agresivă și spuneau că vor să protesteze. Reprezentanți ai comunităților baptiste și penticostale au spus în comunicate de presă că evenimentele nu sunt un act de cultură, ci „un demers menit să distrugă familia, valorile ei, și în final societatea”, iar un consilier din CJ Timiș a scris public pe Facebook că homosexualitatea e „un indicator al decadenței morale, nicidecum al progresului”.

Deei nu îi e teamă să se expună, să apară public, să povestească despre ea. Simte că trebuie să fie vocală într-o comunitate în care mulți nu sunt out sau încă își navighează identitatea. Nu vorbește mult despre propriile relații, dar are în prezent o conexiune specială cu o femeie care îi e foarte dragă.

Mergem către Ambasada, unde Deea pregătește spațiul pentru concertul trupei FLUID. Stabilesc să înceapă cu jumătate de oră mai târziu; vor să aștepte alți oameni de la o conferință organizată de celălalt grup: eQuiVox Timișoara. Teodora l-a creat în septembrie anul trecut, împreună cu mai mulți tineri și cu susținerea MozaiQ și a început să organizeze propriile evenimente. Pe amândouă le întristează că nu s-au înțeles să aibă o organizare comună și le-ar plăcea să lucreze împreună, chiar dacă gândesc diferit. „Anything pentru comunitate”, spune Deea, „ăsta e focusul.”

Galerie foto:

Luni, după săptămâna PRIDE, când eu am revenit la București, pe geamul atelierului cu expoziția a apărut o cruce vopsită cu spray. Prin geam se vede, din stradă, una dintre lucrările expuse în interior: un poster cu nuanțe de gri în partea de jos și culorile curcubeului în partea de sus, separate, la mijloc, de întrebarea: „TU CUM ALEGI SĂ VEZI LUMEA?”. Cineva a făcut o poză, Deea a postat-o pe pagina de Facebook identity.education, un ziar local a preluat-o, iar Poliția Locală spune că va investiga. Un prieten a mers să șteargă crucea și între timp a apărut din nou. „Cu atât mai mult e important să facem lucruri, să invităm publicul să ne cunoască și să deschidem un dialog”, spune Deea. Asta a scris și pe Facebook când a postat fotografia, cea mai distribuită de pe pagină. Nu e OK să vandalizeze un spațiu public, au spus unii. „Tocmai de asta avem nevoie de Pride Week”, a scris altcineva.

Deea se aștepta la asta. Păreri ca „Timișoara e oraș creștin” sau „Timișoara e primul oraș liber” tot a văzut pe Facebook, sau comentarii care spuneau că n-au ce căuta aici manifestări pentru persoanele LGBT. Dar vede în asta și o ocazie de a mai deschide expoziția pentru public. Joi o să facă un nou vernisaj, o să aibă iar agenți de pază, o să anunțe iar Jandarmeria și Poliția Locală. Vrea să arate reziliența comunității. Dacă mai apare crucea, cineva o s-o șteargă din nou. Și tot așa.

Deși se tem pentru siguranța ei, părinții Deei înțeleg de ce face asta. „Să deschidă un pic ușile spre exterior”, spune tatăl ei, „spre cei care n-au curajul să recunoască [că sunt gay], nu știu cum să pornească, cui să spună. A trecut și ea prin astfel de momente și simte că ar putea ajuta. Pentru asta admir ce face.”

„Da”, spune și Jeni, mama ei. „Trebuie să ai curaj”.

Un comentariu la „PRIDE și curaj în Timișoara

  1. For golden Pink and rainbow they have tostay secret for true sensitivity and se se of humor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *