Protest local, efect global?

Există vreo legătură între protestele care au loc peste tot în lume începând din 2011?

Anul 2011 nu a fost un annus mirabilis. Nici 2012 nu a fost. Pe cale de a se termina, nici 2013 nu este. Trei ani de proteste, aparent la o scară fără precedent, nu au dus la schimbări radicale. E drept, în unele locuri au produs schimbări de regim, în altele modificări temporare ale echilibrului politic, în fine, în puține cazuri, au dus la crize persistente și, în Siria, chiar la un război civil care continuă și azi. Dar lumea așa cum o cunoaștem nu s-a schimbat peste noapte, deși milioane de oameni au ieșit în stradă pe cinci continente.

Perspectiva pe care o avem asupra istoriei nu poate fi separată de modul în care luăm cunoștință de ea. Când vine vorba de istorie contemporană, ciclul actual de știri de 24 de ore face ca, aparent, istoria să nu mai fie ceea ce hotărăsc formatorii de opinie și învingătorii, ci ceea ce este preluat de media și tot mai mult de social media. O privire superficială ar indica că istoria, astăzi, durează 24 de ore sau până la următorul clip pe YouTube. Natura virală a protestelor din această perioadă se supune aceleiași logici. Astăzi sunt în centrul atenției, mâine par irelevante.

Întrebarea importantă este dacă aceste proteste, care par să se întâmple peste tot, sunt cu adevărat globale şi dacă au o semnificaţie pe măsură. În ce măsură sunt ele un val cu o dinamică comună? Dacă da, ce îl determină? Este un fenomen normal de contagiune socială facilitată de media sau merge mai adânc, la cauze comune ale protestelor? Au acestea suficiente elemente comune ca să vorbim despre un protest global? Există până la urmă un fir roşu şi o demografie comună a protestelor sau avem proteste locale vag interconectate? Există un element ideologic sau toate acestea sunt refuzuri ale autorităţii venind din partea unei generații care a devenit conştientă de condiția de pierzător în competiţia globală?

Dacă protestele sunt legate, cum au să evolueze, şi mai ales ce efect durabil au să aibă? Am discutat în ultimele patru luni cu oameni care au urmărit aceste proteste. Între ei au fost mulţi care au participat direct sau indirect la ele: cetăţeni cu voce şi timp să-şi spună opinia în Grecia, medici, jurnalişti şi diplomați în Egipt şi Siria reprezentând diverse tabere, profesori universitari şi artiști în Brazilia, activişti, reprezentanţi de ONG-uri şi politicieni în România şi Bulgaria. Acest articol reflectă nu atât opiniile acestora cât o încercare de a ordona ideile, provocările şi valorile care fac aceste proteste cu adevărat semnificative.

Înainte de orice, ce înseamnă proteste globale şi la ce scară devin acestea relevante? În SUA există un grup de cercetători care au pornit o inițiativă, Global Database of Events, Language and Tone (GDELT), o bază de date care, bazându-se pe surse de știri credibile din toată lumea, contorizează o serie de interacțiuni sociale publice, inclusiv proteste, din 1979 până în prezent. Paradoxal, statistica nu indică în ultimii trei ani un număr mult mai mare de proteste sau un număr mult mai mare de participanţi decât în alte perioade comparabile. Dacă anulăm efectul statistic al creşterii accesului la informaţie lumea pare mai „calmă”.

Imaginile în media par dramatice şi chiar „fără precedent” dar protestele actuale nu sunt mai violente, ci mai paşnice decât cele care au marcat sfârşitul regimurilor comuniste, protestele anti-apartheid, cele care au dus la căderea Șahului în Iran, cele din America Latină în anii ’70, cele care au dus la instaurarea partidelor Ba’ath în multe ţări arabe, cele anti-războiul din Vietnam, sau cele anticoloniale în Africa şi Asia etc. Evident, există excepţii ca Siria şi Egipt. Dar protestele în sine trebuie separate de războiul civil din Siria.

Ceea ce s-a schimbat este modul în care ne uităm la proteste. Media, mai ales social media, creează un efect de halo global. Imaginea protestelor globale este, măcar în parte, un efect al culturii media şi internetului. Ajunge însă această concluzie să descalifice subiectul?

Atât temele, cât şi motivele fundamentale ale protestelor justifică o atenţie mai mare. În primul rând întinderea protestelor este cu adevărat globală. Dacă putem să arătăm un fir roşu, atunci pentru prima dată avem un fenomen care e comun din Shenzhen în Chicago. Au cuprins atât ţări din vestul afluent cât şi ţările meridionale emergente. BRICS, campioanele (relative) economice şi politice ale succesului ţărilor în curs de dezvoltare, nu au fost scutite nici ele de proteste.

Dincolo de scară, o hartă interactivă bazată pe baza de date a GDELT și realizată de John Beieler, un doctorand în științe politice la Universitatea din Pennsylvania, arată răspândirea incredibilă a ariei protestelor în ultimii trei ani. Alţi comentatori şi mulţi dintre interlocutorii mei spun însă că protestele din aceşti ani au fost globale, dar nu au atins un val cu adevărat coerent ideologic ca în 1789, 1848 sau 1968.

Spre deosebire de aceste precedente istorice, elementul comun astăzi nu este neapărat schimbarea de regim ci schimbarea de abordare a regimurilor. Protestatarii nu cer întotdeauna căderea guvernului sau schimbarea regimului politic. Protestele acestor ani sunt simultan anti-sistem şi vor ca sistemul să funcționeze mai bine sau să servească cetăţenii.

În esenţă, nu vor neapărat o revoluţie care să schimbe orânduirea, iar când aceasta este propusă, nu este revoluţionară în sens clasic. Puţini cer renunţarea la democraţie ca model politic și la capitalism în sensul larg. Protestatarii detectează o schimbare insidioasă a ordinii sociale şi a modului în care funcționează democraţia şi economia de piaţă. Reacţia lor este universală şi nu ține cont dacă sunt afectaţi direct sau nu. În unele locuri se aud cereri de mai multă democraţie pentru o mai bună guvernanţă, în altele, de o mai bună guvernanţă pentru o adevărată democraţie.

Fără excepţie, protestele, chiar cele care au început aparent din motive locale, precum creşterea preţului transportului în comun în orașele braziliene, şi-au găsit o traducere globală, o conexiune la un set de plângeri şi obiecte ale protestului. Dar cum apare o ideologie globală, de jos în sus sau de sus în jos? Dacă acestea converg într-un efect catalizator global, ar fi primele proteste care ar aduce o schimbare cvasi-ideologică fără să aibă o ideologie alternativă la bază.

O vreme, în ţările musulmane, curentul „islamist moderat” îmbrăţişat de Frăţia Musulmană şi alte partide şi grupări înrudite a părut că domină revoluţiile. Dacă protestele au început ca mişcări sociale, seculare, organizarea şi succesul lor au fost adesea meritul acestor mişcări ideologizate. Nu a durat mult şi modelul a pierdut din strălucire. Din Turcia în Egipt şi Tunisia modelul islamist este profund contestat chiar dacă rămâne puternic electoral. Contradicţia persistă şi este evidentă în protestele din acest an din Istanbul.

Refuzul comun tuturor protestelor este al impunerii voinţei unei minorități organizate şi cu succes electoral asupra unei pluralităţi diverse. Ce vedem astăzi nu se rezumă nici la un conflict între elite, nici la un conflict între elite educate şi mase supuse mesajului populist. În cazul Gezi Park nu este vorba de conflictul unei elite educate şi liberale cu AKP, partidul care reprezintă interesele economice şi politice ale elitei guvernului Erdoğan, nici de cel între o minoritate urbană şi educată şi o populaţie rurală şi conservatoare. Adevărul este mult mai complex iar protestele din Turcia au cuprins mai bine de 90 de oraşe şi comunităţi dar şi diaspora turcă.

Protestele aduc a revoluţie fără lideri şi fără teze, dar nu fără actori şi motivaţii. Demersurile celor ce participă la ele sunt coerente şi reiterate la distanţă în contexte aparent diverse. Un prim element comun este utilizarea fără rezerve a tehnologiei, de la web la telefonul mobil, de la crowd funding la geo-tagging. Utilizarea acestora este egală atât în tabăra protestatarilor cât şi a autorităților şi a companiilor (adesea obiectul protestelor este un amestec între autorităţi locale şi naționale şi companii, actori politici şi economici).

Aşa cum tiparul, armata cetăţenească obligatorie, munca industrializată, educaţia de masă, presa scrisă, telefonul, radioul și televiziunea au fost elemente de tehnologie care au influenţat modul în care s-au născut şi propagat protestele de masă, astăzi tehnologia dominantă nu mai sunt media consacrate ci social media. Facebook, Twitter, YouTube, Sina-weibo (cel mai popular site chinez de social media) şi bloguri diverse sunt instrumentele predilecte ale protestului glocal.

Accelerator de organizare şi soluție de coerenţă a demersului, dar şi de formulare a preferinţelor, a ideilor, spaţiul online mediază şi chiar unifică spaţiul civic global. Metodele de protest, de la remedii împotriva gazului lacrimogen la sloganuri şi caricaturi, sunt preluate, adaptate şi refolosite cu succes în locuri şi proteste aparent fără legătură. Aplicaţii online de fundraising, organizare, diseminare, marcare şi viralizare sunt constant folosite pentru a iniţia, creşte şi gestiona proteste şi mesaj. Aici nu e vorba de Manifestul Partidului Comunist sau de Cartea Roșie a lui Mao, ci de idei răzleţe, sentimente împărtăşite. Protestul global e o stare mediată de tehnologie, nu o ideologie.

Cu toate limitele, 1989 este o comparaţie interesantă pentru ce se întâmplă astăzi. În valul acela era vorba în fapt de sfârşitul unei ocupaţii şi al unui război ideologic. Căderea regimurilor de ideologie comunistă nu poate fi separată de căderea Uniunii Sovietice. Protestele au indicat exact slăbiciunea profundă a regimurilor şi apetitul pentru schimbare al societăţilor nominal comuniste. Atunci însă era clar ce voiau aceşti cetăţeni şi ce model alternativ căutau. Era peste Cortina de fier.

Astăzi, mai ales după eşecul perceput al capitalismului financiar, mulți consideră că asistăm la eşecul modelului occidental. Un eșec atât de guvernanţă cât şi moral. Atât de putere cât şi de relevanţă. Evident că eşecul este relativ şi este perceput așa prin comparație cu modele concurente difuze, încă neclare dar vocale, din ţări ca China, Brazilia, India, Venezuela etc. Această concepţie nu inspiră doar tineri din lumea a treia ci şi din Vest. Curentul anti-globalist care are o istorie veche legată de proteste de solidaritate cu lumea a treia şi mișcări anti-capitaliste sumar înregimentate ideologic este adesea parte din proteste fără însă să le domine.

În pofida violenţelor şi naturii sistematice a unora dintre confruntări, protestele ultimilor trei ani din Europa şi SUA (mișcarea Occupy) nu sunt deloc identice cu marile proteste anti-globalizare care ţintesc summit-urile World Trade Organization, ale NATO şi sesiunile G8 sau G20. Logica nu e de contestare punctuală şi ideologică a regimului capitalist.

Şi în România, în iarna lui 2011/2012, protestele legate de schimbarea secretarului de stat Raed Arafat, dar şi a unui mod de a conduce ţara de sus în jos şi fără rezultate palpabile, au dus la căderea guvernului în urma unei schimbări de majoritate în Parlament. Evident că a fost mult ajutor de la partidele politice, motivat de iminenţa unui an electoral, combinat cu o greşeală de calcul politic în momentul schimbării compoziţiei guvernului. Subiectul central al protestelor a fost însă guvernanţa politică şi economică. Protestatarii de atunci refuzau un model al cărui eșec era imposibil de ascuns. Opoziţia la guvernarea prin televizor s-a mutat în stradă, violenţa autorităților a avut efectul contrar. Dar strada nu a pus nimic în loc. Astăzi avem un alt tip de proteste, o mişcare în mare măsură civică, eclectică dar care respectă în linii mari tendinţa globală. Pornind de la un caz specific, legat de mediu şi patrimoniu, protestul anti RMGC s-a transformat într-un protest împotriva proastei guvernanţe economice şi sociale, a corupţiei şi politicianismului. Dar, în pofida prezenţei unui număr de grupuri şi comunităţi, unele radicale, aflate în competiţie ideologică, protestul nu este unul anti-sistem.

În Bulgaria, protestele se ţin lanţ şi adesea au succes: împotriva gazelor de şist – urmate de un moratoriu; împotriva energiei nucleare – urmate de un vot în Parlament împotriva unei noi centrale; împotriva Guvernului – urmate de demisie şi alegeri care aduc opoziţia la putere; împotriva numirii, de noua putere, a unui om de afaceri contestat într-o poziţie cheie – urmate de retragerea acesteia; împotriva noului guvern – în derulare de aproape şase luni. Protestele schimbă actori, schimbă decizii, schimbă guverne dar nu alterează fundamental direcţia şi evoluţiile din societatea bulgară.

Ce efecte au de fapt aceste proteste?

Regiunea Mediteranei este în continuare cutremurată de efectele protestelor numite generic Primăvară Arabă. Egiptul rămâne în criză, iar Siria este în război civil. Cu excepţia Tunisiei, ţările din Maghreb sunt practic neschimbate, iar Libia a determinat o intervenţie externă la fel ca, în mare măsură prin contagiune regională, Mali. Guvernanţa economică nu a cunoscut un salt calitativ în regiune. Guvernanţa şi drepturile sociale au înregistrat în multe cazuri un regres semnificativ. De exemplu, condiţia femeii în Egipt a înregistrat un recul faţă de situaţia anterioară protestelor.

Peisajul politic în SUA este încă influenţat de existenţa a două extreme vocale, mişcarea numită generic „Occupy” şi mai vechiul Tea Party, dar ambele sunt forțe de șicanare şi blocaj nu proponenți de soluții reale. În conflictul ideologic care paralizează instituțiile politice americane, aceste forțe accentuează negativele fără să funcționeze ca veritabili cataliști ai unor soluții alternative. Dacă Tea Party este într-o oarecare scădere de avânt, aripa de stânga a partidului Democrat este în creștere.

Protestele din Israel au început în vara lui 2011 şi au ajuns la un vârf când peste 5% din populație a ieșit în stradă, dar continuă și-n prezent. În egală măsură împotriva sărăciei, costului vieții şi inegalității sociale, protestele au fost un semnal împotriva unui mod de a face politică. Rezultatul? Un partid nou, condus de Yair Lapir, un personaj foarte charismatic venit din media (dar cu rădăcini de familie adânci în politică) a ieșit pe locul doi în cursa electorală devenind partidul cu votul decisiv în formarea coaliției guvernamentale. Teoretic centrist dar cu o serie de caracteristici foarte apropiate de cele ale partidelor de protest europene, Yesh Atid (Există un Viitor) nu are în fapt ideologie în sens clasic. Propunerile sale erau radicale şi aproape de o schimbare de sistem dar au colorat doar marginal guvernarea până în acest moment.

Aceasta este caracteristica multor mișcări de protest şi mai ales a partidelor care se prezintă ca reprezentanții străzii în Europa. În 2014 urmează alegeri europene și, ca în cazul multor scrutine din ultimii trei ani, numărul forțelor anti-europene, şi mai ales generic şi non ideologic anti-sitem, va crește.

Dacă partidul Syriza în Grecia este un partid anti-sistem, este în egală măsură anti-capitalist, populist şi anti-austeritate. În schimb, partide ca Alternativa pentru Germania (AfD), partidele piraților care apar peste tot, partidul lui Beppe Grilo în Italia. sunt simptomatic, dacă nu structural, legate de protestele anti-sistem, dar fără ideologie. În contrapartidă, există o recrudescență a extremelor. În mod particular, extrema dreaptă naționalistă, anti-europeană, xenofobă şi anti-imigrație crește în sondaje şi câștigă alegeri locale. Partide ca Frontul Național din Franța, cât şi partide noi ca Zorii de Aur din Grecia beneficiază de acest context.

Protestul, fie de stradă, fie de vot se combină în cazul partidelor xenofobe şi ultra-naționaliste cu lipsa de educație, speranța şi ura susținută de o mașinărie de propagandă eficientă. Contextul şi subtextul nu sunt noi. Iar eficiența adusă de tehnologie se combină cu niveluri fără precedent ale șomajului în rândul tinerilor. Simplificând, o parte din public virează la extrema dreaptă. Restul, mai educați, conștienți de natura interdependentă a lumii şi de natura comună a problemelor găsesc în proteste anti-sistem o alternativă preferabilă care nu necesită o alegere ideologică foarte precisă. Contextul şi subtextul nu sunt noi dar, pentru prima dată în decenii, forțele politice şi ideologiile occidentale consacrate nu par să aibă răspunsuri credibile pentru public. (Germania este o excepție notabilă până în acest moment.)

Asta indică o primă mare contradicție a acestei generații de proteste globale. Este această lipsă de ideologie formal asumată o trăsătură sau doar o etapă? Este dificultatea ideologiilor tradiționale trecătoare sau simbolizează sfârșitul unui sistem sau model de guvernare? Când legăm aceste întrebări de criza economică (transformată în criză de viziune şi credibilitate a Uniunii Europene) la nivelul Europei, măcar întrebarea nu este exagerată. 

Ce au până la urmă aceste proteste în comun? Tinerețea participanților, accesul la informație, capacitatea de viralizare şi refuzul. Nimic nou, toate revoluțiile sunt făcute de oameni tineri, nu? Nucleul dur al protestelor este însă el însuși globalizat, chiar dacă în grade diferite. Protestatarii din Tahrir, diversele mișcări occupy sau cei din București sunt de toate felurile şi vârstele, dar nucleul e format din oameni tineri şi relativ educați.

Conștient sau nu, actorul principal al protestelor acestea este o burghezie digitală. Este o clasă socială emergentă care devine treptat conștientă de statutul său subordonat şi de lipsa posibilității de evadare. Sunt  locuitori ai spațiului virtual (nu doar în sensul comunicării) şi cetățeni ai unei societăți politice electronice dominată de Facebook, bloguri, Twitter şi RSS feeds mai tare decât de ziare şi televiziuni. Nu este vorba doar de resurse. În feluri foarte diferite şi specific locale, protestatarii sunt o nouă clasă de mijloc. Una ale cărei resurse sunt tot mai limitate prin comparație cu companiile şi combinația percepută ca toxică dintre marile averi şi politic. 

Fenomenul nu e cu totul nou. Tony Judt a publicat Ill Fares the Land în 2010. Cartea e terminată după începutul crizei financiare globale dar înainte de marile proteste pe care autorul Post War, decedat între timp, le-ar fi considerat fără îndoială semnificative şi simptomatice pentru istoria curentă.

Natura flexibilă, adaptativă şi inclusivă a protestelor şi protestatarilor permite unei diversități de teme să se subordoneze elementelor dominante. Până şi contradicții flagrante se pot, cel puțin temporar, reconcilia. În Tahrir, până la căderea lui Mubarak, islamiști şi tineri complet secularizați s-au sprijinit reciproc. Intrarea în funcțiune a unei mecanici politice a schimbat asta, fracturând noua majoritate egipteană. Când protestul a fost înlocuit de ideologii în competiție, noua burghezie digitală a mizat pe secularism şi democrație şi a pierdut. În fața succesului electoral al conservatorismului social al islamului politic radical a fost nevoie de intervenția unor forțe tot conservatoare. Armata şi poliția, controlate de ce este numit „statul adânc” în Egipt, au recurs la forță pentru a controla jocul.

Protestatarii, în Europa, SUA sau America Latină, refuză nu doar un element sau altul ci acuză efectele unui model pe care-l consideră viciat. Modul de guvernanță şi rezolvare a problemelor sociale nu mai funcționează în ochii unei pluralități diverse dar activă civic şi conectată. Protestatarii nu cred în soluții miraculoase, de aceea protestele sunt mai puțin dominate de viziuni holistice şi new age ca cele din anii ’60 şi ’70. Nu sunt proteste hippie și, deși capătă repede o coloratură hipster, aceasta arată mai degrabă capacitatea lor de atracție decât originea. Adesea, cauzele sunt eșecul guvernanței în trei domenii clare: justiție socială şi mai ales creșterea accelerată a clivajelor şi lipsa accesului (la bunuri şi servicii, la locuri de muncă, la educație, la sănătate, la mobilitate etc.); abuzurile de mediu ale autorităților şi companiilor; şi corupția ca un semn al eșecului bunei guvernări. Însă soluțiile propuse sunt diverse şi reflectă egal asemănarea cauzelor revoltei, dar şi diversitatea contextelor.

Dincolo de cauzele protestelor, şi motivațiile protestatarilor sunt subsumate unei liste relativ scurte. Aceasta e dominată de sentimentul absenței de la decizie şi de refuzul inegalității sociale în creștere accelerată, a șomajului ridicat, a creșterii costului vieții, creștere văzută adesea ca un efect economic şi social al globalizării. Pare un paradox ideologic. Mulți protestatari nu sunt direct afectați de cauze, dar le recunosc. Asemenea burgheziei clasice, cea digitală cere o schimbare care privește ansamblul societății nu doar pe reprezentanții ei.

Factorul declanșator al protestelor este adesea local: creșterea costului transportului în Brazilia, sinuciderea prin imolare a unui vânzător ambulant abuzat de poliție în Tunisia, o numire ca șef de serviciu secret a unui om de afaceri dubios în Bulgaria, minerit, lucrări de exploatare sau explorare pentru gaze de șist, dubioase sau prost comunicate. Cauzele sunt crize profunde ale societăților respective. Și aceste cauze sunt comune, resimțite de o pluralitate diversă, cu acces la informație şi capabilă de organizare rapidă.

Cele mai importante sunt sociale. De înțeles, de exemplu, în contextul în care 95% din creșterea de venituri în ultimii cinci ani din SUA s-a dus către cei mai bogați 1% dintre americani. Într-un recent articol din New York Times, economistul Joseph Stiglitz argumenta că actuala inegalitate profundă nu este rezultatul unor mecanisme economice, ci al unor alegeri politice. În Egipt, în fiecare an, un milion de oameni intră pe piața forței de muncă şi deci milioane sunt condamnați să rămână șomeri. În Brazilia, unde politicile sociale şi succesul reformelor economice au scos milioane de oameni din sărăcie absolută, lipsa echității şi accesului rămâne cronică. Într-o societate tot mai conștientă de aceste realități, potențialul exploziv este mare. În China, abuzurile legate de exproprierea terenurilor comunităților rurale în numele dezvoltării industriale şi urbane dar şi sistemul rigid de permise de muncă şi locuire (sistemul hukou) duc tot mai des la proteste. În 2011 s-au înregistrat peste 10.000, iar unele dintre acestea devin cu ușurință violente.

Protestatarii din Spania, Grecia sau Brazilia se regăsesc toți în refuzul acestui model de guvernanță economică. Inegalitatea şi eșecul de guvernanță la nivel local sau național sunt leitmotivul protestelor, fie că sunt în favelas în Brazilia sau în Taksim. Astfel, prețul biletelor de transport sau abuzul companiilor de construcții şi al politicienilor devine purtător de proteste pentru o generație de cetățeni care refuză status quo-ul sau evoluția către o lume în care simt că nu mai au voce. Eșecul mijloacelor parlamentare şi politice este resimțit ca fiind cauzat nu de o fractură de sistem politic ci de una de societate. Potențialul de evoluție ideologică este evident, dar acesta nu domină protestele. E greu de prefigurat în termeni clasici. Dacă conținutul legat de justiție socială şi oportunități economice este „de stânga”, cel legat de libertăți individuale, mobilitate, sau de abuzurile statului este mai degrabă „liberal”. Clase sociale foarte diferite se regăsesc de aceeași parte a baricadei. În parte, asta se întâmplă prin reducerea clasei medii în sens statistic economic şi creșterea diferențelor dintre aceasta şi clasa avută până şi în societățile în avânt de dezvoltare.

Am menționat China şi protestele în creștere: mobilitatea scăzută, inegalitatea uriașă a veniturilor, exproprierile făcute de guvern şi companii, nevoia de justiție socială, de acces la servicii medicale, corupția autorităților, toate sunt obiect de protest. O cauză emergentă şi tot mai prezentă în China, şi care este unul dintre firele roșii în multe proteste, este legată de mediu. Fie că vorbim de protecția patrimoniului natural ca în America Latină în Anzi şi Brazilia, fie că vorbim de energie, schimbări climatice, poluare, alimente modificate genetic sau calitatea vieții, există un curent puternic ecologist în proteste. Adesea e local, la nivelul unor comunități care suferă direct şi grav efectele nocive ale industrializării şi proastei guvernanțe de mediu şi risc. Dar în altele, este difuz şi preia temele ca parte din viziunea unui eșec global al unui model de guvernanță. Acest lucru este evident şi în cazul protestelor din Bulgaria şi România, unde teme ca gazele de șist şi mineritul au un rol central dar sunt direct legate de refuzul unui eșec de guvernanță îndreptat împotriva ansamblului spectrului politic.

Modul de gestiune al protestelor de către autorități decide adesea şi evoluția acestora. Acolo unde violența a fost minimală şi disponibilitatea la negocieri măcar aparent ridicată, au evoluat spre stingere. În Israel, Brazilia, chiar România, violențele au fost minime şi protestele au fost detensionate destul de repede. În alte cazuri, au spiralat rapid fie în scurte răbufniri violente, fie în crize prelungite, marcate de tragedii ca în Siria.  

În China, dimensiunea țării şi specificul regimului fac ca teama autorităților de proteste care scapă de sub control să fie obsesivă. Stabilitatea şi integritatea fiind prioritățile cele mai importante, orice măsuri sunt justificate. Sina-Weibo este simultan simbolul succesului uriaș de schimbare al Chinei în trei decenii, dar şi al modului în care autoritățile controlează comunicarea.

La celălalt capăt al spectrului protestelor, regiunile Chinei indică clar potențialul de revoltă mai mult sau mai puțin structurată. Tibet şi Xinjiang fac știri dar nu sunt singurele regiuni. Efectul centrifug al corupției locale şi al dorinței de autonomie a elitelor locale este evident. Recent, s-a înființat chiar un partid de protest de către susținătorii lui Bo Xilai, un lider populist iubit de mase, condamnat la închisoare pentru fapte de corupție şi abuz de putere.

În ce măsură această combinație între crize de guvernanță economică şi socială şi accentuarea diviziunilor sociale depășește crize şi proteste locale şi se convertește într-un curent ideologic şi politic alternativ nu este clar. E cert însă că șubrezirea globală a modelului social şi de dezvoltare în favoarea unei logici așa-zise de competitivitate economică globală, care creează imense falii, nu rămâne fără o contra reacție. Natura integrată a economiei mondiale globalizate şi lanțurile de valoare la nivel global fac practic imposibilă localizarea perfectă a conflictelor şi deci a protestelor. Protestele muncitorilor din fabricile Foxconn din China şi cele împotriva restricționării sindicatelor din Wisconsin sau protestele indignados din Spania sunt distincte geografic şi contextual dar inseparabile ca simptom al timpurilor.

Deocamdată avem proteste globale cu câteva teme generice comune, cu o demografie şi metodologii înrudite. Dar natura contondentă şi de sumă nulă a competiției pentru resurse, modele şi soluții o să ducă şi la articularea unui curent ideologic alternativ credibil. Sunt rădăcinile sale de găsit în protestele din 2011-2013?

Există un citat apocrif, atribuit liderului chinez Chou En Lai care ar fi răspuns la sfârșitul anilor 1960 la întrebarea ce părere are despre efectul protestelor din Franța din 1789: E prea devreme să știm!

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *