Rădăcini

O scriitoare emigrată de 20 de ani în SUA face reflecții asupra exilului şi a limbii.

Pe 29 octombrie 2009, am sărbătorit împreună cu familia cei 20 de ani de când am plecat din România, sub ameninţarea cu moartea dacă vom îndrăzni să vorbim despre ce ni se întâmplase sub regimul Ceauşescu.

Pe 17 noiembrie 1989, am fost întâmpinaţi la aeroportul din Grand Rapids, Michigan, de membrii unei biserici protestante care au fost de acord să ne sponsorizeze imigrarea şi au înfruntat prima furtună de zăpadă a anului ca să ne primească. Pe 16 decembrie 1989, în România a izbucnit Revoluţia, care s‑a încheiat în ziua de Crăciun cu Ceauşescu şi soţia lui împuşcaţi din scurt cu spatele la un zid. Am urmărit execuţia, uluiţi, la televizor.

Primii ani i‑am petrecut învăţând engleză şi mergând la slujbe într‑o sală de sport a unei şcoli, departe de rădăcinile noastre ortodoxe. În timp, românii din Grand Rapids ne‑au găsit şi noi ne‑am găsit locul în mijlocul lor. Am construit împreună o biserică a noastră. Părinţii mei locuiesc tot acolo, dar fraţii mei şi eu avem o viaţă de călători, aşa că scriu aceste cuvinte de la graniţa franco‑elveţiană, unde am ajuns din Anglia, unde am ajuns din Irlanda.

Părinţii mei au fost dizidenţi politici în România. Au scris propagandă anticomunistă la o maşină de scris deţinută ilegal. Tatăl meu, care fusese deja încarcerat pentru activităţi politice în anii ’60 şi petrecuse şapte ani în închisoare, a organizat un protest public împotriva regimului Ceauşescu în centrul Bucureştiului, pe 10 martie 1983. A fost judecat cu uşile închise şi a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru propagandă împotriva regimului socialist, după care a fost trimis la Aiud, cea mai feroce închisoare pentru dizidenţii politici. A fost supus unor torturi indescriptibile şi a îndurat perioade de carceră până la amnistia generală din 1988, când a fost eliberat. Din 1983 până în 1988, familia mea a trăit sub supravegherea zilnică a Securităţii: trebuia să îi anunţăm dacă plecam din oraş, aveau chei la casa noastră şi veneau şi plecau când doreau, zi sau noapte. După ce tatăl meu s‑a întors, am fost arestaţi la domiciliu încă un an, după care am fost expatriaţi şi am primit azil politic în Statele Unite.

Dacă îmi permiteţi să glumesc pe seama unui clişeu american, pot spune că expatrierea noastră în State a fost ca şi cum am fi murit şi am ajuns în rai. Şi nu o spun ca să minimalizez experienţa dezrădăcinării sau semnificaţia ei, ci ca să arăt că definiţia exilului a devenit mai complicată odată cu migraţia în masă de după Războiul Rece. Ce vreau să spun e că nu sunt sigură că mă consider o „exilată” în sensul tradiţional al termenului. Cel puţin nu în ceea ce priveşte relaţia pe care o am cu limba mea maternă sau cu ţara mamă.

Dar, 20 de ani mai târziu şi aproape tot atâţia de când am scris poezia În exil, în care spuneam: „Am început să‑mi caut casa / de când trenul a urlat în întuneric”, un exilat adevărat este cel care continuă să vorbească limba maternă, care suferă de dorul pământului de acasă şi ale cărui perspective în viaţă (sau ale cărui perspective literare, dacă vorbim de scriitori) sunt întotdeauna influenţate de o nevoie profundă de a se întoarce acasă.

Tradiţia e veche. Ne amintim tristeţea lui Dante când urca scările altcuiva, modul lui de a defini experienţa exilului ca pe o pierdere. Astăzi înţelegem exilul prin Czesław Miłosz, care, cu excepţia poeziei To Raja Rao, a scris numai în poloneza sa natală şi apoi a tradus în engleză. Nabokov, care a scris atât în engleză cât şi în rusa maternă, şi‑a petrecut aproape toată viaţa traducându‑şi scrierile dintr‑o limbă în alta. Eu am ales însă să‑mi scriu poeziile numai în engleză, excluzând pentru totdeauna sunetul limbii române din viaţa mea creatoare. Mă întreb dacă am avut vreodată de ales şi dacă faptul că scriu poezie în engleză nu dă cumva şi alt sens „exilului” – cel al abandonului absolut al trecutului. Nu înseamnă însă „exilul” experienţa unei „case” noi prin dorul de ţara şi limba natală?

Aş vrea să mă explic şi să deschid discuţia despre importanţa noţiunii de „limbă maternă loială” (ca să mă întorc la profunda poezie a lui Miłosz) pentru sentimentul de libertate personală şi, prin urmare, pentru complexitatea identităţii de exilat. Ce pot fi eu altceva decât un exilat în condiţiile în care întreaga mea existenţă, fizică, spirituală şi creatoare, este trăită în exil? Poate definiţia noţiunii de „exilat literar” trebuie extinsă pentru a include oameni ca mine, care reprezintă o anume repercusiune a conflictului politic dintre estul Europei şi Vest, în perioada comunistă. Poate că exilul trebuie înţeles printr‑o metaforă a adopţiei: am fost „adoptaţi” şi în schimb ne‑am grăbit să ne asimilăm. Aşadar, ar trebui să mă consider cetăţean adoptat? Se spune că un copil adoptat, deşi mereu dat în vileag de moştenirea sa genetică, este încurajat să semene cu familia adoptivă. În general îşi acceptă noua situaţie şi se identifică cel mai mult cu familia adoptivă. Poate aşa s‑au gândit şi în America cu exilaţii, cu refugiaţii: dacă sunt plasaţi într‑o familie americană (cum am fost noi plasaţi într‑o comunitate religioasă) şi dacă sunt lăsaţi să crească în cultura adoptată, vor deveni mai loiali valorilor locale şi îşi vor întrerupe legăturile cu ţările lor. În contextul Războiului Rece, asta însemna că refugiaţii politic, cum eram noi, puteau beneficia de un gest profund umanitar, dar în acelaşi timp erau o voce împotriva regimurilor de acasă, ajutând indirect lupta pentru valorile vestice.

Asta înseamnă că mă declar americancă, nu româncă, în ceea ce scriu? Nu. Dar înseamnă că nu mă pot referi la mine ca la un exilat tradiţional. Sunt cetăţean american şi am ales asta. Ca mulţi alţii, sunt consecinţa unor situaţii politice complicate între estul Europei şi Vest, care într‑un sfârşit îi creează greutăţi omului obişnuit să‑şi găsească locul în lume. Dar, în schimb, pentru că sunt considerată, drept vorbind, una dintre persoanele fără casă (fără „vatră”), simt că trebuie să mă definesc într‑un fel.

*

Poezia are rădăcinile în viaţă. Experienţa estetică, oricât de imaginată sau de ficţională, se hrăneşte din miezul vieţii trăite. Procesul meu creator este influenţat direct de experienţa pe care o am cu limba maternă. Efectele reprimării lingvistice se manifestă în creaţie: nu scriu în limba română şi nu caut să‑mi traduc scrierile în română pentru că nu am nimic să‑i spun limbii mele materne în limba mea maternă. Am fost supusă de multe ori interogatoriilor în copilărie, interogatorii care au denaturat limba prin brutalitatea lor. Tot ce vorbeam în casă era înregistrat de Securitate cu atâta fidelitate încât şi eu şi întreaga mea familie ne‑am inventat versiuni care pur şi simplu nu voiau să‑i jignească pe opresori pentru că ne temeam pentru vieţile noastre. Nu doar că nu vorbeam despre cât ne lipsea tata şi despre lucrurile îngrozitoare pe care le vedeam şi le auzeam în jurul nostru, sau despre sutele şi sutele de interogatorii la care o supuneau pe mama, despre groaza că s‑ar putea să nu o lase să se întoarcă acasă sau că Securitatea ne va face rău sau ne va omorî.

Am devenit foarte tăcuţi cu totul, reducându‑ne conversaţiile la treburile casnice: Ai tăiat lemne? Poţi să aduci o căldare cu apă? Să batem covoarele? Am încercat chiar să îi păcălim la ce oră ne trezeam dimineaţă şi luam autobuzul, ca agenţii care stăteau afară să nu aibă timp să se pregătească să ne urmărească. Asta nu e o limbă în care să creşti. Se pot spune multe despre acest lucru, dar e nevoie de un studiu lingvistic al opresiunii pentru a înţelege relaţia dintre opresiunea politică şi dezvoltarea sentimentului de identitate prin auto‑naraţiune. Cine eram eu când aveam 15, 16 sau 19 ani? Eram o fată tăcută, o minciună de om, o fiinţă îngrozită, un copil excepţional, o supravieţuitoare?

Poate dosarul de la Securitate al familiei mele, chiar şi editat, să dea o imagine a controlului la care eram supuşi. Limba e produsul culturii, reprezintă în cel mai intim mod ce simt oamenii şi cum îşi trăiesc viaţa; limba opresorului şi cea a opresatului sunt produsele unor activităţi pe scară largă, nu a incidentelor izolate de abuz. Securitatea a creat o limbă special pentru a administra tipurile de urmărire pe care le desfăşura. Numărul oamenilor urmăriţi şi monitorizaţi şi cel al oamenilor care la rândul lor urmăreau şi monitorizau era atât de mare încât nu mai exista practic nicio persoană „inocentă” în ţară.

Aşa am ajuns să urăsc limba în care m‑am născut. Nu e o judecată, este un sentiment care durează de douăzeci de ani; şi sunt absolut convinsă că nu sunt singura care trece prin această experienţă. Dar acest fenomen este şi un simbol foarte puternic al supravieţuirii: precum apa, dacă vorbele sunt oprite la un baraj, îl vor ocoli şi vor ieşi în alt loc – în altă limbă. Iniţial nu am reuşit să mă exprim în engleză dar, odată ce am învăţat limba, am putut să vorbesc sincer despre ce ni se întâmplase familiei mele şi mie. M‑am eliberat şi mi‑am declarat „Salut au monde” la fel de intens precum Walt Whitman declarase în poezia sa că fiecare dintre noi este invincibil în drepturile sale de pe lume. Aşa că m‑am aruncat cu furie în limba engleză şi în viaţă: am dansat pe străzi în miezul nopţii fără teamă de întuneric, mi‑am lipit cu scotch poeziile pe copacii din campusul Universităţii din Ann Arbor unde studiam, am găsit dosarele tatălui meu în biblioteca Universităţii şi am fost mândră că şi alţi oameni ştiau că părinţii mei nu şi‑au plecat capul, că nu s‑au vândut dictaturii şi că am supravieţuit cu inimile şi minţile întregi.

Eu am fost cea care a alungat limba română din poezia mea. Nu avea niciun rost, să fiu sinceră, în efortul uriaş de a avea o viaţă fericită în celălalt colţ al lumii. Nu m‑am întors niciodată în România, cu excepţia unei vizite de o săptămână în 1995 când mi‑am luat adio de la bunica mea care murea de cancer, pentru că nimeni nu l‑a sprijinit pe tata când şi‑a riscat viaţa, şi pe a noastră, pentru a da jos regimul Ceauşescu. Oamenii s‑au dus să‑l vadă protestând, l‑au văzut şi apoi au fugit îngroziţi să se ascundă.

Scrisul în altă limbă decât cea maternă are provocările lui. În primul rând, scriu despre o viaţă şi despre experienţe străine culturii în care scriu. În mâinile unui vorbitor nativ, acest lucru poate crea un efect splendid, fascinant, ciudat; într‑ale cuiva care stăpâneşte imperfect limba, poate avea un efect stângaci, dacă nu chiar paralizant. Dar trebuie să cred că mă voi acomoda cu limba engleză pe măsură ce reuşeşte să asimileze poveştile şi limbajul dezrădăcinării lumii. E mai bine să scrii în engleză decât să te bazezi pe traducere, căci poezia tradusă are propriul său gen şi un set complet diferit de expectaţii. Mai este şi problema receptării poeziei est‑europene traduse, în special pentru că reflectă politica traducerilor, care favorizează conţinutul în detrimentul realizărilor limbajului poetic, ceea ce duce la marginalizarea poeziei, chiar dacă despre ea este vorba. Situaţia paradoxală a ridicării poeţilor la rang de eroi doar pentru a le anula poezia poate fi neintenţionată, dar este o situaţie care îi pune pe poeţi precum Z. Herbert, Akhmatova, Tsevataeva, Mandelstam şi Brodsky pe piedestaluri greşite în ciuda eforturilor lor de‑o viaţă de a scrie poezie nemuritoare.

Mă contrazic. Recent mi‑am scris memoriile din perioada pre‑emigrare. Câtă vreme am scris această carte, Burying the Typewriter, am simţit chemarea profundă a pământului meu natal şi strigătul melancolic al tinereţii mele ucise. Sunt o sămânţă care a încolţit din acel pământ. Am cuvinte româneşti pe care le repet în poeziile mele în engleză, am cântece şi rugăciuni pe care le cânt şi le recit fiului meu când merge la culcare şi care deschid în mine o prăpastie enormă dintre cine cred că am devenit şi cine aş fi putut fi dacă aş fi ales să‑mi iau limba maternă cu mine prin diferitele ţări prin care am trăit. De-asta cred că metafora adopţiei funcţionează pentru genul meu de exilat. Copiii adoptaţi pot creşte la fel de puternici şi pot avea vieţi la fel de împlinite precum copiii naturali. Mama mea a fost adoptată. Şi‑a construit o viaţă împlinită pentru că a considerat că toate neajunsurile au fost de fapt avantaje. Nu e rău să‑ţi trăieşti viaţa alegând să uiţi. Dar aş vrea să adaug acum: e mai complicat de atât. Înţelegerea propriei condiţii derivă din aceste contradicţii.

Ca scriitori trebuie să căutăm să înţelegem relaţia cu limba şi să ştim de ce o preţuim, de ce vrem să ne imaginăm în ea o lume mai bună, mai liniştită. Aceia dintre noi care au fost aruncaţi de colo până colo de valurile istoriei trebuie să luptăm să ne găsim un loc al nostru în lume şi în limbile ei, căci avem acest drept. E adevărat că mulţi dintre noi vom îmbătrâni şi vom muri fără să ne fi găsit un loc de pământ unde să ne simţim acasă. Dar sper că toţi vom găsi o limbă potrivită, oricare ar fi ea, pentru a transmite adevărul şi frumuseţea. 


Notă: Acest text a apărut iniţial în limba engleză în The International Literary Quarterly (interlitq.org).

Carmen Bugan este autoarea cărţilor Burying the Typewriter şi Crossing the Carpathians. Studiul ei de critică literară, Seamus Heaney and East European Poetry in Translation: Poetics of Exile, va fi publicat în curând. Bugan a studiat la University of Michigan, Lancaster University şi Balliol College, Oxford, unde a obţinut doctoratul în literatură engleză.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *