România lui Perjovschi

Dan Perjovschi desenează omuleți pe zidurile celor mai importante muzee de artă modernă din lume, dar n‐ar putea să creeze fără România.

Portret Dan Perjovschi

E o după‐amiază de aprilie și în curtea Institutului Francez din București s‐au strâns câteva zeci de oameni să‐l vadă desenând pe Dan Perjovschi, cel mai de succes export al artei contemporane românești. Perjovschi e la treabă de câteva ore, cocoțat în nacela unei macarale mobile, la cinci metri deasupra tuturor. Poartă tricou, hanorac și vestă cu buzunare, toate în diverse tonuri de negru, blugi uzaţi și adidași. Părul dat după urechi i se lipește de frunte și mustaţa netunsă i se udă când bea apă din sticla de pe podeaua de sârmă a nacelei.

Se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Emil Cioran și institutul l‐a invitat pe Perjovschi să ilustreze 20 de aforisme de‐ale acestuia atât pe calcanul institutului, cât și pe bannere și afișe prin tot orașul. Își conturează cu un marker negru omuleții pentru care e faimos: „Vie. Viaţă.” „V”‐ul de la „vie” este o prăpastie în care s‐a prăbușit un om. „Ţ”‐ul de la „viaţă” e o cruce.

Macaraua roșie cu braţ telescopic merge pe benzină, are două joystick‐uri și o pedală care trebuie ţinută apăsată, ca ambreiajul unei mașini. Perjovschi n‐are carnet de conducere și s‐a chinuit să se obișnuiască cu trepidaţiile motorului ca să nu‐i mai vină „să muște carioca de emoţie”. La New York, Londra, Paris, Berlin sau Sydney a lucrat cu unele electrice sau s‐a căţărat pe schele ca să‐și schițeze omuleţii. Nu sunt nici caricaturi, nici grafitti, nici benzi desenate, ci desene de analiză care spun povești și care vorbesc atât publicului de muzeu, cât și gardienilor, care înţeleg în sfârșit ce păzesc. Poveștile de acum vorbesc despre Cioran, relaţia lui cu ţara în care a copilărit și durerea existenţei. Un om ţine un pistol în dreptul propriilor gânduri, altul e după niște gratii care‐i lasă liberă doar faţa, altul se pierde în paginile unei cărți.

Aniversarea Cioran e cea mai vizibilă acţiune a lui Perjovschi în spaţiul public românesc din ultimii ani. A fost întotdeauna activ și prezent și în ţară, și în străinătate, a expus și a ţinut prelegeri oriunde a fost invitat, dar aici a evoluat mai mult în spaţii neoficiale, în galerii independente sau în provincie. La 50 de ani, cariera internaţională a făcut‐o însă vizibilă în sfârșit și pe cea naţională și arta lui Perjovschi a început să se vadă mai bine și în România – anul acesta are cinci expoziţii aici.

Desenele de pe zidul institutului sunt tipice Perjovschi – simple, fără detalii, fără înflorituri. De exemplu, un omuleţ care își acoperă faţa cu braţele întinse în „X”, ilustrarea unui alt citat din Cioran: „Detest aceasă viaţă pe care o ador”.

Tehnic, l‐ar putea face și un copil de 10 ani. Dar arta lui Perjovschi nu sunt doar trei linii groase de un centimetru trase cu un marker, ci mai ales gândul din spatele lor, traducerea unei idei sau a unei stări. „Actul în sine de a face un guguloi, mâini și picioare, asta poate face oricine”, mi‐a explicat într‐o zi. „Dar ce faci cu guguloiul? Cum exprimi un gând vizual? Eu sfătuiesc pe oricine să încerce să‐și vizualizeze prin desen o relaţie. Să zicem – eu și vecinul meu. Desenează asta! E foarte greu să exprimi vizual o idee, un sentiment, o raportare, și să o faci și perceptibilă.”

Mută braţul macaralei în altă zonă a peretelui, se întinde peste balustrada gri a nacelei și desenează un cap, un corp și niște braţe care strâng un personaj din dreapta și din stânga. „Coincé.” Prins. Imobilizat. Încolţit. „A fi înseamnă să fii încolţit”. E citatul preferat al lui Perjovschi pentru că „așa am fost cu toţii: ne‐am prins urechile în propria istorie”. Își pune ochelarii cu rame subţiri, agăţaţi până atunci de gât cu un șnur, și se uită printr‐un carneţel cu copertă maro pe care‐l ţine în mâna stângă. Acolo sunt „seminţele” ideilor care ajung pe perete. La fiecare proiect vine cu niște „predesene” și apoi se lasă inspirat de ce vede pe stradă sau citește prin ziare. Proiectul cu Cioran este atipic pentru că Perjovschi nu se mai inspiră de mult din scriitori. N‐a citit mult din opera lui Cioran, iar de când a primit proiectul s‐a ţinut și mai departe de ea, ca să nu se lase influenţat. De asemenea, și‐a amputat umorul, încercând să fie mai serios ca de obicei. (A aflat abia după că și Cioran era plin de umor.) Dar i‐a plăcut că francezii l‐au vrut pe filozof în stradă, nu închis într‐un muzeu sau într‐un simpozion. Mai greu a acceptat stencilul cu sigla proiectului, un desen făcut de el și aplicat pe asfaltul din curte și pe trotuarele din centru. Nu‐i place ca o tehnică ce aparţine ilegalităţii și rezistenţei urbane să fie folosită la un nivel cultural înalt. Bănuia că și fără stencil va irita pe unii și pe alţii. Perjovschi se simte bine în instituţiile de artă occidentale, pentru că acolo e de obicei scutit de discuţii și de suspiciuni. În ţară, multă lume nu înţelege genul lui de artă sau îl taxează pentru că nu e decorativ. În plus, trebuie uneori să lucreze în condiţii pe care afară nu le‐ar accepta: în frig, pe plăci de rigips, cu o macara pe care nu știe cum s‐o folosească. „Tot ce fac eu în România e îndoit cumva, e tensionat în funcţie de condiţiile de aici. Eu tre’ să le înghit și să le accept pentru că le cunosc.”

Își scoate ochelarii, coboară macaraua până la nivelul solului, oprește motorul și, din artistul care expune în cele mai mari muzee din lume, devine Perjo (numele i se trage din anii ’90, când toţi caricaturiștii aveau nume scurte). În curtea institutului e lumea lui, cea care‐i dă confort să trăiască și bucurie să creeze. Îi salută pe cei de la revista 22, cărora le aduce bomboane, pixuri sau brelocuri din fiecare călătorie, pe scriitoarea Ana Blandiana, care‐l strigă cu o voce piţigăiată, pe Daria Ghiu, editorul volumului 20/22. Douăzeci de ani de texte, pe care l‐a publicat anul trecut la Cartea Românească, pe Horia‐Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român, căruia i‐a ilustrat două cărţi, pe ambasadorul Franţei, Henri Paul, căruia îi spune că și el s‐a simţit „coincé”, ca Cioran. Apoi intră cu tot alaiul în clădirea de pe bulevardul Dacia și în urma lui rămâne calcanul bej, plin de omuleţi. Unul dintre ei trage după el pământul, piciorul lui confundându‐se cu dealurile. Cioran ducea cu el Coasta Boacii și peisajele copilăriei. Perjovschi duce idei și obiceiuri românești, prins între lumea în care se poate manifesta și lumea în care se simte acasă.


Dan Perjovschi s‐a născut la Sibiu, acum 50 de ani, în plină dictatură comunistă. La școală, avea puterea să dea orice coleg afară din clasă: îi arăta ce a desenat și îl făcea să râdă. Dintr‐a V‐a, părinţii l‐au dat la arte plastice, unde a simţit prima oară că arta poate să‐ţi dea libertate: la orele de desen sau pictură nu trebuia să vină în uniformă; la materiile generaliste, profesorii nu le cereau prea multe; nu mergeau la cules de porumb sau de cartofi pentru că erau colegi cu cei de la vioară, care n‐aveau voie „să‐și belească degetele”. Școala avea însă „o dorinţă modestă”: să te înveţe să desenezi sau să pictezi, nu să gândești artă. Ceea ce n‐a fost de‐ajuns pentru Perjovschi.

Încă din generală ajunsese să fie considerat recalcitrant, așa că a fost așezat în bancă cu Lia, care era printre copiii buni. S‐au plăcut și au fost iubiţi din clasa a VIII‐a până într‐a X‐a, când Lia „i‐a dat papucii”, deși îl considera „foarte inteligent, delicat, politicos și ordonat”. S‐au împăcat abia într‐a XII‐a, înainte de absolvire, și sunt căsătoriți de 28 de ani.

După liceu, Perjovschi a plecat la Conservatorul de Arte din Iași, secţia pictură. A descoperit în scurt timp că Iașiul era „o sinucidere lentă prin vin roșu”. Toţi „se îmbătau progresiv și cu program”, facultatea nu avea nici culori, nici căldură, totul se ducea de râpă. Partea bună „când faci o facultate de căcat, e că nu‐ţi plantează cineva în cap reguli în care să crezi”, spune Perjovschi. A absolvit în ’85, șef de promoţie, și a putut să‐și aleagă repartiţia. A optat pentru Muzeul Ţării Crișurilor din Oradea, unde a lucrat cinci ani. Era responsabil pentru colecţia de ex‐librisuri, dar a ajuns în scurt timp să facă de toate: să panoteze, să pună sticlă la tablouri, să facă expoziţii, mai ales în secţia de etnografie, unde o hârtiuţă vârâtă sub o bucăţoaie din lemn devenea o instalaţie. A făcut hernie ombilicală de la ridicat lăzi și, la operaţie, i s‐a scos buricul.

Perioada petrecută la Oradea a fost adevărata lui formare artistică. A început să expună cu membrii Atelier 35, un fel de subdiviziune pentru tineret a Uniunii Artiștilor Plastici. Caroia suluri lungi de hârtie și desena în fiecare pătrat personaje, semne, simboluri, făcea fotografie, acţiuni pe câmp, tot felul de „lucruri care ieșeau din regulă”.

Cenzura din vestul ţării era mai tolerantă. „Cu Ungaria aveau o problemă – roșu, alb și verde să nu pui în pictură, în rest du‐te pe câmp și sari în cap, treaba ta!” Deși avangardiste, lucrările Atelier 35 nu erau în general critice la adresa sistemului. „Poate era groapa cu nisip în care ne‐am jucat, cu găletușa, ca să ne detensionăm”, spune acum Perjovschi, care regretă „miopia politică” de atunci. Singura formă de disidenţă a artiștilor era că expuneau o dată la zece zile într‐un oraș în care nu se întâmpla nimic.

A fost o perioadă bună și pentru el, și pentru Lia. Venise și ea în Oradea, pentru că nu reușise să intre la facultate la București, și lucra ca scenograf la teatrul din oraș. Nu putea expune cu Atelier 35, pentru că nu avea diplomă, așa că făcea lucrări în apartamentul familiei. Tot acolo a făcut și Perjovschi un proiect care devenit un reper pentru arta lui de mai târziu: în vara lui ’88, în prima vacanţă de studentă a Liei, a acoperit cu hârtie pereţii și mobila apartamentului lor și i‐a umplut cu desene și declaraţii de iubire.

În 1990, după ce a câștigat un post în nou formatul departament de tineret din Ministerul Culturii, Perjovschi s‐a mutat la București. N‐avea pregătire pentru birocraţie, dar a învăţat din mers că trebuie să se împrietenească cu secretarele, că trebuie să‐l fugărească pe ministru până în Gara de Nord ca să‐i semneze hârtiile, că pierde mai mult timp pe culoarele instituției decât în relaţia cu partenerii străini și că, într‐o administraţie, orice este posibil. În patru ani la minister, a reușit să organizeze prima mare expoziţie de artă contemporană românească din străinătate (în ’91, în orașul maghiar Szombathely) și să finanţeze, în ’92, instalaţia grupului subREAL de la prima bienală internaţională de la Istanbul (instalaţia era formată din 100 de trotinete pe rulmenţi, pe‐atunci principala marfă de contrabandă românească).

În mai 1990, când au început protestele studenţilor din Piaţa Universităţii, Perjovschi era când la minister, când printre protestatari. Lia, fiind șefa Ligii Studenţilor la Arte Plastice, era implicată mai activ. În 13 iunie, Perjovschi era la etajul de sus al Teatrului Naţional când poliţiștii au invadat Piaţa Universităţii și au început să se bată cu demonstranţii. A văzut cum, ca la un semn, toţi s‐au retras și lumea a recucerit piaţa. Dimineaţa următoare, minerii din Valea Jiului ajungeau în București, luau la bătaie studenţi și profesori și devastau sedii ale facultăţilor și partidelor istorice. Pe 15 iunie, președintele Ion Iliescu le mulţumea ortacilor că au salvat democraţia.

La câteva zile după, Perjovschi a plecat cu o delegaţie a ministerului în Germania, unde ar fi trebuit să semneze contracte pentru proiecte culturale, și a descoperit adevăratele urmări ale mineriadei: „Nu ne mai primea primarul, ci adjunctul de la spaţii verzi. Nu înţelegeam nimic, dar de fapt ei aveau dreptate. Noi eram guvernul.” Din cauza mineriadei, spune Perjovschi, mulţi artiști români nu au mai avut șansa să expună în Germania sau să primească rezidenţă și burse.

N‐a scăpat niciodată de amintirea mineriadei așa că, mai întotdeauna când a fost invitat să lucreze în spaţiul public românesc, a ales Piaţa Universităţii. În septembrie 2007, în faţa Facultăţii de Arhitectură, a făcut un monument cu două statui vivante, minerul și studentul, care stăteau faţă în faţă, spate în spate sau unul lângă altul câteva ore pe zi, timp de o săptămână. Primul student era chiar Perjovschi. Proiectul avea menirea să reamintească bucureștenilor că în locul ăla s‐a întâmplat ceva.

La începutul anilor ’90, Perjovschi mai găsea timp, pe lângă birocraţie, și pentru artă: publica desene în revista literară Contrapunct, făcea ilustraţii și afișe pentru Humanitas (unul dintre ele, un om care citește mergând, a supravieţuit până azi pe pungile de plastic ale editurii), desena sigla Teatrului Naţional. Dar asocierea lui cea mai profundă a fost și rămâne cu 22, unde are și astăzi cartea de muncă. A început să ilustreze revista la sfârșitul lui ’91, când a reinterpretat sigla pentru numărul 100. Săptămânalul era una dintre principalele voci ale opoziţiei anilor ’90 și Perjovschi s‐a implicat în dezbaterile politice și culturale pe care le ducea. Arta lui a devenit critică și cu atitudine. Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, care a condus revista până în 2005, nu‐i cerea desenele înainte de publicare și‐i lăsa „o libertate extraordinară”. Nici azi nu trebuie să‐și prezinte desenele redactorului‐șef. Secretarul general de redacţie, Răzvan Brăileanu, îi explică în câteva vorbe textele și el face ilustraţiile pe caiete mari aduse din Vest. Dacă Brăileanu râde, e bine, dacă nu, aleg împreună alt desen.


În 1993, ca să se elibereze de România lui Ion Iliescu, Perjovschi și‐a tatuat pe braţul stâng cuvântul „România”. Tatuajul, făcut în public, în curtea secţiei de artă a muzeului din Timișoara, a fost realizat de un amic al unui amic cu patru ace de gămălie legate cu sfoară și înmuiate în tuș. Desenul a fost interpretat de occidentali ca o declaraţie naţionalistă, dar Perjovschi voia să spună exact contrariul: că e ștanţat ca o vită, că vine din ţara în care cenușa revoluţionarilor a fost aruncată la canal și în care președintele cheamă minerii să înăbușe proteste populare.

Pentru că n‐a avut în comunism libertatea de a pleca, după ’90 s‐a dus oriunde a fost invitat. („Am vrut să halesc cât mai mulţi kilometri.”) În ’94 a primit o bursă de două luni de la ambasada americană la București. A străbătut America de la nord la sud și de la o coastă la alta, a trecut prin orașe mari, mijlocii și mici, a vizitat muzee importante și spaţii artistice alternative, a întâlnit artiști și curatori și a înţeles că trebuie să muncești ca să reziști pe scena artistică adevărată.

Întors în România cu idei proaspete, și‐a dat demisia din minister și a rămas doar la 22. Apoi a făcut din atelierul pe care‐l primise în București de la Uniunea Artiștilor Plastici un fel de spaţiu de întâlnire. Tot acolo a strâns împreună cu Lia cataloage, cărţi, diapozitive, ziare, fotocopii, pliante și afișe ca să reconstruiască ultimii 50 de ani din istoria artei internaționale și să ofere oricui era interesat informaţiile care lipseau. Așa s‐a născut „Arhiva de artă contemporană”, devenită mai târziu „Centrul de analiză a artei”, cvasi instituţie, cvasi proiect artistic, care a devenit cu timpul una dintre principalele preocupări ale Liei.

În ’95, tot în America, Perjovschi și‐a desenat pentru prima oară omuleţii direct pe zid. Timp de o lună a stat la Franklin Furnace, un spaţiu din New York dedicat formelor efemere de artă, și a umplut pereţii cu desene în creion. La vernisaj a dat gume de șters. A fost prima dată când a făcut un „proiect”, nu o expoziţie, și asta i‐a dat încrederea că poate să ia lumea în piept.

Patru ani mai târziu, a ajuns într‐unul dintre punctele cu cea mai mare vizibilitate din lumea artistică: Bienala de la Veneţia, unde reprezenta România împreună cu grupul subREAL într‐un proiect al curatoarei Judit Angel. A fost un infern organizatoric: prizele nu funcţionau, era foarte cald, banii nu veneau la timp. Perjovschi a trebuit să renunţe la proiectul său iniţial (carneţele prinse de tije flexibile înfipte în podea) și a desenat cu markerul direct pe jos. A împărţit podeaua în vreo 2.000 de casete și a făcut un desen în fiecare: tot ce era în carneţele, toate desenele din 22, toate ilustraţiile din cărţile lui Patapievici (Cerul văzut prin lentilă, 1995, și Politice, 1996), reluate de cel puţin două ori, plus desene inventate pe loc. Autorităţile care nu i‐au virat banii la timp l‐au ajutat să fie „mult mai mișto”, spune Perjovschi. În loc să fie o expoziţie clasică, proiectul lui punea publicul într‐o poziţie de responsabilitate: călcau pe desen și îl ștergeau. „M‐am lăsat șters și asta a impresionat toată lumea.”

Toată lumea care conta a văzut în ’99 proiectul lui Perjovschi de la Veneţia. Efectele s‐au simţit în câţiva ani. În 2001 a fost invitat la o bienală la Göteborg; în 2003 i s‐a dat pe mână un spaţiu enorm dintr‐o mină din Essen, în Germania; în 2005 a făcut o expoziţie la Ludwig Museum din Köln și a fost nominalizat la mai multe premii importante de artă. Cel mai bun an a fost 2007, când, printre altele, a expus la Museum of Modern Art (MoMA) din New York, cel mai influent din lume.

La MoMA a avut la dispoziţie atriumul Marron – „un hău unde orice mare sculptură de metal părea o bombonică și picturi enorme parcă erau șerveţele”. A lucrat două săptămâni, în văzul publicului și a acoperit pereţii cu zeci de desene.

Desenatul pe pereţi, inițial pornit dintr‐o necesitate – din România anilor ’90 era dificil să scoți lucrări – a devenit o practică artistică marca Perjovschi. Artistul vine, se urcă pe schele, desenează și pleacă, iar în urma lui pereţii sunt văruiţi și omuleţii dispar. Se joacă deseori cu facerea și desfacerea lucrărilor. În 2006, la Tate Modern din Londra, a desenat cu cretă și apoi le‐a dat cretă și vizitatorilor, care au distrus desenul lui prin înglobare. În 2007, la Budapesta, a început să deseneze abia la vernisaj. În 2009, la Galeria Michel Rein din Paris, a șters în fiecare zi câte două‐trei desene de pe pereţi. Nu‐i face plăcere să vadă cum i se distrug lucrările, dar spune că face desene‐idei: liniile se șterg, dar ideile rămân. Arta lui e și un tip de performance: în prima zi accentul e pe spectacol, dar apoi rămâne desenul. Distrugerea lucrărilor îi dă libertate, îi permite „tot felul de năzbâtii”. „Dacă aș ști că desenul pe care‐l fac acum ar urma să vieţuiască tot restul existenţei, ar fi greu să‐l desenez.”

Din cauză că multe dintre lucrările lui sunt șterse la finalul expoziţiilor, Perjovschi e greu de vândut. În 2008, a desenat cu markerul pe linoleumul unei galerii din Berlin și a decupat cu cutterul bucăţile pe care vizitatorii voiau să le cumpere. Mai demult a făcut și lucrări pe hârtie. Cele mai multe piese vandabile sunt însă cărţile de artist și carneţelele de notiţe. Unele carneţele au fost cumpărate de marile muzee, altele sunt vândute de cele patru galerii cu care lucrează (Michel Rein din Paris, Gregor Podnar din Berlin, Helga de Alvear din Madrid și Lombard Freid Projects din New York) și‐i aduc câteva mii de euro fiecare. Mai ia un salariu modest de la 22 și onorarii de la instituţiile la care expune. Când face proiecte în spaţii non‐profit (sau în România), organizatorii îi plătesc doar drumul și cazarea. În peste 15 ani pe scena artistică internaţională, Perjovschi nu s‐a îmbogăţit. Trăiește OK, dar și pentru că el și Lia nu au copii și au dormit ani întregi pe saltele așezate direct pe jos. (Și‐au dat seama cu ani în urmă că nu pot avea o familie standard.) Nu se plânge, pentru că artiștii sunt „entităţi socio‐economice independente”, nu sunt plătiţi de la stat, dar crede că autorităţile ar trebui să susţină arta măcar prin burse, ateliere și înfiinţarea de galerii.


Astăzi, Perjovschi trăiește în România, sponsorizat de Occident. N‐a vrut să plece și să folosească ţara doar ca sursă de inspiraţie – cum a făcut Cioran, de exemplu. A vrut mereu să fie și aici, și acolo. Acolo a fost observat. Aici, mai puțin. (La un moment dat a avut împreună cu Lia o emisiune la TVR, dar a fost întreruptă după trei luni). În 20 de ani de activitate n‐a primit niciun premiu naţional de artă. În schimb, a intrat în polemici cu puţinele instituţii care promovează arta contemporană. (A fost împotriva găzduirii Muzeului Naţional de Artă Contemporană în Casa Poporului, considerând că asta demonstrează că artele nu sunt autonome de voinţa politică). A fost acuzat că a profitat de influenţa Grupului pentru Dialog Social, editorul revistei 22. A simţit de la ceilalţi aroganţă și „pizmă”, ca în 2007, când singura cronică negativă a expoziţiei lui de la MoMA era semnată de un român. A văzut lumea strâmbând din nas când apărea bărbos, în blugi tociţi și vestă cu buzunare, deși pentru el e doar un look comod și nu‐și bate capul cu asta. I‐a fost greu să deseneze pe pereţi. A fost evacuat din atelierul pe care‐l avea pe motiv că risca să cadă la primul cutremur și a aflat apoi că Universitatea Naţională de Arte, proprietara spaţiului, a organizat acolo o expoziţie. (Deși a lucrat pe aceeași stradă cu UNArte ani de zile, n‐a fost niciodată invitat să vorbească sau să predea la facultate.) Respingerea l‐a determinat să fie și mai prezent.

În ultimii ani, a construit pe credit un centru la Sibiu, jumătate atelier, jumătate arhivă, unde a mutat toate documentele din București. În ultimul an a avut trei proiecte în România – o expoziţie de grup la Satu Mare, proiectul cu Cioran și un perete desenat la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru. Mai urmează încă două, ambele cu Lia: unul la fostul club al fabricii Electroputere Craiova, devenit spaţiu artistic, și celălalt la Sfântu Gheorghe, în secuime, la un nou centru de artă contemporană.

Are mai mult de două expoziţii, conferinţe și proiecte pe lună în toată lumea (râde când spune că are nevoie de o „doză” tot mai mare) și, ca să aibă timp să gândească, își planifică rupturile de program în România. Stă fie la Sibiu, unde locuiește și mama lui, fie la București, într‐un apartament din Rahova. Își plătește facturile, se uită la televizor, bea cafea în redacţie la 22, stă de vorbă cu artiști tineri pe la terase, se odihnește în haosul de acasă, locul în care știe „aberaţiile, poantele, mentalităţile”, unde a prins „cutremurul ăl mare, inundaţiile, revoluţia, mineriada și eclipsa totală de soare”, unde a iubit, s‐a căsătorit și a făcut carieră.

E în același timp acolo și aici. Dar ca să creeze are nevoie de România. „În Vest, statutul meu de artist este respectat și asta îmi dă confort”, spune Perjovschi. „În România mă bat pentru el de fiecare dată și asta îmi dă idei.”

În 2003, când și‐a scos cu laser tatuajul cu numele ţării, Perjovschi era același artist, cu aceeași atitudine din ’93. România însă să schimbase – ieșise de sub zodia mineriadei, crescuse și se pregătea să intre în Uniunea Europeană. Perjovschi era gata încă de atunci s‐o accepte. Țării i‐a luat ceva mai mult timp, dar astăzi pare să fi descoperit cu ușurare că Perjovschi n‐a părăsit‐o niciodată.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *