„În câteva luni vom resimți valul post-traumatic”

Medicul psihiatru Vlad Stroescu spune că ce ne va face puternici, într-o perioadă plină de incertitudini și dificultăți, este speranța.

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. Veți găsi gândurile lor într-o serie coordonată de Vlad Odobescu. Acest interviu a fost realizat de Oana Sandu.

Seria de materiale publicată până acum este aici.


Vlad Stroescu este medic psihiatru. Lucrează din 2005, mai întâi ca rezident la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din București, apoi ca psihiatru într-un departament de psihiatrie de urgență și de legătură din Metz, în estul Franței, și apoi din nou în România, la Medlife și Mindcare. Este interesat de științele sociale, este meloman și biciclist. Puteți citi alte scrieri ale sale pe blogul lui.


Cum s-a văzut până acum pandemia din cabinetul tău de psihiatru?
Mai întâi, a fost o aparentă acalmie. Ca în toate specialitățile medicale, oamenii s-au speriat și nu au mai venit la doctor, cu atât mai mult cu cât mersul la psihiatru e adesea amânat și pe timp de pace. Cât despre pacienții pe care îi cunoșteam de ceva vreme, dinainte, mulți dintre ei, paradoxal, au fost mai bine. Unii dintre ei aveau deja experiența unor vechi lupte cu anxietatea și emoțiile rele, astfel încât au fost mai pregătiți pentru „globalizarea” anxietății decât restul lumii. Pentru alții, izolarea socială, din suferința stigmatizantă de până atunci, s-a transformat brusc în comportament bun, încurajat, etic. Întreaga lume s-a întors puțin pe dos, multe lucruri patologice au devenit normale și vice-versa.

În schimb, în prima parte a stării de urgență am lucrat enorm de la distanță, am stat foarte mult la telefon, am început să consult online.

Am spus aparentă acalmie pentru că, în spatele ușilor închise, s-au întâmplat multe drame. De altfel, la final de aprilie am simțit o inflexiune. Cabinetul a început iar să se umple, dar nu cu „rutina zilnică” de dinainte, ci cu probleme speciale, acute, urgente: multe tentative de suicid; multe cazuri de escaladare a tensiunilor domestice, cu violențe fizice și mai ales psihice greu de imaginat; multe cazuri de escaladare a consumului de alcool și, în sfârșit, boli grave, psihoze, dezechilibrate, scoase de pe linia de plutire de până atunci.

Așa stau lucrurile și acum, la început de mai: e un semn că, pentru oamenii vulnerabili, măsurile de „distanțare socială” și-au cam atins limitele de toleranță.

Spuneai că ai văzut, din discuțiile cu pacienții tăi, că au crescut agresiunile domestice. Și aș vrea să te întreb în ce fel izolarea, stresul financiar, pierderile (de job, de sănătate poate) duc la și mai multă agresivitate?
România e un caz aparte din pricina migrației forței de muncă, care nu a fost niciodată una completă, totală. În schimb, avem foarte multe familii „la distanță”, în care unii membri au plecat, alții au rămas, s-au născut tensiuni, regrete, temeri, resentimente care au mocnit pe dinăuntru, pentru că nu aveai cui să le spui. Multe familii, așadar, într-o stare de semi-destrămare, de provizorat, cu răni care nu puteau să se vindece. Aceste țesături întinse pe tot continentul au plesnit la loc în apartamente mici de bloc din România, claustrând în ele oameni care aveau foarte multe cuvinte amare de spus unul altuia.

Părem să tot fim condamnați să fim „caz particular”: înainte de Revoluție, familiile erau marcate de drama opresiunii comuniste (cu interdicția avorturilor și indisponibilitatea contracepției), acum de drama emigrației incomplete, totul, bineînțeles, păstrând cadrul tradiționalist, arhaic, al familiei.

Am citit studii făcute în timpul altor epidemii care arată că mulți oameni au suferit de stres post-traumatic, iar altora li s-au agravat afecțiuni ca anxietatea, depresia. Cum va fi afectată sănătatea noastră mintală anul ăsta?
Da, invariabil astfel de dezastre au și replici. Deocamdată, încă suntem „pe val”, duși de criză, nu privim nici înapoi, nici în lateral, doar înainte, către supraviețuire. Dar în câteva luni, să zicem șase de la început – e doar ghiceală informată cifra asta – vom resimți valul post-traumatic.

Există un preț pe care îl plătim pentru că a trebuit să lăsăm anxietatea să preia frâiele, ce ține de modul de funcționare și de învățare la nivel instinctual, care e mult mai puțin plastic decât la nivel conștient. O traumă se imprimă adânc și indelebil (de neuitat – n.r.) în memorie, nu superficial și modelabil, ca o carte sau un curs, și ne va vizita sub forma unor retrăiri repetate, care vor fi o piedică în calea faimoasei și râvnitei „întoarceri la normal”.

Cum ne putem gestiona teama fiind părinți și ghizi pentru copii? Am observat și la fiica mea de patru ani că după mult timp în casă și înțeles distanțarea, e precaută atunci când ajunge afară și chiar spune că nu trebuie să atingem pe nimeni. Dincolo de mulțumirea că cei mici respectă regulile, simți și tristețe, ca părinte, să auzi toate astea de la un copil mic. Unde trebuie să avem grijă?
Trăiesc și eu exact aceleași lucruri și, inițial, m-am întristat teribil să o văd pe fiica mea cea mare atât de speriată de ce se întâmplă. Apoi mi-am amintit că toți copiii învață în primul rând prin puterea exemplului. Și sentimentele lor, mai ales dacă sunt mici, le oglindesc pe ale noastre, ca o cutie de rezonanță. Depinde de noi așadar să le arătăm copiilor noștri că nu au de ce să se teamă, că trebuie să respectăm regulile, dar nu de frică, ci ca să facem bine în jurul nostru.

Și da, ca să facem asta trebuie să avem noi, părinții, un bun control emoțional. Nu să ne ascundem emoțiile, că s-ar putea să nu reușim, ci să le recunoaștem, să le numim, să nu ne temem (și) de ele. Într-un fel, prea multă grijă strică. Și, că veni vorba de grijă și puterea exemplului, trebuie să avem grijă mai întâi de noi înșine, ca să putem avea grijă de cei dragi.

Dar cu părinții noștri în grupa de risc – izolați, însingurați – ce facem? Cum pot fi ajutați având în vedere că ei au o lipsă și mai mare de gestionare emoțională și de multe ori nu recunosc că nu se simt bine.
Totuși, părinții noștri sunt oameni mari, adulți cu drepturi depline. Eu nu m-aș grăbi să îi infantilizez, tot așa cum nici mie nu îmi place să fiu infantilizat de către guvernanți. Ar trebui să putem avea un dialog matur cu părinții noștri, în care ei să ne spună ce nevoi au de la noi, iar noi să le spunem până unde poate merge ajutorul nostru. Sau, mai bine, să pornim noi dialogul, dar nu cu autoritate, ci cu ascultare.

Rareori îi ascultăm cu adevărat pe cei din jur, și pe părinți poate cel mai puțin. Părinții rămân părinți până la capăt, ceea ce e o formă de dezumanizare, pentru că, înainte de a fi părinți, au fost oameni, cu vise, speranțe, planuri, eșecuri, regrete, iubiri, tot felul de lucruri de care adesea nu ne pasă decât poate prea târziu, pentru că nu facem efortul de a ne cunoaște cu adevărat părinții, sau trăim cu iluzia că îi cunoaștem, doar pentru că ne-au crescut.

Dacă e greu să vorbim direct despre sentimente actuale, fiind prea dureros, poate putem începe de aici, poate putem începe întrebându-i despre viața lor de oameni care au existat înainte de noi, fără etichete orbitoare de „părinte”, „bătrân” etc., dar cu dragoste și curiozitatea de care ziceam mai sus. Așa vom afla foarte multe și despre noi înșine.

În ideal, nu ar trebui să ne fie frică de nimic. În realitate, frica e mereu cu noi, dar trebui să îi dăm doar adevărata ei valoare, de mărunt consilier care ne informează deciziile, nu de fluviu emoțional care ne ia pe sus, abolind, de fapt, orice decizie omenească, orice liber arbitru.

.

Mulți oameni s-au hrănit în perioada asta cu teorii conspiraționiste. În ce contexte se instalează cel mai ușor nevoia asta de scenarii în mintea umană și ce putem face pentru a contracara această tendință la cei apropiați nouă?
Când ceva improbabil și rău se întâmplă, mintea omenească face mari eforturi să digere, să asimileze această întâmplare. Face asta în mod automat, chiar și când creierul e avariat, chiar și când visăm. Și face asta construind sau adoptând povești, narațiuni.

Foamea noastră de narațiune ca tratament al non-sensului și al anxietății enorme generate de el ne-a adus în era post-adevărului, unde nu doar că pansăm emoțiile rele cu povești, ci le stârnim cu povești, le amplificăm ca să vindem și mai multe știri false.

Teoriile astea sunt așadar un drog, își creează singure nevoia de ele. Nimeni nu e cu adevărat invulnerabil sau imun.

Contextul cel mai favorabil e incertitudinea, și din asta aveam din plin acum. E o mare greșeală să credem că putem combate incertitudinea cu certitudini. Nu există, de fapt, certitudini, și trebuie să fim extrem de suspicioși cu oricine declamă adevăruri de nezdruncinat.

Ca medic, știu că medicina e o știință statistică, cu o mare marjă de eroare, știu că bolile sunt doar modele teoretice care încearcă să găsească elemente comune, pattern-uri între bolnavi, ca să putem să prevenim suferința și să luptăm cu ea.

Antidotul conspiraționismului e mai întâi recunoașterea socratică a ignoranței, și apoi arma străveche, dar și ea imprecisă, a bunului-simț. Or noi, în loc să realizăm propriile limite și propria neștiință, devenim experți peste noapte, ni se pare că înțelegem, ni se pare că gândim, când de fapt gândurile alea nu sunt ale noastre, sunt banale prejudecăți pe care le culegem dintr-o nevoie imediată de sens și coerență.

Sunt curioasă cum ne afectează fără să știm această lipsă de control pe care am trăit-o și ce impact are asupra capacității noastre de a lua decizii.
Există și noțiunea unei nevoi excesive de control, de ordine. Ea e tot o marcă a fricii. Când ne lovim de marile lucruri incontrolabile, încercăm să compensăm controlându-le pe alea mici, făcând curat în casă, din nou și din nou, aranjând lucrurile simetric, pentru că simetria e un pattern, e ceva previzibil, calculabil, și deci liniștitor. Dar dacă facem doar asta, nu am făcut mare lucru. Ne-am deviat excesul de emoții rele, dar nu ne-am ocupat de sursa lor.

În realitate, lipsa de control nu ar trebui să ne afecteze în niciun fel capacitatea de a lua decizii. Pur și simplu, lucrurile necontrolabile nu sunt variabile în ecuațiile deciziilor, sunt termeni imuabili asupra cărora nu putem acționa și ar fi o pierdere de vreme să îi factorizăm în deciziile noastre. Nu putem decât să le acceptăm cu toată seninătatea de care suntem în stare.

În ideal, nu ar trebui să ne fie frică de nimic. În realitate, frica e mereu cu noi, dar trebuie să îi dăm doar adevărata ei valoare, de mărunt consilier care ne informează deciziile, nu de fluviu emoțional care ne ia pe sus, abolind, de fapt, orice decizie omenească, orice liber arbitru.

Cum ar fi fost potrivit ca figurile autorității să vorbească cetățenilor în conferințe? Ce ar fi ajutat ca să reducem frica sau neputința?
La noi, aparent, a fost folosit un model de tip „părinte autoritar”. Îmi displace profund genul ăsta de comunicare, mi se pare demoralizant, opresiv, înspăimântător. Dar poate o fi fost eficace. Poate că, printre factorii ipotetici care au limitat răspândirea pandemiei s-o fi numărat și docilitatea noastră de popor ieșit foarte recent de sub tiranie.

În general, politicienii și aleșii noștri reflectă îndeaproape traumele și pulsiunile noastre psihice, colective, ei sunt o oglindă a feței noastre ascunse. Totuși, sper că mă înșel și că ne-am fi descurcat și mai bine – dacă nu cumva chiar mai bine – dacă am fi fost tratați ca parteneri egali în lupta împotriva bolii și răspândirii ei, nu ca niște copii ce trebuie disciplinați.

Iar această regresiune, această infantilizare a unei societăți care de abia își câștigase o adolescență tumultuoasă, are o mare inerție, e greu să ieși din ea. Unii oameni bolnavi regresează astfel și nu mai vor să își recapete libertatea și responsabilitatea de dinainte de boală, au beneficiul secundar al faptului că nu mai trebuie să ia decizii, să își trăiască viața plenar, cu tot potențialul ei de fericire și regret. Cam așa și la nivel colectiv.

Sunt mulți cei care spun că nimic nu va mai fi la fel, de la economie la relațiile noastre sociale, la deciziile pe care le luăm despre locuire sau petrecere a timpului liber. Cum facem față la atâtea schimbări dintr-o dată? Care e narațiunea pe care ar trebui să ne-o spunem ca să putem respira fără să intrăm în panică?
Unii oameni funcționează astfel, preferă să pornească de la cel mai rău scenariu cu putință, crezând că astfel nu vor fi dezamăgiți sau surprinși neplăcut. Mai mult, „nimic nu va fi bine” e tot mesajul obsedant al anxietății primitive. Poate că așa va fi, poate că nimic nu va fi la fel, dar e nepractic și copleșitor să duci o asemenea povară în spate încă de pe acum.

La urma urmelor, nici viața de dinainte de pandemie nu era ceva ce am fi prevăzut acum 20 de ani, dar am adoptat schimbarea mult mai ușor pentru că ea s-a produs treptat.

Ca medic, întotdeauna mă pregătesc pentru ce e mai rău, dar sper la ce e mai bine. E bine să ne pregătim, dar dacă abandonăm speranța nu vom căpăta decât un mare episod depresiv colectiv. Speranța e nucleul rezilienței. E OK să proiectăm scenarii rele, atâta timp cât le construim și pe cele bune – deși asta e mai greu și mai laborios. Narațiunea ar putea fi încrederea în natura umană, care întotdeauna s-a organizat în jurul lucrurilor rele, care este fundamental rezilientă, structurantă, constructivă. După fiecare război mondial am asistat la o resurgență fantastică a umanismului și a expresiei artistice, de exemplu, care a transformat omenirea profund și în bine.

Cred că mulți suntem de abia acum conștienți că, înainte de pandemie, aveam un soi de oboseală existențială, o lâncezeală anxioasă care, pentru mulți dintre noi, a dispărut ca prin minune zilele astea. În mijlocul lucrurilor rele, simțim un avânt care ne era străin înainte. Cine știe unde ne va duce? Simpla curiozitate ar trebui să fie un remediu eficace împotriva panicii.

Ce prevezi pentru sistemul de psihiatrie? Ce nevoi sunt în acest moment: mai multă psihiatrie comunitară, mai multă prevenire, mai multă dezbatere pentru a găsi soluții în zona asta? Întreb și în contextul în care un bărbat cu diagnostic psihic și în criză a fost împușcat mortal de polițiști acum câteva săptămâni în București.
Psihiatria în România era grav defavorizată dinainte de pandemie. Dacă intrarea în UE a forțat niște progrese importante, au trecut 13 ani și suntem iar în urmă, fără o psihiatrie comunitară coerentă, fără o reală psihiatrie de urgență, fără o integrare a psihiatriei în social – ba din contră, prăpăstiile s-au adâncit.

Un nou și actualizat proiect de lege a sănătății mintale e blocat de ani de zile prin labirintul Palatului Parlamentului – numai arhitectura locului parcă e făcută să îngroape orice pornire de bună-credință, e un loc marcat el însuși de psihoză.

Starea de urgență ar fi trebuit să fie o ocazie de progres, și cred că niște progrese au fost. Peste noapte, eu unul am învățat să lucrez la distanță, deși înainte acest lucru nu era deloc reglementat și ne și produce un mare disconfort. Înțeleg că s-au organizat echipe mobile pentru ajutorul pacienților din carantină care suferă de boli psihice: ar fi o punte extrem de importantă și sper să se păstreze și după rezolvarea crizei.

Psihiatria trebuie să iasă dintre zidurile călduțe ale spitalului de la marginea orașelor și să întindă mâna fără rezerve societății, în loc să mai aștepte ca societatea să-i „livreze” pacienții prin diverse mijloace disfuncționale.

Concomitent cu progresele, tragedia omului bolnav mort în întâlnirea cu poliția ne arată cât de prost e pregătită societatea să își ajute membrii ei aflați la ananghie. Primul ei reflex rămâne expulzarea lor, oricum s-ar petrece asta. Și sinuciderea este adesea tot o astfel de expulzare. Și pentru fiecare astfel de caz „spectaculos” există nenumărate altele care nu atrag atenția nimănui, care se termină tot în mizerie și moarte, moartea umilă de singurătate și uitare, dar care e la fel de criminală și tragică precum cea violentă și imediată.

Cum vom face față să ne simțim în siguranță pe stradă sau în alte locuri publice, lângă oameni? Cum ne reobișnuim, după ce va trece pandemia, să fim din nou ființe sociale fără frica că cel de lângă noi ne poate infecta?
Într-adevăr, va fi o „provocare”. Va trebui să ne trăim temerile la nivelul rațional, al bunului-simț, și nu doar ca reacție instinctivă. Atențiune, asta nu înseamnă să le „intelectualizăm”, să rumegăm la nesfârșit, obsedant, argumente și formule care să ne permită să evităm orice risc.

Viața e plină de riscuri în orice moment. Marile decizii raționale sunt, paradoxal, cele în urma cărora trebuie să mai și închizi ochii minții și să sari peste prăpastie.

Ce vom face altfel? Vom renunța să ne mai îndrăgostim? Ne vom întâlni prietenii doar pe Zoom? Deja, în consultațiile mele de psihiatrie, masca facială e o barieră chinuitoare – și pentru mine, și pentru pacient. Va fi însă obligatorie, iar noi va trebui să găsim cuvinte pentru ceea ce, înainte, exprimam simplu, automat, non-verbal, cu sinceritate spontană. Poate că asta va fi marea provocare: să învățăm să fim sinceri și spontani și în limbajul evoluat al cuvintelor, cum era înainte în cel străvechi al trupurilor.


3 comentarii la „În câteva luni vom resimți valul post-traumatic”

  1. Foarte interesant si accesibil. Am sentimentul ca fiecare dintre cititori isi poate regasi intrebarile, incertitudinile, sau cautarile in acest text.

  2. Din pacate, cunoscătorii profesioniști ai psihicului uman nu au putut sta alături de decidentii politici în această perioadă. Faptul că nici măcar nu s-a luat in calcul utilitatea acestui demers dovedește, încă o dată, ca trăim intr- o lume care vede omul doar ca pe o mașinărie.

  3. Anxietatea de inceput de pandemie a venit, pentru mine, cu parcurgerea unui manual de supravietuire pentru soldatii Navy Seals (acum stiu sa ma descurc in desert si in parti incerte ale Canadei si sa ma ghidez dupa stele si vant), cu bidon de 5l de apa in caz ca ramanem fara apa curenta si lumanari de aprovizionat un cimitir in caz de intrerupere a energiei electrice :))) m-a tinut o zi nebunia temporara. Cred ca o colectie de ”nebunii” de inceput de pandemie sub forma de marturisiri este, pentru mine, primul semn de ”insanatosire” a romanilor si o astept cu nerabdare. 😀

Comentariile sunt închise.