Incredibila regăsire a surorilor Prândurel

Căile familiei sunt încurcate. Unii frați cresc împreună și nu se suportă, alții se cunosc după un sfert de secol și ajung să se iubească de parcă ar fi trecut de mână prin viață.

Era o zi cu cer gri, aglomeraţie şi termometre sub zero grade. Ioana, o femeie măruntă, cu trăsături ascuţite şi mersul apăsat, a coborât din taxiul oprit pe Radu Beller. Cu o mână ţinea zgribulită mânerul genţii, iar cu cealaltă strangula un buchet de trandafiri albi şi violet, dintr‐aceia mici şi cu tulpina fără ţepi. S‐a proptit în uşa greoaie a cafenelei The Eatery şi a intrat sfioasă, uitându‐se împrejur cu atenţie.

În acest timp, Veronica era prinsă în traficul de dimineaţă bucureşteană. Cu ochii încă loviţi de somn, a traversat oraşul şi s‐a oprit aproape instinctiv în dreptul cafenelei în care‐şi consumase mai toate puseele de socializare, rare ce‐i drept, din ultimele luni. A intrat dezinvoltă şi cu mişcări elegante, ca‐n propria sufragerie. S‐a dus la bar, a salutat personalul, apoi s‐a răsucit brusc către peretele de sticlă al cafenelei.

Cu spatele la geam şi cu privirea înţepenită, stătea o femeie cu trăsături asemănătoare cu ale ei, o figură care i‐a părut imediat cunoscută. Ioana s‐a ridicat plutind şi a întâmpinat‐o la mijlocul drumului. S‐au luat în braţe şi una dintre ele – sau amândouă – au izbucnit în lacrimi de bucurie, într‐o scenă desprinsă parcă dintr‐un film american siropos. Veronica a primit emoţionată florile, scuzându‐se că nici măcar nu‐i trecuse prin minte să‐i ia vreun cadou surorii pe care o întâlnea pentru prima dată în viaţă.


Ioana are 28 de ani şi a crescut fără tată. A absolvit clasele I‐IV la o şcoală din centrul capitalei, aproape de clădirea impunătoare de la intersecţia bulevardului Regina Elisabeta cu Calea Victoriei. Acolo s‐a născut, într‐o iarnă friguroasă optzecistă şi acolo a locuit, cu mama şi bunicii ei, până la 11 ani.

I‐au spus că tatăl ei murise de mult, că a făcut infarct, ori că a căzut în faţa metroului. Nici ea nu mai ştie. L‐a crezut mort până la 11 ani, timp în care şi‐a văzut mama chinuită de ceva sau de cineva despre care ea nu avea habar. Bunicul era cel care avea grijă să nu‐i lipsească nimic, într‐o vreme în care celor mai mulţi le lipsea totul. I‐a spus poveşti cu dinozauri în fiecare seară când venea de la serviciu, a învăţat‐o să citească şi i‐a împărtăşit pasiunea lui pentru plante. Familia e mândră de asemănarea fizică dintre bunicul Ceauşu şi singura lui nepoată – de la mersul apăsat şi trăsăturile ferme ale feţei, la pasiunea pentru flori şi ţigări. A vrut să o adopte şi să‐i dea numele lui, dar mama s‐a împotrivit şi Ioana a păstrat numele tatălui, cu care fusese înregistrată la Primărie: Prândurel.

Gheorghe Ceauşu avea funcţie de general de securitate şi grad de colonel în armata română. Fusese angrenat de la început în sistemul ceauşist şi era mândru de poziţia lui. Se pare că ar fi fost un bun profesionist, deşi cele două fiice au şters aproape toate urmele muncii lui; Ioana îşi mai aminteşte medaliile şi cărţile de doctrină comunistă din biblioteca cu vitrină, acum goală. Bunicul o lua cu el la serviciu, o lăsa să se plimbe cu mama pe mijlocul Căii Victoriei, pe unde circula numai coloana oficială, iar la Revoluţie le‐a mutat într‐un apartament păzit de gărzi de corp.

În vara anului 1990, bunicul Ceauşu a murit de cancer la plămâni. Bunica, îndurerată, s‐a retras la Sighişoara, iar Ioana a rămas cu Bianca, mama ei. La sfârşitul clasei a IV‐a, familia a hotărât să o mute pe Ioana la o mătuşă, în ideea că aceasta i‐ar fi putut oferi un cămin mai liniştit decât mama, instabilă şi veşnic apăsată de traume amoroase. (Bianca se‐ndrăgostise pe‐atunci de un bărbat însurat, cunoscut în Cişmigiu la locul de joacă unde‐şi petrecea mai toate după‐amiezele cu fiica ei.)

Simona, sora Biancăi şi mătuşa Ioanei, abia divorţase de un arhitect fustangiu şi se îndrăgostise de Puiu, un absolvent de Limbi Clasice, devorator de literatură şi cu o minte extraordinară. Cu el a ascultat Ioana prima oară muzică clasică şi operă – în surdină şi cu ochii închişi –, el i‐a dat să citească primele cărţi şi tot cu el a fost la teatru şi la Ateneu. A locuit cu ei şi cu pisoiul Tootsie mai bine de 10 ani, într‐un apartament înghesuit din cartierul 13 Septembrie, cu sufrageria tapetată cu cărţi şi balcon la stradă.

Aflată într‐o zi în vizită la mama ei, Ioana a găsit în cutia poştală o chemare la tribunal. În citaţie, Ceauşu Bianca, în calitate de reclamant, îl chema în judecată pe pârâtul Prândurel Marin‐Sterian, căsătorit cu Prândurel Dorina şi tată al lui Prândurel Veronica şi Prândurel Ioana, sub acuzaţia de neachitare a pensiei alimentare. Deşi avea doar 11 ani, Ioana a înţeles că tatăl ei trăia în altă parte, căsătorit cu o altă femeie şi crescând un alt copil.

Şi‐a supus mama şi mătuşa la un tir de întrebări: de ce nu i‐au spus că tatăl ei trăieşte, de ce nu i‐au spus că are o altă familie? Femeile i‐au repetat cu îndârjire că Prândurel nu o merita, că o abandonase, că nu şi‐o dorise niciodată şi că n‐ar fi fost în stare s‐o crească. Că o educaţie aleasă, precum a ei, primeşte unul dintr‐o mie şi că dispariţia „nenorocitului” îi făcuse mai mult bine decât rău. Ioana a învăţat să‐l urască pe cel care‐şi bătuse joc de mama ei, lăsând‐o, la 20 de ani, singură şi cu un copil de crescut.

Ioana a intrat la Spiru Haret, un liceu bucureștean cu renume. S‐a crezut o nonconformistă şi o rebelă, după modelul mătuşii ei în tinereţe, dar a ţinut cont – fie şi numai din instinct – de sfatul ei şi al lui Puiu: Eşti în primul rând un creier, nu un corp. A purtat bluze largi care‐i ascundeau sânii şi a învăţat să‐şi atragă admiratori făcând pe misterioasa sau vorbind fără oprire. La 16 ani s‐a lăsat cucerită de Radu, un băiat mai mare din cartier, cu care a rămas împreună până la sfârşitul liceului. Era un tip posesiv, dar îi făcea mai toate poftele şi asta a ţinut‐o lângă el.

S‐au căsătorit când a terminat Ioana jurnalismul, după şapte ani petrecuţi împreună şi în ciuda reticenţei femeilor Ceauşu, speriate de posibilitatea unui nou eşec amoros în familie. Ioana se angajase încă din facultate în redacţia Caţavencu, iar la un an după absolvire a prins un post ceva mai bănos la Vodafone. Asceniunea profesională a îndepărtat‐o din ce în ce mai mult de soţul ei, student întârziat la Ştiinţe Politice şi fără perspective profesionale spectaculoase, din punctul Ioanei de vedere. După nici doi ani de la nunta fastuoasă dintr‐un restaurant din Mamaia, au divorţat.

La scurt timp, Ioana s‐a mutat cu Lavinius, pe care‐l cunoscuse la Vodafone, în apartamentul lui din Vitan, aproape de mall. Cei doi şi‐au dat demisia aproape simultan, sătui de rigorile corporatiste şi dornici să se afirme în nume propriu. Ioana s‐a reprofilat ca om de relaţii publice, el şi‐a încercat norocul în antreprenoriat.

La sfârşitul lui 2008 i‐a lovit recesiunea: Ioana a fost concediată din cauza reducerilor drastice de personal, el şi‐a închis afacerea online. Ioana şi‐a revenit rapid, găsindu‐şi un post de PR la o firmă de avocatură bine cotată pe piaţa bucureşteană. Lavinius s‐a hotărât să se întoarcă acasă la Constanța, nu înainte de a o cere de nevastă. Ioana a zis „nu” şi toamna trecută s‐a mutat într‐o garsonieră închiriată aproape de Calea Victoriei.

Era singură pentru prima oară după mai bine de 10 ani. A început să se obişnuiască cu plecarea lui Lavinius, cu noul serviciu şi chiar cu casa îngrămădită dar cochetă, cu bucătărie americană şi terasă la stradă. Ioana a început să se gândească la tatăl ei demult dispărut şi la sora vitregă pe care n‐o cunoscuse niciodată. Acum, după o căsătorie şi‐o relaţie eşuate, povestea îi apărea altfel. S‐a gândit că i‐ar plăcea să‐i cunoască.

La insistenţele unor prieteni, un cuplu romantic şi non‐conformist, i‐a căutat pe Facebook. A găsit‐o imediat pe sora ei – e singura Veronica Prândurel –, s‐au împrietenit şi, după câteva ore de şovăială, Ioana i‐a trimis un mesaj:

Multumesc ca ai acceptat invitatia mea. Poate bem si o cafea candva…

Veronica a răspuns prompt:

Mi‐ar face placere sa ne cunoastem! ma intreb daca numele este doar o coincidenta… sau chiar ne inrudim 🙂


Veronica s-a născut în Rahova, într‐una dintre cele mai sărace zone din Bucureşti. Fiind singurul copil, a fost privilegiata unei familii extinse în cartier cu unchi, mătuşi şi veri. Un pic mai departe, spre comuna Măgurele, locuiau bunicii din partea tatălui. În şcoala generală, Veronica mergea zilnic la ei la prânz.

Părinţii, ambii contabili, au reuşit la sfârşitul anilor ’90 să construiască din temelii o casă şi au făcut tot posibilul să nu‐i lipsească nimic fiicei lor. Au dat‐o de mică la meditaţii şi, imediat ce a intrat la liceul George Coşbuc, au început să se gândească la o facultate serioasă pentru ea. Tatăl i‐a propus Stomatologia sau Farmacia; Veronica ar fi vrut Finanţe‐Bănci, dar s‐a supus conştiincioasă părinţilor. A ales Farmacia şi a început să se pregătească pentru examen încă din clasa a X‐a. A fost un copil cuminte: nu întârzia acasă, nu fuma, nu bea şi avea note bune. N‐avea foarte mulţi prieteni – păstrează o legătură strânsă doar cu Anna, cea mai bună prietenă din liceu.

Veronica şi‐a văzut de învăţat şi a intrat la Farmacie. În timpul facultăţii l‐a cunoscut pe Bogdan şi‐n 2007, după ce a absolvit, au închiriat împreună un spaţiu într‐o comună de la marginea Bucureştiului şi au deschis o farmacie. Simţul antreprenorial al Veronicăi a ieşit repede în evidenţă: după şase luni, farmacia producea suficienţi bani cât să mai deschidă încă una. La 25 de ani, Veronica ajunsese să conducă două farmacii cu profit lunar de câteva mii de euro, făcea naveta şi nu avea zi de muncă mai scurtă de 10 ore.

Cu Bogdan, care prefera pescuitul muncii, nu s‐a mai înţeles – nici în afaceri, nici în cuplu –, iar toamna trecută s‐au despărţit, au vândut farmaciile şi au împărţit banii. Părinţii ei au primit încântaţi despărţirea, dar tatăl, deja aproape de 60 de ani, a anunţat‐o că‐şi doreşte cât mai repede un nepot. „Îl cresc eu, nici nu mai contează dacă te‐nţelegi cu taică‐su sau nu”, i‐a spus odată. Mama, în schimb, a părut întotdeauna preocupată de calităţile pretendenţilor – ea aşteptase bărbatul potrivit până la 30 de ani.

Aşa a găsit‐o pe Veronica mesajul Ioanei de pe Facebook: locuind cu părinţii, fără serviciu şi dornică de o schimbare majoră în viaţa ei. În acea după‐amiază, după ce şi‐a întrebat părinţii de fata cu acelaşi nume de familie, Veronica a rămas singură cu tatăl ei în bucătărie. A invitat‐o blând să se aşeze şi a privit‐o fix în ochi, ca şi cum avea să‐i spună ceva foarte serios. Pragmatică, Veronica a scurtat scena, cerând explicaţii directe. Tatăl i‐a spus, cu ochii umezi, că în urmă cu aproape 30 de ani a avut o relaţie din care a rezultat un copil, pe care nu l‐a mai văzut de când avea cinci luni. Au plâns amândoi, dar Veronica a căutat să nu‐l judece şi a găsit ceva bun în toată povestea: fără să vrea, tatăl îi împlinise una dintre cele mai copilăreşti dorinţe: să aibă o soră. I‐a scris Ioanei imediat, propunându‐i o întâlnire:

Am aflat astazi ceva ce cred ca tu stiai…??? Imi doresc foarte mult sa ne cunoastem, imi pare rau ca nu stiu ce sa mai spun…inca incerc sa ma obisnuiesc,dar ma bucur enorm de mult ca am luat legatura 🙂 Sunt nerabdatoare sa te vad!As vrea sa bem cafeaua aia cat mai repede!!!!

Ioana a răspuns entuziastă: Imi doresc si eu tare, tare, tare muuuult sa ne cunoastem, Veronica! Intr‐adevar, stiam :)…. si nu gaseam o cale sa iti spun asta, sa iti fie usor si sa ne vedem cat mai curand! De abia astept… de abia astept! Cand ai putea sa ne intalnim?!

S‐au văzut într‐o zi friguroasă de decembrie, la nici două zile după ce şi‐au scris prima oară, în cafeneaua din Dorobanţi manageriată de viitorul soţ al Annei, prietena din liceu a Veronicăi. Versiunea scurtă a incredibilei regăsiri a surorilor Prândurel a ajuns rapid la urechile chelneriţelor, care le‐au mutat într‐un separeu ca să poată plânge în linişte. Vreo două dintre ele au vărsat la rândul lor câteva lacrimi. Trecuse de ora unu când Ioana şi‐a dat seama, parcă trezită dintr‐un vis, că întârziase neanunţat la serviciu. A pus mâna pe telefon şi i‐a spus şefului, cu vocea sugrumată de emoţie, că tocmai şi‐a cunoscut sora. A obţinut pe loc învoirea.

S‐au despărţit târziu, când seara se lăsase de mult. Veronica aflase despre sora ei că era o fire independentă, aparent neafectată de lipsa unei figuri paterne în viaţa ei. Ioana a cunoscut o femeie matură, capabilă, dar dependentă de părinţii care‐i făceau încă toate poftele. Veronica a condus‐o pe Ioana acasă şi a continuat drumul spre casa alor ei, aproape de mallul din Vitan şi de apartamentului lui Lavinius, în care Ioana locuise trei ani. Şi‐a amintit de rarele după‐amieze în care coborâse după ţigări la Maicom, mini‐marketul din care Ioana îi povestise că făcea cumpărături aproape zilnic. Apoi a început să se gândească la scheleţii din dulapul tatălui său, pe care până atunci îl ştiuse doar ca soţ devotat şi tată hiperprotectiv.


Marin-Sterian Prândurel, Mircea pentru prieteni, s‐a născut în 1951, într‐o familie de muncitori calificaţi. Mama lui a murit când avea opt ani, iar tatăl s‐a recăsătorit. Când era mic prefera sportul mersului la şcoală şi mahalaua studiului. A fost alergător de distanţe medii şi asta l‐a scăpat în liceu de corigenţe. S‐a distrat în cantonamente, dar a şi învăţat când era de învăţat. Când a terminat liceul a renunţat la sport, convins că nu avea cum să facă din asta o meserie. A făcut armata şi, după doi ani, a intrat la facultatea impusă de tatăl lui: Economia Industriilor, la seral.

Apoi a prins un post mic la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele (aproape de casa părintească) şi a reuşit – profitând de nişte carenţe în legea salarizării de‐atunci – să obţină un plafon salarial maxim. Într‐un cuvânt, s‐a descurcat. La Măgurele s‐a consumat mai toată viaţa lui profesională pe vremea lui Ceauşescu şi tot acolo l‐a cunoscut pe fiul dictatorului, Nicu, despre care are numai cuvinte de laudă.

Lui Mircea i‐au plăcut mult femeile şi o recunoaşte cu mândrie. S‐a căsătorit prima oară la 23 de ani şi a divorţat la 29, pentru că soţia nu i‐ar fi respectat părinţii. În timpul divorţului a cunoscut‐o pe Bianca, o fată de 19 ani dintr‐o familie privilegiată. Relaţia a evoluat rapid, Mircea rămânând ocazional să doarmă pe canapeaua familiei Ceauşu. Mama Biancăi nu l‐a plăcut, crezându‐l prefăcut şi interesat de poziţia privilegiată a soţului ei. Cu tatăl s‐a înţeles bine. A vorbit cu el despre religie într‐o vreme în care poziţia de general de Securitate nu‐i dădea dreptul să fie religios şi l‐au uimit inteligenţa şi abilităţile deosebite ale posibilului socru.

Când Bianca a rămas însărcinată nimeni nu a vrut să audă de avort. Mircea i‐a cumpărat inel şi a cerut‐o de nevastă, dar n‐au mai ajuns să se căsătorească. Simţindu‐se tot mai presat de mama şi sora Biancăi, care nu se împăcaseră deloc cu prezenţa lui, şi speriat de perspectiva căsătoriei cu o tânără capricioasă dintr‐o familie influentă ce‐i era potrivnică, Mircea s‐a despărţit de Bianca şi Ioana. Îşi aminteşte că mama Biancăi l‐a pus să jure că nu o va căuta pe Ioana niciodată: „O să‐i spunem că eşti mort”.

A plecat ca un nebun, fără să se uite înapoi, şi după câteva luni a cunoscut‐o pe Dorina, mama Veronicăi. S‐au căsătorit fără ca Mircea să‐i spună ceva de Ioana, dar n‐a trecut mult până să‐l dea de gol mama lui vitregă. Pe Dorina nu a deranjat‐o vestea, ba chiar a spus odată, mai în glumă, mai în serios, că ar fi luat‐o pe Ioana s‐o crească ea.

Mircea s‐a revăzut cu Bianca abia după ’90, la procesul privind pensia alimentară. Pe Ioana nu ştie nici el de ce nu a căutat‐o atâta timp. Reuşise să răzbească în două sisteme care nu i‐au oferit niciun privilegiu şi i‐a fost teamă că familia Ceauşu ar fi putut – cel puţin înainte de Revoluţie – să‐l distrugă. De la un punct încolo, n‐a mai plătit nici pensia alimentară şi nici Bianca nu l‐a mai căutat. Grija lui principală a rămas Veronica.


După ce s-a văzut cu sora ei, Ioana şi‐a cunoscut şi tatăl. S‐au întâlnit doar ei doi, chiar înainte de Sfântul Nicolae, într‐un restaurant din apropierea biroului Ioanei. L‐a văzut cu părul frumos grizonat, pielea închisă şi liniile feţei ascuţite, ca ale ei. S‐a crispat puţin când a luat‐o în braţe şi a pupat‐o ca pe cineva foarte drag, cu care nu se văzuse de mult. Apoi s‐a relaxat, iar tatăl ei a îmbrăţişat‐o şi mai strâns şi i‐a spus, cu vocea gravă şi ochii înlăcrimaţi, că se bucura să o vadă. Şi‐a cerut scuze de o mie de ori, i‐a promis dăruire totală şi recuperarea timpului pierdut. I‐a spus că o cheamă Ioana, ca pe mama lui şi că el a fost cel care i‐a făcut primele fotografii.

Ioana a fost prima oară în casa familiei Prândurel la cina de Sfântul Nicolae. Invitaţia venise de la Veronica, împreună cu un magnet de frigider în formă de inimă pe care scrie: Surorile îşi împărtăşesc amintirile, Surorile îşi împărtăşesc visele. Au stat numai în bucătărie, restul casei fiind veşnic în construcţie. Mircea i‐a spus că aranja etajul pentru fata lui şi pentru familia ei. Apoi a glumit că ar fi fost loc şi pentru Ioana.

Crăciunul a fost diferit pentru toţi cei implicaţi în incredibila regăsire. Ioana se simţea mai uşurată ca oricând, lipsită de secrete şi optimistă în privinţa viitorului. Mama ei, ameninţată de bunăvoinţa fostului iubit, se ţinea pe poziţii, având grijă să‐l desfiinţeze pe Mircea cu fiecare ocazie. El îşi trăia însă din plin regăsirea copilului uitat, susţinut atât de soţie, cât şi de Veronica. Fata lui cea mică era de‐a dreptul fericită de găsirea surorii pe care parcă o aşteptase dintotdeauna.

Au petrecut prima zi de Crăciun împreună, tot în bucătăria faianţată a familiei Prândurel. Dorina a gătit, a pus masa, a ciocnit un pahar, a vorbit puţin şi s‐a retras repede, la fel ca la întâlnirea precedentă. Veronica i‐a spus Ioanei că mama ei este o fire mai închisă, dar extrem de sensibilă, şi că e încântată de regăsire.

Lui Mircea nu i‐a trebuit mult să‐şi însuşească noua fiică. A certat‐o pe Ioana că munceşte prea mult, i‐a criticat garsoniera – prea mică pentru pretenţiile lui –, a întrebat‐o dacă are nevoie de bani şi, după ce i‐a aflat salariul, s‐a mirat că nu‐şi face credit pentru o casă. În fine, s‐a arătat îngrijorat de lipsa unui bărbat în viaţa ei. „Trebuie să‐ţi găsim un soţ”, i‐a spus într‐o zi, aflat în vizită.

Ioana n‐a fost încântată de criticile de părinte hiperatent, brusc îngrijorat de cursul vieţii de care ea era atât de mândră. L‐a trecut „tatăl biologic” în agenda telefonului mobil şi a hotărât să nu îi răspundă decât dacă avea timp şi energie pentru el.

În acest timp, Bianca o suna zilnic s‐o avertizeze de caracterul tatălui, ba chiar a sfătuit‐o să‐l dea în judecată şi să‐i ia toţi banii – „doar lucra la o firmă de avocatură”. Spunea ba că vrea să‐l vadă, ba că nu merită nicio privire şi, în fine, s‐a arătat curioasă s‐o cunoască pe Veronica. Calmă, Ioana a căutat s‐o tempereze; nici cu Veronica nu i‐a mediat încă o întâlnire, temându‐se de reacţiile imprevizibile ale mamei.

Veronica a avut întotdeauna un confident în Dorina. De la ea a învăţat ce înseamnă discreţia, dar şi cum să‐şi folosească feminitatea pentru a‐i domina pe bărbaţi. A admirat‐o pentru că a încurajat‐o să‐şi revadă sora, concepută de soţul ei cu o altă femeie. Aşa că odată ce a hotărât să se mute de la părinţi, Veronica le‐a spus mai întâi doar mamei şi Ioanei.

Se angajase la Autoritatea Naţională a Medicamentelor, trecând de la câteva mii de euro la câteva sute de lei pe lună, dar ştiind că noul serviciu avea să‐i deschidă multe uşi în industria farmaceutică. Îşi făcuse un plan financiar pe un an, adunând banii din bancă şi salariul de bugetar. Îşi găsise şi o prietenă cu care să împartă chiria şi avea un nou iubit. Ioana a jucat un rol important în alegerea ei: sora mai mare devenise un exemplu de independenţă pentru Veronica.

Pe tatăl ei n‐a avut curajul să‐l anunţe decât după ziua lui, când urma să primească cheile apartamentului de două camere închiriat în Floreasca. Plecarea de‐acasă a fost apăsătoare: părinţii i‐au repetat într‐o voce că o vor alături, că etajul e pentru viitoarea ei familie şi că nu va rezista departe de casă. Ioana, care abia învăţase şi ea ce este libertatea, a încurajat‐o să se mute şi i‐a ţinut piept lui Mircea, care susţinea că Veronica nu ar fi capabilă să se descurce pe cont propriu.

În serile petrecute la Ioana, doar ele două, cocoţate pe scaune de bar şi fumând rezemate de blatul înalt, surorile Prândurel şi‐au dezbătut viitorul profesional şi planurile de lungă şi scurtă durată în dragoste. Veronica voia măritiş, Ioana abia scăpase de el. Veronica avea din nou un sprijin masculin, Ioana spunea că deocamdată n‐are nevoie. Veronica se pregătea pentru munca de bugetar, Ioana, stabilă profesional, o îmbărbăta ca o soră mai mare. Apoi se lăsa dojenită pentru că se mai gândea la fostul iubit, ori pentru că nu‐şi folosea suficient atuurile de femeie. Fiecare întâlnire era un amestec de amintiri din copilărie, completate cu fotografii vechi şi probleme cotidiene.

În seara de Înviere s‐au văzut din nou toţi trei. Ioana şi Veronica au mers împreună să‐l ia pe Mircea şi s‐au dus pe jos la o biserică din apropiere. Au ascultat slujba şi, cu lumânări aprinse, au plecat repejor către casă. Dorina dormea deja, iar Mircea le‐a invitat înăuntru să ciocnească un ou.

–Hristos a înviat!, i‐a urat Ioana tatălui ei.

–Adevărat a înviat!, a şoptit acesta, când fata lui se pornise deja să zdrobească ţeasta oului pe care‐l ţinea în mână.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *