Proporții

Florile ca spațiu de adăpost într-un prezent al izolării și dezinfectării.

Vizavi cresc două tufe de forsythia. Dacă îmi pun un picior sub fund și îmi lungesc un pic gâtul deasupra porții, le văd de la fereastra biroului meu.

Sunt galbene, electrice, incredibil de decadente. Cresc de o parte și alta a unui graffiti tatuat pe mica centrală electrică de cartier. Literele din graffiti sunt pline, ca de ciocolată topită, pe care se preling pete oranj.

Dacă văd tufele de forsythia – cu piciorul sub fund și cu privirea opintindu-se deasupra porții – înseamnă că nu-mi fac treaba. Înseamnă că stau la biroul meu și pierd timpul.

În curtea noastră a înflorit un cais și a înflorit și un vișin. Printre pietricele au crescut talere de nu-mă-uita și păpădii. Am vrut să smulg păpădiile. Așa am văzut că a făcut odată o femeie într-o altă casă în care am petrecut alte nopți de primăvară, și apoi aleea a arătat mai ordonată.

E prima dată când am o curte doar a mea.

Am hotărât să nu smulg păpădiile. Georges Bataille, un filozof francez, scria că păpădiile semnifică expansiune.

Zilele astea mă gândesc mult la flori.

Poate „mă gândesc” nu e cel mai bun termen. Poate, mai degrabă, „mă pierd”. Poate „mă adăpostesc”.

Mă sui pe canapea și deschid geamul livingului. Escaladez pe pervaz și-mi arunc picioarele peste peretele exterior al casei. Le las să se bălăngăne în culorile de șerbet ale apusului.

În curtea de peste stradă, o magnolie roz își ține încă petalele înfășurate în boboci mari cât ouăle de Paște. Restul străzii e surfilată de magnolii albe, coapte, care țâșnesc înspre cer ca niște gheizere de spumă mai înalte decât casele. Apusul își apasă palma aurie peste ele. Le bronzează într-un fel care le face să arate ca corpurile venite de la plajă. Le dă un fel de piele omenească.

Trece un jogger. Strada îl topește în splendoarea ei incandescentă.

În 1929, Georges Bataille a publicat un eseu care se numea Limbajul florilor. Era despre cum așa ceva nu există. Florile nu înfloresc investite cu misiunea de a mângâia sensibilitatea omenească, de a ne comunica în rune multicolore mesaje din alte lumi.

Să ne apucăm să găsim în ele interpretări simbolice ar fi niște „absurdități puerile“, niște „aproximări”, „un sacrilegiu murdar și flagrant“ al abstracției de care e capabilă mintea omenească.

În plus, ar fi un semn de vanitate. Ar însemna „să atribuim unei Providențe puerile dorința singulară de a satisface maniile oamenilor”. Nu, natura nu pune flori pe crengi ca să vă reflectați voi în ele, zice Bataille.

De când a venit primăvara, la intrarea în supermarket au pus dozatoare cu dezinfectant și panouri tapetate cu plicuri cu semințe de flori. Când le scoți de pe cârlig, semințele zăngăne ca niște castaniete.

Pe spatele plicurilor, denumirea lor e scrisă în română și în maghiară. Multe au un posesiv, de parcă n-ar avea voie să-și aparțină numai lor. Creasta cocoșului, floarea miresei, floarea soarelui, gura leului, regina nopții.

Și sticla de dezinfectant are un posesiv – o alarmă ivoire, prinsă cu o coardă metalică în jurul gâtului.

În calendarul popular românesc, luna florilor e mai – florar. În limba polonă, e aprilie – kwiecień.

Pe chat-uri trimit fotografii cu copacii înfloriți. În orașul părinților mei, bobocii nu s-au deschis. În orașul prietenelor mele, florile s-au scuturat.

Orașul meu e Sibiu, orașul părinților e Brașov, orașul prietenelor e București.

Când vede copacii de-aici, taică-miu spune: „Noi suntem cu două săptămâni în urmă”. Prietenele mele sunt cu două săptămâni înainte. Eu sunt la mijloc. Petalele sunt calendar.

În martie, la știri spuneau cu câte zile „în urma Italiei” erau țări din Europa. Și moartea e calendar.

Luna trecută mi-am vizitat prietenele și apoi familia. Prietenei mele I. i-am cumpărat o floare de la piață – o tijă lungă cu corole bogate și plate, ca niște mici trandafiri neteziți cu fierul de călcat. Era delicată, era puternică.

I-am făcut o fotografie și m-am gândit că florile tot vor înflori, orice-ar fi. Era ultimul weekend de plimbări, de întâlniri – de libertate. Era ușor să ai gânduri din astea.

Ne plac florile, scria Bataille, doar atunci când se conformează unui ideal omenesc. Unele flori sunt chiar „neplăcute, hidoase”. În plus, petalele sunt un simplu paravan pentru perversitatea din nucleul lor. „Chiar și cele mai frumoase flori sunt întinate în mijlocul lor de organe sexuale păroase”, ne amintește filozoful francez.

De la părinții mei am plecat dimineața, pe întuneric. Am luat în tren buchetul de lalele pe care mi-l cumpărase taică-miu de Ziua Femeii. Și-au clătinat capetele tot drumul, de parcă sufereau de o boală neuronală.

În apă, acasă, s-au înzdrăvenit la loc. Când scriam cu ele așezate pe birou, mă simțeam mai puțin singură. Erau o prezență. Erau ca niște animale tăcute. Au mai trăit vreo săptămână.

Trenul îl luasem pe întuneric ca să ajung să-mi fac teste medicale pentru angajare. Urma să lucrez la o băcănie – una minusculă, cu motive etnice pe pătrățele de gresie. Part-time, doar ca să-mi fie mai ușor să scriu.

A doua zi, patroana mi-a zis că nu mă mai poate angaja. Vânzările le scăzuseră cu 80%.

Jobul meu a supraviețuit mai puțin decât un fir de lalea zgâlțâită pe șine. Jobul meu s-a născut mort.

Proprietarii casei pe care o închiriem ne cer fotografii cu florile din grădină. Cred că ei le consideră ale lor în același fel în care canapeaua și frigiderul sunt ale lor. Am găsit într-un sertar factura de când au cumpărat frigiderul. A fost expediat dintr-un depozit din Ialomița, cu deschiderea pachetului la livrare.

După cutremurul din ’77, o prietenă a unei prietene a văzut o magnolie înflorind din molozul care fusese odată un oraș. Orașul București. Atunci a simțit că va fi bine.

Dar florile, spre deosebire de păduri, „sunt reduse la o diversiune, la un rol episodic” în negocierea dintre pământ și cer. Ele „pot doar să contribuie, spărgând monotonia [copacilor], la inevitabila seducție a țâșnirii generale din jos către înalt”.

Lalele s-au ofilit și le-am înlocuit cu o plantă în ghiveci. Are inflorescențe mici, cu petale în zigzag ca pânza de fierăstrău, și un nume care îmi sună ca un munte din Nepal: kalanchoe. Uneori, când mă blochez la scris, mă uit la ea și îi spun numele în minte: kalanchoe kalanchoe kalanchoe…. E ca o transă.

La grădiniță, trebuia să desenez chiar și când ceilalți aveau voie să se joace. Educatoarea mea spunea că desenam urât și asta însemna că aveam să și scriu urât.

Culcam o coală de hârtie pe orizontală, trăgeam o linie verde pe toată latura de jos și deasupra ei începeam să înșir case și flori și fete cu părul-semicerc, ca un fular în jurul capului. Când umpleam linia verde, întorceam foaia pe partea cealaltă și o luam de la capăt. Un an de zile, de cinci-șase ori pe zi.

Dacă decopertezi un trandafir de petale, „tot ce rămâne din el e un smoc sordid”. Despre corolele ofilite ale florilor, filozoful sugerează că ar fi niște reziduuri la fel de respingătoare ca ale oricărei alte ființe: „bălegar aerian”.

Bataille crede că aici e marea trădare a florilor împotriva idealurilor omenești – nu în murdăria organelor sexuale, ci în fragilitatea petalelor care se ofilesc. Nu în omniprezența urâțeniei din interior, ci în lipsa de angajament a frumuseții lor.

„Pentru că florile nu îmbătrânesc onest, ca frunzele, a căror frumusețe nu e cu nimic știrbită nici măcar după ce mor. […] Florile mor ridicole pe tulpini care păreau să le înalțe către nori. ”

Pe maică-mea o exaspera că desenam florile cât casele. „Trebuie să înveți proporțiile lucrurilor din jur”, mi-a zis ea atunci.

Am învățat cuvântul, dar nu sunt sigură că am învățat vreodată proporțiile – ierarhia de mărimi – ale lucrurilor din jur. Oricum toate lucrurile și-au pierdut proporțiile acum – ca un cal pe un câmp de pe care toată lumea a plecat acasă.

Acum florile pot fi din nou cât casele. Am voie să le fac așa, în lipsa altor repere.

Nu e foarte modern și nici o dovadă de rafinament intelectual să proiectezi ideații omenești asupra florilor. Dar zilele astea trăiesc cu nevoia să fac asta – să mă uit în corolele lor ca în globul de sticlă al unei clarvăzătoare și să-mi îngădui să cred că acolo se află o promisiune sau un răvaș dintr-un timp mai glorios sau o poveste de renaștere pe care specia mea momentan nu mi-o poate spune.

Și poate nu sunt singura cu nevoia asta. Poate mai sunt și alții.

Notă bibliografică: Fragmentele din eseul lui Georges Bataille, Le Langage des fleurs, folosite în materialul de mai sus au fost traduse de autoare, via o traducere în engleză de pe site-ul revistei Superbunker.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *