Să fii sărac e o rușine

Am 26 de ani și sunt pe cale să-mi achit ultimele datorii. Doar că mi-e frică de ce urmează, pentru că am învățat să trăiesc doar cu ele.

Toată viața am crescut cu datorii. Ale părinților mei, apoi ale mele. La întreținere, la magazine alimentare, la prieteni, la membri ai familiei, la bănci, la Provident, la colegi de muncă, la furnizori de cablu, net, telefonie, la amanet. 

Am realizat ce înseamnă să ai datorii crescând în apartamentul pe care l-am iubit cel mai mult. Ni l-a cumpărat bunica, mama tatei, la câțiva ani după ce m-am născut. Era un apartament de două camere, pe Mihail Kogălniceanu, în Brăila. Un acasă adevărat care mi-a dat dormitorul meu bleu cu geamuri de lemn și plopii înalți; dincolo de ele, sufrageria verde mentă unde mă uitam la desene animate, bucătăria cu flori pe faianță, unde o urmăream pe mama cum prăjea șnițele, cocea checuri sau negrese. Mi-a dat verile în care mă jucam în fața blocului de-a v-ați ascunselea cu copiii și mă piteam într-o tufă de Mâna Maicii Domnului, care mă acoperea ca un câmp magnetic de dulceață.

În serile astea de vară, cu miros cald, singurul ban care conta era leul pe care îl primeam și de care îmi cumpăram de cele mai multe ori o vafă cu vanilie, o pungă de semințe și bombonele de restul. 

Când aveam 12 ani, ne-am mutat din apartamentul ăsta, pentru că aveam o datorie de peste 10.000 de lei la întreținere. Țin minte când mama îmi făcea baie și voia să mă îmbuneze după ce mi-a dat vestea mutării. „O să vezi, mami, că acolo o să avem mobilă nouă, o să fie ultimul trăsnet!”

Știam că ne mutam din cauza datoriei; toți trei evitam cu intenție administratorul de bloc, cum urma să se întâmple și la apartamentul în care aveam să ne mutăm. 


Ca familie, nu ne-am definit niciodată ca săraci. Săraci erau oamenii străzii, care dormeau pe bancă sau cerșeau. Noi doar „n-aveam”. N-aveam bani, n-aveam răbdare, n-aveam control, n-aveam curaj, n-aveam noroc.

Una dintre primele mele amintiri e cu mine jucându-mă cu niște cuburi de lemn cu desene, la lumina lumânării, fiindcă ne tăiaseră curentul. Alta e de prin clasele primare, când mergeam la minimarketul din cartier și-i ceream vânzătoarei 3 în 1 Strong, țigări Viceroy, pâine sau salam pe caiet, până la următorul salariu al alor mei, care se ducea în mare parte pe datorii.

N-o să uit niciodată nici pantofii maro care mă stânjeneau crunt, cu care am mers la școală dintr-a I-a până într-a IV-a, care-mi completau uniforma cu dresuri și cămașă albe, fustă și sacou bleumarin. Mi-am jurat că n-o să-mi cumpăr niciodată încălțăminte maro când o să fiu mare. 

După ce-am plecat din primul meu acasă, ne-am mutat într-un bloc lângă un cămin de nefamiliști, într-un apartament cu două camere, la etajul patru. Nu vreau să-mi amintesc cât și-a blestemat mama zilele când a dat prima floare de mucegai, pentru că tata a pierdut mare parte din banii rămași de la vânzare la „păcănele” și n-au mai izolat apartamentul. El câștiga rar și, când se întâmpla, întorcea suma înapoi în speranța că pe ecran o să vadă trei cireșe în linie sau 7-7-7. Dacă se întâmpla, uneori ne mai lua și mie și mamei câte ceva.

Mama e născută în 1972 și tata în ’68. În tinerețe, ea își făcea haine la comandă, avea cercei și inele de aur, mezeluri și dulciuri din străinătate. Tataia, cel care a crescut-o, a fost antrenor de haltere și datorită concursurilor a mai ieșit din țară în comunism. Mama a luat prima Bacul din familie, a făcut profesionala și s-a angajat la Uzina Progresul din Brăila. Și-ar fi dorit să continue școala, să devină profesoară, dar a rămas acasă, să aibă grijă de fratele ei mai mic.

După ce l-a cunoscut pe tata și m-au avut pe mine, a lucrat mulți ani în confecții, în două schimburi, la normă. Aproape s-a îmbolnăvit de la stres și ore suplimentare, pe motiv că nu se făcea norma. Între 2007 și 2009, pentru aproape 600 de lei pe lună avea deseori căderi de calciu pentru care ajungea în spital, cu perfuzii, dureri spintecătoare de cap și o mână amorțită.

În copilărie, tata mergea în fiecare an în concedii sau cu barca la pescuit. Bunica, mama lui, a fost asistent de stomatologie, iar bunicul, care s-a prăpădit acum trei ani, a fost tehnician la Uzina Progresul, după trei ani de școală de aviație. După ce a terminat armata la Oradea, tata s-a angajat în poliție, la penitenciarul din Brăila.

Ai mei n-au crescut neapărat în sărăcie. Erau strâmtorați, ca multe familii în comunism. După ce și-au întemeiat familia lor, a mea, a noastră, nu s-au putut ține de nicio rânduială. Veniturile erau mici, nu controlau pofte, nu evaluau nevoi. De cele mai multe ori, din salarii plăteau facturi, mergeau o dată la cumpărături și încărcau cămara cu mezeluri, legume, fructe, dulciuri pentru mine, cafea, detergenți și, de cele mai multe ori, restul banilor se duceau pe țigări și jocurile de noroc ale lui taică-miu. Dacă puneau un ban deoparte, peste câteva zile nu mai era. 

Când rămâneam descoperiți, se împrumutau la familie, colegi, prieteni sau Provident, de fiecare dată în speranța că vor începe de la zero. O scoteau la capăt, pentru câteva săptămâni.

Cunosc bine senzația, chiar dacă atunci îi judecam că nu puteam fi și noi ca alte familii care păreau să se descurce. Acum ceva timp am văzut în vagoanele de metrou un anunț la Viva Credit, un IFN cunoscut (o Instituție Financiară Nebancară, ca Provident). Promitea să te scoată din impasul financiar cu un împrumut de 5.000 de lei. Doar că la finalul celor 12 rate, vei fi plătit înapoi peste 9.700 de lei. Pentru astfel de împrumuturi, cum au făcut și ai mei, și eu anul trecut, îți trebuie doar puls, 18 ani și buletin. „Fără adeverință de venit sau giranți”, spun și ei pe site. 

Toate sunt rețeta perfectă pentru o gaură neagră care te înghite. I-am văzut pe ai mei cum nu-și permiteau să plătească rata o lună. Apoi nici luna următoare. A treia deja îi descuraja să creadă că o ajungă vreodată la liman și se dădeau bătuți, prioritizând alte cheltuieli. Însă datoria rula în fundal până când primeam în cutia poștală o scrisoare de la judecătorie. Câteva săptămâni mai târziu, luau salariul pe jumătate din cauza popririi și asta urma să fie realitatea noastră pentru următorii doi, trei ani. 

În perioada care vine urmează să-mi plătesc și eu ultimele rate, un lux pe care ai mei nu l-au mai cunoscut de mulți ani. Din 2023, n-ar trebui să mai datorez nimănui nimic, însă gândul ăsta mă îngrozește. Cine voi fi fără datorii? 

«Uitam» mai mereu acasă banii pentru culegeri, fondul clasei și al școlii. Majoritatea copiilor își aținteau ochii către mine și unii șușoteau că „asta n-are niciodată”. În clasă tu n-aveai, nu mama sau tata.

Pe la 12-13 ani aveam două pușculițe: o cutie verde de medicamente de la Herbalife, cam cât palma, cu patru compartimente pe două rânduri. Acolo strângeam monedele de 10 și 50 de bani. Într-o cutie dreptunghiulară, verde pădure, adunam bancnote de 1 și 5 lei. Era mare bucurie când teancul firav creștea cu un leu de la bunica sau cu o întreagă bancnotă de 50 de lei primită de ziua mea de la mamaia. În fiecare zi după școală verificam teancul și îl pipăiam satisfăcută, chiar dacă suma nu depășea 25-30 de lei. 

Până când, într-o zi, la consultația zilnică, mi s-a tăiat răsuflarea; cutiile erau goale. 

Mama întindea rufele în camera mea și am confruntat-o timid. Mi-a tăiat-o scurt că o să mi-i dea înapoi, promisiune încălcată de fiecare dată. Un val de căldură mi s-a instalat în piept și obraji; sacrificasem dulciuri și jucării pentru economiile alea.

Mi-am promis că eu n-o să iau niciodată banii copiilor mei. Apoi m-am simțit vinovată, pentru că știam că nu voia să mă supere. Probabil a cumpărat cartofii și pâinea pe care urma să le mănânc și vreun pachet de țigări. Am înțeles că nicio pușculiță nu urma să aibă viață lungă în casă și am renunțat. 

Când mai rămâneam fără bani mergeam la bunica, mama tatei. Mă fofilam până la transpirație înainte să-i cer, în confidență, departe de urechile bunicului: „Bunică, ai să ne dai și nouă 50 de lei? A zis mama că ți-i dă înapoi când ia salariul”. În drumul spre poșeta neagră din dulap îmi ținea morală că ei uită să restituie „împrumuturile”, nu știu să se chivernisească și că ea, când era tânără, trăia cu turte și mergea pe jos la muncă. 

Jumătate de oră mai târziu mă întorceam acasă cu 50 de lei, un borcan cu gem de caise și rușine.

Pentru mine, banii erau mereu lucrul ăla pe care nu-l aveam, dar de care era nevoie ca de aer. Erau balanța care echilibra armonia din casă. Când îi aveam, nu mai existau rușine, certuri și palme, eram în rândul lumii. Revelioanele erau cu artificii și Zarea cu piersici pe faleză, serile de vară tot pe faleză, mâncând celebrii mici de Selgros sau prăjituri de la cofetărie pe care le împărțeam cu tata și-mi spunea că e secretul nostru, dar mă dădeam de gol la mama de cum aterizam în brațele ei. 

În lipsa lor rămâneau trei bucăți de carne plăpânde, temătoare, care încă sperau la mai bine.

Alteori mergeam și ceream de la mamaia, mama mamei, la Galați. Când aveam 16-17 ani, era frig și veneam de la ea cu o sacoșă cât mine de grea într-o mână și cu frate-miu de vreo 3 ani în cealaltă. Tata a urlat și înjurat tot drumul în telefon să mă mișc mai repede, să nu mai merg „ca pe bulevard”. Când am ajuns într-un final la el, în fața unui Stanley din cartier, cu inima ieșindu-mi din piept de frică și oboseală, i-am dat banii. 

Apoi mi i-a cerut și pe ai mei, vreo 50 de lei. „Ce te uiți așa, parc-ai vrea să mă omori”, a zis rânjind, știind că n-am putere, curaj sau voie să-i răspund și a intrat înapoi la pariuri. Cu sacoșa și copilul după mine, am plâns tot drumul spre casă, cu fața amorțită, ca acoperită de pânze de păianjen. Ajunsă acasă, am strâns din dinți în oglinda din baie până am leșinat pe podeaua albastră.


Din clasa I până într-a XII-a, când m-am și angajat pentru prima dată, „uitam” mai mereu acasă banii pentru culegeri, spectacole de teatru, fondul clasei și al școlii. Mai degrabă să par împrăștiată decât să n-am nici cei 10-15 lei.

Liniștea de după morala învățătoarei era momentul când majoritatea copiilor își aținteau ochii către mine și unii șușoteau că „asta n-are niciodată”. Roșie la față, așteptam să închidă catalogul. În clasă tu n-aveai, nu mama sau tata.

Astăzi știu că sărăcia e ca o boală mintală care-ți îngustează orizontul. Am citit că lipsa banilor forțează creierul să se concentreze pe urgențe pe termen scurt: ce mâncăm mâine, cu ce plătim facturile luna asta. Nici vorbă de strategii sau alte cuvinte mari. Pe lângă asta, sărăcia părinților poate afecta și creierul în formare al copiilor, chiar din burta mamei. Iar pentru creierul în curs de dezvoltare, sărăcia și condițiile precare, adică expunerea la violență, frământările constante și alți factori de stres, sunt la fel de toxice precum drogurile și dependența de alcool. 

Mai mult, un studiu realizat de neurocercetători de la patru universități din SUA pe un grup de tineri a arătat că cei care au trăit în condiții precare la vârsta de 9 ani aveau o activitate intensă în centrul emoțiilor negative din creier. În zonele care puteau controla aceste emoții nu exista nicio activitate. De asemenea, astfel de copii pot avea un IQ mai scăzut și sunt mai predispuși la depresie, boli de inimă sau tot soiul de adicții la maturitate. 


În clasa a IX-a am sperat la un nou început. Aveam și un iPhone 3 alb de la mătușa mea, de la care am primit mereu cadouri și toate telefoanele de atunci până astăzi. Pentru că tata era deja pensionar – s-a pensionat în 2007, din cauza unei hernii de disc urâte –, a participat mereu la toate întâlnirile cu părinții. Și, pentru că avea și cea mai mare disponibilitate de timp, l-au desemnat șef al comitetului. 

În clasa proaspăt formată s-a decis să cumpărăm bănci noi și fiecare a contribuit până s-au adunat 4-5.000 de lei, care au ajuns în grija șefului comitetului. 

La scurt timp, într-o după-amiază când acasă erau doar mama și fratele meu, au apărut la ușă părinți nervoși care cereau socoteală pentru bani și reproșau că tata nu mai răspunde la telefon. Mama a înghețat. Nu înțelegea și nu știa nimic. Cu copilul în brațe, încerca să-i calmeze în timp ce ținea ușa opintită, să ascundă pereții portocalii cu mucegai și faptul că n-aveam lumină.

Într-o secundă, a ieșit la iveală toată mizeria pe care o îndesasem cu înverșunare sub telefonul meu nou și sub notele de 9 și 10: tata pierduse banii la aparate, în speranța că-i va înmulți, ca orice jucător, ca de fiecare dată, ca acum o lună. 

Nu-mi amintesc mai mult. Cert e că niciodată nu am vorbit despre asta, căci în cultura românească banii sunt un subiect tabu, chiar și în familie. Nu știm cât câștigă cumnata și să te ferească Dumnezeu să se afle că te îndatorezi. 

Ce se auzea în schimb din camera mea erau fiecare ceartă și înjurături care porneau de la bani. Fiecare palmă care mă îngheța și rușina în întunericul de sub plapumă, rugându-mă să mă ia somnul odată, indiferent de cât era ceasul. Nici despre asta nu vorbeam. Doar cu mama, plângând amândouă, în timp ce mă strângea în brațe.

Fratele tatei a plătit până la urmă datoria. Era prieten de familie cu directorul, care i-a avertizat pe copii să mă lase în pace. Privirile și șușotelile tăiau în carne vie la 16 ani și mă simțeam ultimul om. Nu-mi aduc aminte ce spuneau, probabil am blocat amintirea cu intenție.

Mama dădea vina pe tata că băga banii în pariuri și aparate și nu-l interesa familia, și pe ea că a rămas cu el.

Tata a fost as la mate și fizică, copil disciplinat, la fel ca fratele lui mai mare, chiar dacă mai făceau și boacăne. Când erau mici, au spart ceva prin casă jucându-se și, când a venit bunică-miu de la serviciu, l-a rugat pe fratele tatei să caute ceva în lada canapelei. Când l-a văzut pe jumătate în ladă, a dat drumul canapelei pe spatele lui, ca pedeapsă, în timp ce tata privea plângând fără zgomot.

Tata a avut mereu un fel de a fi aspru, în special la nervi și băutură. I se subțiau buzele, i se umflau venele și scuipa înjurături. Într-a II-a sau a III-a, făceam temele la matematică noaptea, după ce a ajuns acasă de la muncă. Pentru că nu am înțeles ceva, m-a ciupit de antebraț până m-a învinețit. A doua zi, când mama mă îmbrăca pentru școală și a văzut mâna vânătă, l-a amenințat că pleacă de acasă. Dar asta nu s-a întâmplat decât 10 ani mai târziu. 

Am avut întotdeauna note bune, eram cuminte afară și în vizite. Când ai mei îmi spuneau de acasă să nu cer lucruri în oraș că nu aveam bani, nu suflam un cuvânt. Dar nu eram un copil bun, pe cât eram unul fricos, terorizat și de sunetul cheii în yală, mai mereu cu inima gonind când presimțeam primejdia adusă de un ton nervos sau o privire mai rece. 

Dar aveam și momente când stăteam cu el la bucătărie și îmi povestea de năzbâtiile pe care le făcea cu frate-su când erau mici. La școală n-a lipsit de la nicio serbare sau festivitate de început sau final de an. N-a fost Crăciun în care să n-am o jucărie sau dulciuri sub brad. Chiar și de când am plecat de acasă, îmi cumpără ba un set de pijamale, dulciuri, ba alte cadouri de Moș Crăciun. Când a aflat că fumez, a scos bricheta din buzunar și mi-a aprins țigara. 

În aprilie m-a vizitat cu mama și frate-miu și mi-a adus o geantă de voiaj plină cu legume congelate, piept de pui, iaurturi, conserve de ton, dulciuri, suc. Anul ăsta am vorbit și cel mai des la telefon. De curând aproape m-am blocat când a încheiat apelul cu „Te iubește tata”. Știu că mă iubește și știu că ăsta e felul lui de a-și răscumpăra unele greșeli, fără să le admită fățiș.

Prin clasa a X-a, ne-au tăiat gazele. Timp de câteva luni, printre care și luni de iarnă, ne-am încălzit la aerotermă. Îi dădeam drumul cu economie, mai mult seara, înainte de culcare. Baie făceam la lighean, cu apa pe care o încălzeam la butelie. Din cauza improvizațiilor, mucegaiul s-a răspândit pe pereți și frate-miu, bebeluș pe atunci, s-a îmbolnăvit de bronșită. Mama s-a internat cu el la spital și a aflat că, dacă mai întârzia câteva zile, devenea astm.

Mama dădea vina pe tata că băga banii în pariuri și aparate și nu-l interesa familia, și pe ea că a rămas cu el. Tata dădea vina pe stat că nu se îngrijește de oamenii care au cu adevărat nevoie, că nu crește salarii și pensii.

În vacanța de vară dintre a XI-a și a XII-a, după o ceartă tot de la bani, în care s-a țipat mult, tata a plecat de acasă să se răcorească. Eu, mama și frate-miu am plecat la Galați, la fratele mamei. Când ne-am întors în toamnă, mama a închiriat un apartament și s-au separat definitiv. Nu au divorțat, n-aveau bani pentru notar sau avocați, dar fiecare se gospodărește separat. Mama, cu frate-miu, în apartamentul închiriat, iar tata, la bunica. 

În apartamentul cu mucegai de la etajul patru au rămas doar varul gri-verzui căzut, pânze de păianjen, miros închis, un pat dublu cu salteaua care probabil a absorbit toată mizeria, dulapuri cu haine neatinse de șapte ani și primul meu birou modern, de la verișoara mea, de-un maro închis, cu o etajeră ruptă la jumătate de când a lovit-o tata cu pumnul în mijlocul unor certuri de Paște.

Recent am văzut un reportaj făcut de Panorama despre relația noastră cu banii, care mi-a pus multe lucruri în perspectivă. Din cauza schemelor financiare precum Caritas, bunicii și părinții noștri au rămas sceptici la investiții și și-au pierdut apetența la risc, alături de încrederea în statul care „a strâns cureaua bugetului de stat”. Am înțeles că trăim probabil în cel mai bun moment economic din istoria României, însă mai bine de jumătate din populație nu s-ar putea întreține mai mult de două luni din economii dacă mâine și-ar pierde locul de muncă. 

Asta într-o țară în care salariul minim pe economie e 1.524 de lei net, iar valoarea coșului minim lunar decent pentru o familie cu un copil e 7.112 lei. 

Pentru familii ca a mea, educația financiară promovată de majoritatea experților și băncilor e un lux. Iar repercusiunile se văd în obiceiurile noastre: cheltuieli impulsive (you only live once) și lipsa opțiunii de a economisi când salariul abia stinge facturile.

Înainte să încep al doilea semestru dintr-a XII-a m-am angajat la un restaurant din Brăila, unde am lucrat până am plecat la București la facultate. Aveam contract de muncă full time, câștigam în jur de 1.500 de lei, bonuri de masă de 10 lei și orele suplimentare se plăteau. Eram singura din clasă care muncea și la început intram în pământ de rușine când mă întâlneam cu colegii în restaurant. Însă eram acolo ca s-o mai ajut pe mama cu un pui în casă și să am în sfârșit un ban al meu.

Am ajuns în București în toamna lui 2015. Intrasem la taxă la Jurnalism, la Universitate, care pe atunci însemna 3.100 de lei pe an. După ce am aflat, am plâns o zi întreagă dând rotocoale în centrul orașului, convinsă că nu o să plec. Ăsta era biletul meu de loterie și era necâștigător. Nu vedeam să mai ies dintr-un oraș fără prea multe posibilități, să fug de firmele de confecții care te îmbolnăveau, de tejgheaua care îmi plăcea, dar nu era foarte promițătoare ca rang social.

Am plecat pe chetă. Unchii din partea tatălui au insistat „ca fata să meargă la facultate, dacă a intrat”, așa că au împărțit costurile lunare: ei, tata, bunica și mamaia acopereau chiria la cămin, taxa la facultate și banii de buzunar, 400 de lei pe lună, iar mama urma să-mi trimită pachete cu mâncare.

Am ajuns și m-am cazat la un cămin privat din București pe 26 septembrie 2015. M-a adus fratele mamei, în Porsche-ul lui negru, cu un geamantan, o pernă cu spumă cu memorie, o sacoșă cu mâncare, niște veselă și cei 400 de lei. În seara aia am mers la Auchan și mi-am cumpărat un pachet de Marlboro 4 scurt, chipsuri și o bluză groasă bleumarin cu roz.

Am venit cu un Porsche negru pentru că noi stăteam cel mai prost cu banii din toată familia: unchii și mătușile din partea mamei au plecat la muncă în străinătate, au strâns de-o casă sau nu s-au mai întors. Cei din partea tatei au mers la facultate și au fost profesori sau directori, lucrează în farmaceutice sau în domeniul petrolier din Dubai.

La 22 de ani mi-am serbat ziua pentru a treia oară. De atunci n-a mai trecut nicio aniversare fără tort. Fie că era unul de 20 de lei din Auchan, unde toate cremele au același gust, fie că a fost cel de la 23 de ani cu profiterol, de 150 de lei, de la Nedelya, cu lumânarea în formă de 3 care era de fapt un 8 tăiat pe jumătate. 

În anul II de facultate ai mei nu-mi mai plăteau nimic, așa că mi-am găsit un job ca ajutor de ospătar la un club din București, printr-o prietenă din cămin care era „clientă falsă” (adică fata aia drăguță care se bagă în seamă și te îmbie să consumi și își ia un comision modic din băuturile comandate). După ce am acceptat, am aflat că clubul era deținut de niște interlopi. Primeam 100 de lei pe seară joi, vineri și sâmbătă. Era cel mai flexibil și bine plătit job la care aveam acces atunci. Lucram de la 5 după-amiaza la 8-10 dimineața, obligatoriu pe tocuri (aveam doar niște platforme de 15 cm și nu-mi permiteam să dau banii pe altele mai comode), în timp ce mă pipăiau străini când turnam vodcă din sticla de Grey Goose de 3l, măturam și dădeam cu mopul în sală. 

Apoi m-am angajat la un bar din Centrul Vechi, unde a pus o vorbă bună un alt prieten de la cămin. Aveam contract de muncă pe două ore, dar lucram 12, 14 sau 16, pe un salariu fix de 800 de lei, cu care plăteam taxa la facultate, o lună da, una nu. În luna în care plăteam taxa, din bacșișul destul de consistent (uneori și 200 de lei pe zi) îmi cumpăram țigări, detergenți, produse de igienă, plăteam chiria la cămin și mâncam din caserolele de acasă, iar la muncă de la scovergăria de pe Victoriei. Reușeam să supraviețuiesc cu banii pe care îi făceam și să merg și la facultate, căci făceau turele în funcție de orarul meu. În sesiune mai învățam cu caietele pe bar, cu muzica la maxim în boxe și fum de narghilea cu miros de gref-mentă.

A fost unul dintre cele mai dragi locuri de muncă, însă, mai târziu, unii prieteni m-au întrebat dacă oare n-am fost exploatată. Banii erau categoric disproporționali cu munca, dar în condițiile în care mama muncise pe 600 de lei pe lună, eu cu ce eram mai presus? Am crescut învățând să accept și să fiu recunoscătoare pentru ce mi se oferă, fără să chestionez dacă e fair ce dau la schimb. Câștigam un salariu, mă distram cu colegii și clienții care ne invitau la masa lor să luăm o pauză, învățam să fac cocktailuri și ajungeam la mai toate cursurile. Asigurarea de sănătate sau fondul de pensie erau ultima mea grijă. Nici nu știam că există mai mulți piloni de pensie la care contribui și eu sau cât am adunat acolo, până acum trei ani, când am primit un plic de la Metropolitan Life, unde m-au repartizat automat când m-am angajat prima dată. Inițial, și eu, și mama am crezut că e o nouă datorie. 

Lucrând în bar am reușit pentru prima dată să pun niște bani deoparte, vreo 2.000 de lei într-o carte de Rodica Ojog-Brașoveanu, cu care mi-am plătit chiria la cămin în avans și am cumpărat cadouri de Crăciun. Doar asta mi-a încăput în troler pe 24 decembrie 2016 – cărți de colorat, jocuri, puzzle-uri, dulciuri și o mașină mare pentru frate-miu, două seturi de baie cu gel de duș, sare de baie, loțiune de corp, cafea și ciocolată pentru mama.

Sunt conștientă de cursul datoriei în natură, de cum se întoarce și te mănâncă de vie. Am văzut asta acasă o viață întreagă.

Echilibrul s-a fracturat anul următor, când nu am mai putut să-mi plătesc taxa la facultate, așa că m-au exmatriculat. Printr-un descoperit de cont de la bancă, adică echivalentul a trei sau cinci salarii, m-am reînscris la facultate. Pe parcurs, din cauza unor absențe și restanțe, a trebuit să-mi iau și două semestre suplimentare, tot cu plată. În următorii doi ani, am refinanțat creditul de două-trei ori până am tras linie la 9.000 de lei, iar în timp mi-am crescut rata de la 250 de lei la 300. Astăzi, cinci ani mai târziu, încă trag creditul după mine – 60 de luni consecutive în care aveam, n-aveam, plăteam o rată care nu m-a lăsat nici să mor, nici să trăiesc. 

Se presupunea că în București există alte oportunități, pe când ale mele erau să prepar băuturi în timp ce luam decizii importante de capul meu. Alegeam răul cel mai mic din toate: să muncesc să-mi întrețin facultatea, care speram să-mi permită un loc de muncă decent. Vis care se îndepărta totuși cu fiecare cafea servită. În 2020, la patru ani și jumătate de când începusem facultatea, am luat licența.

Tot în facultate, am început să-mi amanetez laptopul pentru 300 de lei, gură de aer proaspăt care mă salva pentru o săptămână și jumătate. Era un Waio alb, de prin 2012, pe care nu-mi permiteam de fiecare dată să-l recuperez, așa că timp de aproape un an, am plătit lunar 52 de lei ca să-l prelungesc pentru următoarele 20 de zile. 

Amanetul avea program non-stop și uneori veneam de la cafenea la 1 dimineața, mă opream la amanet, apoi mergeam acasă și la 7-8 porneam spre facultate. Până n-am mai putut și am pierdut definitiv laptopul. Simțeam, paradoxal, că în același timp am câștigat și mi-am pierdut definitiv demnitatea. Mă consola gândul că nu o să mai aștept niciodată la veșnica coadă care ieșea din încăperea amanetului, pe treptele pe care mă rugam în gând să nu mă întâlnesc cu vreun coleg sau profesor de la facultate. 

Cu ce eram mai bună decât ai mei când au amanetat brățara de aur a fratelui meu și au pierdut-o? Când aveau conturi blocate? Asta era poprirea mea ostentativă, în văzul tuturor.

În momente de criză, când îți lipsesc banii, pe lângă faptul că riști pierderi de memorie, nici nu mai ești capabil să iei decizii limpezi. Am citit studii care spun că cei care se confruntă cu lipsuri materiale nu se pot gândi la altceva decât la cum vor face rost de bani și consumă majoritatea resurselor cognitive învârtindu-se în jurul acestei nevoi, întrebându-se cum o pot satisface pe termen scurt. De-asta acum, la maturitate, nu îi mai învinovățesc pe ai mei pentru deciziile lor; înțeleg și ce i se întâmplă tatei, care are dreptate să se simtă nedreptățit de societatea în care trăim și să se refugieze într-un loc în care totul ține de noroc, nu de statut. 

Cu toții avem o anumită capacitate de a procesa gânduri, un soi de bandă de frecvență mentală. Dacă mintea ta vuiește în jurul a ce vei mânca mâine, banda disponibilă va fi ocupată în totalitate cu asta, neglijând alte aspecte esențiale ale vieții. Și da, asta duce și la decizii care, pentru o persoană „rațională” și care nu simte privațiuni, pot părea ilogice: jucat la păcănele puținii bani rămași sau cumpărat țigări de 400-500 de lei pe lună. Dependențele astea sunt un refugiu la care recurgi pentru puțină plăcere imediată, singura care se încadrează în buget. Așa cum și eu, după o zi grea, de multe ori am ales să-mi cumpăr o bere sau o prăjitură în loc să pun banii deoparte. Cum sigur ai făcut și tu măcar o dată.


Sunt conștientă de cursul datoriei în natură, de cum se întoarce și te mănâncă de vie. Am văzut asta acasă o viață întreagă. Cu fiecare treaptă pe care așteptam spre gemulețul amanetului, mă gândeam la cum n-o să termin facultatea, pentru că mereu o să intervină cheltuieli neprevăzute. Cum niciodată n-o să-mi cumpăr hainele pe care le vreau, n-o să am o casă a mea, permis sau mașină, iar la cumpărături o să calculez mereu prețurile pe telefon până ajung la casă, să mă încadrez în ce am în portofel. N-o să scap niciodată de frustrarea de a ieși în oraș cu gândul a câte zile va trebui să lungesc banii rămași.

Facturile le-am plătit de fiecare dată primele. În schimb, fiecare bucurie a unei cumpărături sau una, două seri în Centrul Vechi erau umbrite de gândul că iar am comis-o și sigur va trebui să mă împrumut.

O teorie financiară spune că dacă nu-ți permiți două bucăți din lucrul pe care vrei să-l cumperi, n-ar trebui să cumperi deloc. Sau dacă nu-ți permiți să onorezi mâine o invitație la nuntă, spre exemplu, cel mai probabil nu-ți vei permite nici luna următoare. 

Nu-mi permit să cumpăr multe lucruri de două ori. Dar specialiștii spun că acele cheltuieli care-ți oferă experiențe și amintiri merită și cântăresc mai mult la finalul vieții. Am aplicat asta din instinct când am mers în acea primă drumeție pe munte, în excursia de-o zi în Târgoviște sau când 1 Mai m-a prins pentru prima dată la mare, alături de fetele mele. Cu cât trece timpul, cu atât mă bucur mai mult.

Doar că bucuria nu poate fi singurul criteriu. Cel puțin nu pentru toți.

300 de lei. Pentru unii, o ieșire în oraș. Pentru ai mei și pentru mine, cheltuieli neașteptate, care ne destabilizează pentru câteva luni.

Am judecat mereu strategiile financiare și de budgeting. Mă revoltă pentru că majoritatea se adresează acelor categorii privilegiate de oameni care înțeleg cum funcționează tehnologia și au acces la ea, au un venit confortabil și economisesc pentru perechea de pantofi sau vacanța dorită. Când frate-miu a trecut la școala online, tata m-a întrebat ce e ăla „link”. 

Și tind să mă îndoiesc că mama poate aplica regula 50/30/20. Adică, din venitul ei total de 1.500 de lei, 50% să cheltuie pe nevoi (facturi, întreținere, mâncare, datorii), 30% pe dorințe (un spectacol de teatru sau o ieșire la restaurant), iar 20% să ajungă într-un fond de economii. Reiau că valoarea coșului minim decent pentru o familie cu un copil – ca mama și fratele meu – a ajuns la 7.112 lei pe lună. 

Mama are 50 de ani și două joburi. Lucrează full-time la o agenție de pariuri și amândurora ni se pare o glumă perversă a universului că a ajuns să lucreze printre pariuri și păcănele, două dintre motivele care i-au destrămat căsnicia și, într-o oarecare măsură, viața.

Apropo, în România există peste 8.000 de agenții, conform unei numărători din 2019. Cu siguranță ai auzit de ele chiar dacă nu le frecventezi: Superbet, care pare să cumpere tot, Stanley, din „garda veche”, Winner, cel cu albastru. Majoritatea dotate cu jocuri de noroc. Le cunosc de când eram mică; tata mă așeza uneori pe scaunul moale, arătându-mi ce buton să apăs, că eu am mai mult noroc. N-aveam.

Part time, mama face curățenie într-o clădire de birouri ca să poată plăti chiria și să se întrețină. Marți și vineri, de la 8 la 12 dimineața, face curat; în restul zilelor lucrează la agenție. O dată la câteva săptămâni se întâmplă să aibă o zi liberă.

Câștigă 1.500 de lei din două joburi. Pe salariul de la agenție are o poprire de mai bine de jumătate din salariu, pentru un card pe care nu l-a ținut niciodată în mână.

Chiar și pentru venitul meu de 4.600 de lei net, salariu plus bonuri de masă, mi se pare dificil să trasez o strategie, în special în contextul scumpirilor din ultimele luni. În jur de 2.200 de lei se duc doar pe cheltuieli de bază, fără mâncare sau țigări: chirie, utilități, abonament la metrou și cartelă de telefon.

În vara lui 2023 ar trebui să plătesc ultima rată. Anul viitor aș experimenta, în teorie, prima dată în viață în care n-am nicio datorie. Pentru prima dată în ultimii șase ani, n-ar trebui să mai plătesc rate din salariu. Dar mi-e frică că n-o să fie așa. Am o istorie de 26 de ani care mă contrazice.


Încă îmi e greu să trăiesc cu mine. Am senzația că trăiesc două vieți în paralel, care se contrazic și nu mă lasă să fac parte cu totul din niciuna. Realitatea de zi cu zi din București, unde îmi permit acele câteva cafele de specialitate, să comand prânzul la birou, să mai merg la un spectacol de teatru, să mai trimit acasă 100-150 de lei când e nevoie, să-mi plătesc un abonament lunar la HBO și la câteva luni să-mi iau un parfum de 300 de lei, pentru că am o slăbiciune pentru mirosuri. Și cea din Brăila, unde mama muncește pe 1.500 de lei și tata nu ia pensia câte șase luni din cauza birocrației. Eu unde mă așez la granița asta fără să-mi fie rușine, fără să mă simt o impostoare; să mă simt un întreg? 

Parte din echilibrul pe care mi l-am putut oferi a venit și dintr-un salariu predictibil de când am venit la DoR, acum patru ani. Salariu care a crescut aproape în fiecare an, alături de bonuri de masă care au crescut și ele de la 10 lei pe zi, la maximul legal de 30 de lei. Pentru prima oară din copilărie încoace, am iar o pușculiță de la Jumbo, în formă de norișor, unde adun monede de 50 de bani. 

În februarie anul ăsta m-am mutat singură într-o garsonieră din Dristor, pe care o ador. Cheltuiala s-a întâmplat dintr-un singur salariu, pentru că nu aveam bani puși deoparte. Garanția am plătit-o în două luni, dar investiția tot m-a destabilizat, încât la două-trei luni după mutare făceam cumpărăturile la Auchanul din cartier în loc de Lidl, ca să folosesc la self-checkout exclusiv monezile din pușculița-norișor. 

Toamna asta mi-am cumpărat cea mai scumpă pereche de adidași pe care am luat-o vreodată cu banii mei: 180 de lei. În continuare îmi iau majoritatea hainelor la reducere sau din seconduri. M-au îngrozit și scumpirile – telemeaua mea de vacă de 6-7 lei s-a făcut 11; lapte cumpăr doar de la brandul propriu al supermarketurilor, singurul pe care îl mai găsesc la 5 lei. 

Mă simt din nou ca la 12 ani, obosită de ani de calcule care dau pe minus și pe calculator, și în interiorul meu. E încă o dovadă și un reminder că, pentru mine, echilibrul e fragil. Că cineva dintr-un mediu vulnerabil nu prea reușește prin muncă cinstită și că mai bine merg la mătușa din Spania, cum mă sfătuiește mama, cât încă mai sunt tânără

Recent, frate-miu de aproape 12 ani și-a spart capul la un antrenament de handbal. Taxiurile, rețeta de la medic și „contribuția” la asistentă și doctor au costat undeva la 300 de lei. Pentru unii, o ieșire în oraș. Pentru ai mei și pentru mine, cheltuieli neașteptate, care ne destabilizează pentru câteva luni. Ca intervenția la stomatolog de 750 de lei de anul trecut, plătită dintr-o combinație de avans din salariu și un împrumut de la bunică-mea.

Mereu în momentele astea de rușine profundă îmi aduc aminte de un fragment pe care l-am citit în cartea lui John Steinbeck, La răsărit de Eden, și care mi se pare metafora perfectă pentru sărăcia din România: „Nu era niciodată un râu frumos, dar era singurul pe care îl aveam, așa că ne lăudam cu el – cât de periculos era în iernile ploioase și cât de secat era în verile secetoase. Te poți lăuda cu orice, dacă e singurul lucru pe care-l ai”.

Când am început să scriu textul ăsta, datoram 1.146,69 de lei din creditul de 9.000. Azi mai datorez 577,85 de lei și ultima rată e planificată pe 5 ianuarie 2023, dar mi-am promis să achit tot în decembrie. Plan care se suprapune și cu lipsa unui loc de muncă, căci DoR își încheie activitatea la final de 2022.

Încă n-am un plan pentru anul viitor. Ce sper, însă, e să reușesc să dau mai încet volumul vocii care îmi cere să mă laud cu râul meu. Să mă bucur de apa pe care o poate da, s-o împart în continuare cu ceilalți și să fiu mai blândă cu mine când secătuiește.


Acest articol apare și în:


41 comentarii la Să fii sărac e o rușine

  1. Am citit tot articolul cu tristete pt ca in 80% din poveste m-am regasit.
    La voi saracia nu e boala. Nu, boala este la nivel emotional la tata ce compenseaza prin jocurile de noroc. Bonus este si nestiinta de a prioritiza nevoile financiare, dar si lenea, el cauta solutii rapide, nu sa munceasca cinstit, banui ca toata viata a castigat bani asa usor fara sudoare si nu simte ca se poate altfel. Realmente ca tine, ca mine, poate si mai rau, au fost jumatate de tara, si totuti ceilalti au facut altfel,
    Si eu am crescut in familia din imprumut in imprumut. Tot asa, ma trimiteau parintii sa aduc de la bunici, veneam cu sacosa, cu banii, si fratele mic de mana. Tot asa, mama muncea cinstit si din greu sa termine norma, tatalui banii i-au cazut usor fara munca grea. Pe la 16 ani intr-o carte americana am nimerit de ideea de priotizare a banilor si ca tigarile si alcoolul ar trebui sa fie la urma, dar cine sa inteleaga cand amandoi parintii porneau la salariu cu tigari Kent si apoi ajungeau la sf lunii la Carpatii fara filtru. Stiind ca nu am cu ce, am dat la facultate la stat si camin la stat. Voiam o alta facultate dar atunci doar politehnica avea suficiente locuri la camin asa ca azi sunt inginera, asa m-au dirijat profesorii ce vazusera ca nu am banii aia de culegeri /gazete / fondul clasei. Si am intrat si terminat si facultatea cu bursa, desi verile munceam de la 13-14 ani la bunici la animale si la camp, si dadeam meditatii si mici joburi prin facultate ce abia imi permiteau de mancare, nu tigari sau o sticla de suc, prea introverta pt a lucra intr-un restaurant sau vanzari unde banii curgeau usor – aveam colege cu asa joburi dar stiam ca nu e de mine, o urata si cracanata si introverta. La 23 ani aveam al 3lea ulcer – 2 cicatrizate, unu deschis, un din saracia din copilaria comunista, unu din liceu, ultimul din facultate.
    Regula lui 50/30/20 % am aflat-o in facultate dintr-o carte americana. Citeam tot ce puteam imprumuta in timpul avut – cititul era distractia fara costuri. Doar teorie parea pt mine, nu facusem inca declick-ul de la citit la aplicat, inca era perioada aia mare de inflatie din anii ’90, iar eu traiam de pe o zi pe alta, abia in anii 2000 am inteles ca se poate aplica.
    Si acum rad ca in prima luna am pus 1% din salariu deoparte si la sf lunii am umblat la ei. Si castigam un pic mai mult decat salariu minim pe economie.
    Mi-au trebuit cativa ani sa percep altfel banii. Extra joburile ocazionale mi-au adus insa cea mai mare libertate emotionala: ca oricand pot face ceva in plus. Si tot ce a fost ocazional in plus i-am pus deoparte: mi-a permis sa strang avans de prima locuinta, sa fac plati anticipate la ipoteca, sa fac investitii, sa donez continuu la Dragoste Desculta pt ca da, si eu am fost in pragul abandonului scolar ca nu aveam cu ce ma incalta sa merg la scoala.
    Ce vreau insa sa zic ca nu toti oamenii sunt pregatiti pt economisit si disciplina. Unii mental nu pot pana nu cheltuie tot ce castiga – e frica de ziua de maine, ei vor sa traiasca tot azi: si petreceri, si tigari, si alcool, a 20 a pereche de blugi etc. Nu stiu daca le e bine sau nu, nu stiu daca e suferinta emotionala sau nu, asa sunt ei. Si regulile astea de pus prima data din salariu deoparte 20% (sau mai mult) sunt doar pt o mica parte a omenirii – daca ne uitam la statisticile americane nici un sfert din ei nu fac asta. Romanii sunt un pic mai economi decat americanii dar din frica trecutului, nu motivati constructiv.

  2. Wow! Cat de mult adevar ai putut sa pui in cuvintele astea scrise! Desi am fost privilegiata sa nu am parinti cu adictii, in rest, parca ar fi povestea mea si a multor altora nascuti si crescuti in Romania. Sunt dintr-un sat sarac din Vaslui si desi ambii parinti aveau slujbe ( asistenta si functionar la primarie) aveau si ambitia ca cei trei copii sa faca facultate. Duoa chirie, facturi si carti, nu mai ramaneau bani decat pentru o singura perehe de blugi pe ani, o singura pereche de papuci pe sezon friguros sau cald si bilete de tren de venit acasa. Si acum imi amintesc cum pe la 10 ani, dupa ce am fost martora la o alta cearta din cauza banilor, ma rugam sub marul din gradina sa-mi dea Dumnezeu bani, dar sa nu ma faca bogata ( stiam eu ca lacomia e pacat) ci doar sa-mi dea de cate ori zice mama ca nu are ca sa am sa-i dau. Din fericire si cu multa munca am ajuns toti sa fim intr-o pozitie confortabila, mai ales dupa ce eu am plecat in strainatate. Acum, slava Domnului, ne e bine la toti si avem de unde da mamei cand zice ca are nevoie. Dar eu tot imi cumpar cate 5-6 perechi de ghete, pantofi si adidasi si macar 2-3 perechi de blugi, ca sa nu mai trebuiasca vreodata sa merg cu pantalonii carpiti sau vata in bot la pantofi ca-i luam mai mari sa mearga cu ciorapi de lana!

  3. Cât de mult m-am recunoscut în acest articol.
    Și eu am crescut în lipsuri. Doar că părinții mei atât de mult s-au temut de împrumuturi că s-au oprit la primul, care a fost iertat pe jumătate, când creditoarea a aflat că ai mei mă trimit să învăț la medicină. Am fugit la o facultate de limbi străine peste un an și jumătate și mi-am luat primul job. Am crescut și trăit cu frica de datorii, preferând să mănânc terci și pâine cu brânză.
    Asta nu mă face mai bună nicicum, doar că în Republica Moldova, companiile de microfinanțare s-au dezvoltat mai târziu și eu nu le-am apucat când aveam nevoie de bani. Părinții mei au plecat peste hotare, au muncit mult în construcții și au aruncat banii tot prin reparații ale casei noastre de la țară. Acum sunt bătrâni, bolnavi și cu pensii minime.
    Eu am privilegiul să lucrez într-o librărie, care-mi dă mai multă satisfacție decât anxietate. Grija zilei de mâine mă înconjoară pentru că am un partener care mi-o permite. Le trimit bani părinților mei, cam 300 lei românești. Încă învăț să prioritizez cheltuielile și să fac economii. Îți mulțumesc pentru acest articol! Sunt sigură că vei ști să trăiești și fără datorii. E mai multă libertate acolo. Gânduri bune îți urez!

  4. Mulțumesc pentru acest exemplu de vulnerabilitate pe care multi oameni nu și-l permit și pentru că ai spus așa de onest care este situația ta și pentru asta noua, celor de la Banometru, poate ne va fi mai ușor să le spunem oamenilor că putem sa ne rescriem scriptul de viață și să ieșim din aceasta spirala a sărăciei! Mă aplec in fata ta cu profund respect!

  5. Foarte bun textul ! Stiu ca laudaele nu platesc chiria, dar ajuta la moral.

  6. Tot în 80% din poveste , mă regăsesc și eu, cu vreo 20 de ani mai bătrână. Sărăcia și bogăția sunt noțiuni subiective. Am fost săracă dar nu am știut că sunt săracă. Nici acum nu sunt bogată dar mă adaptez permanent la vremuri, priorități, situații. Frugalitatea și noțiunea de economisire au apărut târziu în viața mea iar unicului meu obiectiv, acum, este să trăiesc liberă de stresul financiar, grija zilei de mâine.

  7. Super articolul, finalul mi-a adus lacrimi in ochi

  8. Am citit și simțit textul ăsta, cuvant cu cuvânt. Îți mulțumesc pentru vulnerabilitate, care mi-a permis și mie să simt că nu sunt singură în ceea ce trăiesc.
    O viață trăită în datorii ne destabilizează profund și sunt răni greu de vindecat și frici care nu ne lasă să adormim, zi după zi. Din păcate, anul acesta ne-a reamintit tuturor, poate mai mult ca oricând în ultimii ani, ce grea a fost copilăria trăită în România.
    Mult curaj pe mai departe și sper să îți găsești un nou job potrivit pentru tine, pentru că talent ai cu duiumul, alături de alte calități care te vor evidenția, cu siguranță – am citit cu imensă tristețe că DOR ne va lăsa cu dorul…
    Ai grijă de tine și, încă o dată, mulțumesc. Pentru tot.

  9. M-a impresionat pana la lacrimi textul tau; nu stiu sa spun exact de ce. Probabil, sinceritatea si vulnerabilitatea cu care ai descris situatia ta si a familiei tale, care, din pacate, este reprezentativa pentru Romania. Mult succes pe mai departe! Sunt sigura ca te vei descurca!

  10. Foarte bine scris articolul și într-adevăr transmite sinceritate și generozitate. Descrie o vulnerabilitate dar eu simt că ești puternica! Felicitări și mult noroc in 2023,!

  11. Ai atins toate corzile sensibile..nu am mai citit de mult timp ceva scris intr-o maniera atat de raw si care te lasa cu senzatia aia de dulce-amar pe suflet. Iti trimit o imbratisare si ganduri de incurajare. Nu stiu cum, dar nu o sa fie mereu asa, it DOES get better, always. 💚

  12. Mi-a plăcut mult articolul scris de tine, mi-a adus aminte de copilăria plina de lipsuri de care am avut parte și de părinții mei care unul a fost și este la o extrema iar celalalt a fost și este la cealaltă extrema. Tatăl meu, pe de o parte, consumator de alcool și țigări, nu i-a plăcut munca, a avut doar job-uri ușoare dar prost plătite, acum este la pensie dar are aceleași vicii și nu se ajunge cu banii. Pe de alta parte, mama, harnica și chibzuita, punea bănuț pe bănuț și realiza lucruri importante, a schimbat locuința cu una mai buna, mi-a cumpărat mie prima masina second-hand și multe altele, s-a despărțit de tata care o trăgea mereu în jos, iar acum este la fel, harnica, muncitoare și face în continuare economii pentru batranete. În tinerețea mea, din cauza lipsurilor din copilărie, ani întregi am cheltuit tot ce castigam, dar am fost foarte hotărâtă sa îmi termin facultatea în domeniul economic și am evoluat de la an la an în cariera, salariul crescând și el. Acum, la maturitate, cu familie și copil, fac ce am văzut la mama, strâng bani, fac economii și investesc pentru a deveni independenta financiar mult mai devreme de varsta de pensionare. Mama mi-a predat, fără sa își dea seama, cea mai prețioasă lecție financiara, ea este modelul meu, nimic nu se compara cu liniștea sufleteasca ca poti trai decent, ca ii poți oferi copilului tău o copilărie linistita și fericita, ca ii poți cumpăra tot ce are nevoie. Cu multa hotărâre și perseverenta poți schimba situația cu una buna, doar ca trebuie sa îți schimbi mentalitatea în primul rand și sa ai încredere în tine ca vei reuși. Vei vedea ca punând deoparte sume mici de bani, în timp acestea se aduna și te va surprinde ca nu este nevoie sa depui eforturi supraomenesti. Îți propun ca după ce termini de achitat acel credit, evident, după ce îți vei găsi un nou job, sa pui deoparte lunar cei 250 de lei pe care ii plăteai ca rata și sa lași sa treacă un timp pentru a realiza ce schimbări îți va aduce acest nou obicei! Mult succes îți doresc!

  13. Am uitat sa îți recomand blog-ul Nataliei Dabija, care expune experientele avute cu banii și cum economisesc unii oameni, unii cu mulți bani, alții cu foarte putini, este foarte util.

  14. Nu stiu nici eu sa aplic regula 50-30-20, dar stiu ca acest text prin care incerci in acelasi timp sa intelegi si sa vindeci, prin care explorezi si intrebi, prin care cauti si descoperi, prin care te revolti si speri, a devenit, prin sinceritatea, detasarea, coerenta, profunzimea, autenticitatea si vulnerabilitatea lui, un instrument prin care multi se pot vindeca sau in care multi isi pot gasi propriile raspunsuri. Acest text nu iti mai apartine, ci le apartine deja tuturor celor care il citesc pentru ca el nu este despre saracie, ci este despre traume si frici, iubire si speranta, reusita si esec, copilarie si maturizare, noroc si ambitie, societate si educatie. In definitiv, este atit de profund uman incit daca fiecare dintre noi ar reusi sa isi faca o introspectie atit de sincera si precisa, cu siguranta ar fi un om mai sanatos si mai bun. Terapie curata. Multumesc mult! Si mult succes! ❤️

  15. Dacă aș putea să aleg eu să nu se încheie povestea DOR la final de an, ăsta ar fi articolul pentru care aș merge până în pânzele albe să nu se întâmple asta, deși vi le iubesc pe toate

  16. M-am regasit si eu in povestea ta, pe ici pe colo, mai ales ca suntem apropiati ca varsta. Tin minte cum mama spunea mereu “strictul necesar” , “sa strangem cureaua” dar toate astea nu au fost de ajuns cand era si noi sa ne pierdem apartamentul din cauza neplatii de un an la intretinere. Copilaria mica mi o amintesc cu multi prieteni de familie dar pe la 10 ani parintii mei nu mai aveau niciun prieten si cred ca din cauza ca se tot imprumutau. Sora mea mai mare a plecat in strainatate dupa a XII-a si la scurt timp dupa cand aveam vreo 12 ani a plecat si mama la munca in afara. Am reusit sa ne renovam apartamentul si sa ne achitam datoriile insa nu am scapat de altceva. De rana emotionala produsa de saracie si destramarea familiei pentru a munci in strainatate. Incet dar sigur tatal meu a dat o pe alcool, se imprumuta de bani de la banci desi mama trimitea doua salarii de romania acasa. Eu aveam “strictul necesar” gen haine, mancare dar niciodata nu am primit bani de buzunar, maxim 5 lei pe saptamana. M-am refugiat in munca insa nu ma lasa inima sa ma angajez ospatarita sau la magazin fiindca astfel as fi negat sacrificiul mamei. Intr un final am reusit cu facultatea si cu sclavagism la corporatii pana am reusit sa fiu ok. Pe plan material e cu happy end dar pe plan emotional nu stiu ce sa zic. Iti doresc mult mult succes. Scrii extrem de frumos, make a youtube channel girl! Si poate iese ceva din social media si content creation on your own. Iti tin pumnii maxim!

  17. Foarte fain text…

    Eu n-am trait cu lipsuri mari, iar ai mei ne fereau in mod activ de orice discutie legata de bani – e si asta o prostie.

    Multumesc pentru partea ta in intregirea tabloului vietilor posibile. Cred cu tarie ca astfel de povesti ne vor face pe toti mai constienti si mai empatici.

  18. Ca si majoritatea celor care comenteaza si eu am crescut sarac si am fost profund afectat si de experienta saraciei si de adictiile parintilor. As mai nota inca doua lucruri care m-au afectat pe mine pe langa ce e scris in textul excelent de mai sus:

    – inabilitatea de a spune nu: nu stiu daca doar saracia a contribuit la asta, dar si in ziua de azi imi e greu sa spun nu la multe chestii, pentru ca a ramas ideea adanc impregnata ca nu se stie niciodata ce gest, favoare, actiune nu va avea (si) o finalitate financiara ulterioara
    – modul in care ma raportez la cei din jur, mai ales cei din jur care au bani: practic ma simt ca un fals acum ca nu mai sunt sarac, simt ca cumva saracia de cand eram mic este parte din mine si oamenii „bogati” cu care mai interactionez uneori pot sa o simta, sa o vada in ochii mei, pot sa priveasca prin mine ca si cum saracia m-a facut mai putin valoros, mai putin uman, aproape transparent.

  19. M-a intristat foarte mult povestea ta, cred fiecare cuvint si am inteles fiecare spaima redata prin ochii de copil. Ma bucur ca ai reusit sa ajungi la liman, cred asta te va ajuta sa fii puternica si pe viitor. Sper sa iti gasesti curind un job care sa-ti dea acea siguranta pe care n-ai avut-o pina acum.

  20. Eu am 4300, bonuri de masa și un copil de crescut. Luna trecuta am plătit datorii + after school de peste 3000 de lei. Și am făcut un nou credit.

  21. Draga mea, cat m-am recunoscut in povestea ta! Chiar daca eu am dus-o mult mai bine, trairile au fost asemanatoare…Acum sunt aproape de pensie dat tot am ceva datorii, caci din salariul de profesor nu poti creste singura un copil.
    Dar fruntea sus, esti desteapta, tenace, tanara si sanatoasa, deci lumea va fi a ta!

  22. Of. Atat pot spune. Am crescut la limita saraciei, la sat norocul meu, aveam gradina cu cartofi si grau si legume, soba cu lemne pentru caldura si gatit. Mama muncea mult, ca sa nu simtim eu si sora mea ca e greu, tata a plecat prin strainatate dar alti romani l-au pacalit, lucra mult pe bani putini. Prin 2006-2007 treaba s-a stricat au ramas amandoi fara munca si cu doi copii la liceu. Eram primele la usa secretarei sa facem dosare pentru „bani de liceu” si de fiecare data cand luam acesti bani mergem acasa cu ceva cumparaturi, mereu mama plangea, iar tata ne cerea bani de bere si tigari.
    Mai tarziu la facultate am avut bursa sociala si decontam bilete de autocar. Facem temele sau proiectele colegilor pentru bani, scrise de mana evident asa se cerea la politehnica la iasi. Intre timp mama s-a pensionat, tata s-a imbolnavit, eu mi cresc copilul.
    L-am trimis pe tata la medici la iasi, sa caute de sanatate..mi-a reprosat mai tarziu ca a pierdut si timp si bani din cauza mea „cu iasiul si cu medicii mei”.
    Am 34 de ani, inainte de maternitate lucram inginer constructor in santier, 12 ore pe zi plus 2 ore naveta, in uk , plecam la 6.10 am de acasa ajungem dupa 9 pm, de luni pana sambata, salariul meu intr-o zi depasea pensia mamei pe 6 luni. Tata inca are impresia ca eu ma plimbam cu hartii in mana si cineva ma platea. Cumnatul meu lucreaza si el in uk in constructii, I-a explicat tatalui meu care e responsabilitatea mea in santier, tot nu crede.
    Sunt bine cu banii dar la cap a ramas o problema. Anul asta m-am dus prima oara in viata la un salon sa imi fac masaj, am plans.

  23. Într-adevăr sărăcia e grea în ROMANIA… toți cei din generația anilor 80 ..am trecut prin ea …mai mult sau mai puțin… dar cu toate acestea … unii își mai permit sa dea bani ..si p țigări… adică sunt sarac… dar sunt fudul

  24. Excelent articolul! Felicitari pt talentul tau, pt sinceritatea ta si mai ales pt puterea de a spune adevarul gol golut! Esti un om puternic si vei vedea ca anul 2023 si urmatorii vor fi buni, pasnici si prosperi! Ai lectia „urcusului anevoios” deja invatata, asa ca drumul tau va fi mai usor ! si un sfat, daca imi permiti! Macar o data pe luna, remember you only live one si in acea zi rasfata te si fa ce iti place cu adevarat: nu stiu, mergi la spa, la un salon de infrumusetare, cumpara ti ceva ce de multa vreme iti doreai….Da, pt ca meriti! Te imbratisez cu drag si iti doresc numai bine!

  25. Draga Andreea, felul in care ai redat experienta ta m-a impresionat foarte mult! Daca inlocuiesc viciul tatalui (alcoolul) si neputinta mamei cu lipsa ei (am piedut-o la 15 ani), luptele au fost aceleasi: teama zilei de maine, deznadeajdea, lipsa protectiei, umilinta…. Pe mine nu saracia ma deranja, cu ea puteam lupta. Pana la 15 ani am fost saraci si fericiti, ca ne aveam unii pe altii. Dar lupta cu un viciu atat de puternic ma lasa aproape fara nicio speranta. Nu reuseam sa duc nimic pana la capat din cauza multiplelor situatii impredictibile. Sa fii copil cu responsabilitati de adult este cumplit. Plecatul de acasa m-a salvat si de la distanta puteam sa fiu mai utila familiei.
    Sunt ce convinsa ca lichidarea creditului ce va urma in decembrie va insemna si inchiderea unei etape foarte grele. Esti tanara, desteapta si puternica. Nimic nu te poate impiedica sa iti indeplinesti visul, oricare ar fi acela. Experienta trecuta face parte din “asa nu!”. Acum e randul listei de “asa da!”!
    Dumnezeu sa te protejeze!

  26. Pe mine m-a salvat mama, care mi-a recomandat sa merg la Liceul Militar. Am continuat cu Academia, lucratul în sistem, demisia, privat și acum iar în sistem, dar în afara, la o instituție internațională. Îți recomand să încerci să prinzi ceva la stat, la vreo agenție, în sistemul militar, pentru ca se pare ca ei sunt singurii protejati/privilegiați. Sau direct afara, unde e greu dar și mult mai bine din multe puncte de vedere.

  27. Tare. Blocasem și eu amintirile despre “luatul pe caiet”. Ani de zile, cât a fost la modă. Când, în sfârșit, am ieșit pe salariu, după 3 ani ai tinereții petrecuți în armată și școală militară, și care pot fi comparați lejer cu condițiile actuale dintr-un penitenciar, am avut grijă să înlocuiesc “caietul” cu “banca”. Lucrez de 17 ani și 3 luni, și n-am avut o lună fără rate. Situație ce va mai persista încă vreo 48 de luni. Jumătate de salar.
    Asta se întâmplă când se adună mai multe traume și neajunsuri. Nu știi să gestionezi nimic și alegi calea cea mai ușoară.
    Căzusem în patima păcănelelor, mai apoi (când am realizat că sunt programate doar pentru câștigul patronilor), am trecut la poker online și mai târziu (când am realizat că au apărut boți care calculează mai bine ca mine șansele) la pariuri online, și inclusiv păcănele online, deși știam despre programarea lor nesimțită și necontrolată de nimeni (alooo, Metrologia! Se aude!?) – aici n-am mai apucat să realizez nimic, pentru că am reușit să ajung la fundul sacului, fiind îndatorat la maxim la bancă și ajungând să fur bani din casă, care nici măcar nu erau ai noștri. Nu că prin nenumăratele credite și refinanțări făcute pe ascuns de soție n-aș fi făcut același lucru. Doar că nu părea la fel de grav.
    Am avut noroc și de data asta să nu fiu izgonit din familie, să accept faptul că am o problemă la căpuț și să găsesc bunăvoința de a căuta soluții de remediere a ei.
    Am fost surprins cât de repede l-am găsit și cât de aproape ar fi fost în tot acest timp, dar din cauza nebuniei care mă cuprinsese nu realizam că ar putea exista așa ceva.
    Ce voiam să-ți zic, e că apreciez că îi înțelegi neputința tatălui tău, că ești bine, ești mult mai bine decât mine, iar eu sunt mult mai bine decât cei 2 oameni care au dormit alaltăieri noapte în stația de autobuz de la Romană 😢
    Mult succes în activitatea viitoare!

  28. Asta e un text greu ! greu de dus, greu de citit. Uneori nu citesc DOR fix din cauza asta: sunt texte grele !

  29. Felicitari pentru acest articol, l-am citit pe nerasuflate. Mult succes in tot ceea ce vei face in viitor si sa auzim de bine!

  30. Bravo pentru sinceritatea de care ai dat dovada cand ai scris acest articol, l-am citit pe nerasuflate. Foarte multi oameni se identifica cu aceste probleme, dar foarte multi dintre ei nu ar fi avut curajul sa spuna aceste lucruri. Mult succes in tot ceea ce vei face in viitor si sa auzim de bine!

  31. Buna
    Excelent articol. Eu am reusit sa rup ciclul saraciei ca femeie printr-o singura metoda : cotraceptia
    Mai bine singura cu pisica dar non-saraca
    Te pup !

  32. Cred ca este un pas important cel pe care l-ai făcut atunci când ai scris acest text. Pe de-o parte fiindcă ai avut ocazia sa faci o si teza obiectiva asupra trecutului tău, iar pe de alta parte ti ai permis sa fii vulnerabila și sa accepți cele întâmplate așa cum sunt.

    Sinteza asta te ajuta sa tragi concluzii și sa îți stabilesti anumite reguli pe care ar fi bine sa le urmezi, iar vulnerabilitatea îți va puterea sa accepți prezentul, dar îți va da și curajul sa încerci in continuare sa il depășești.

    Ce respect este ca nu te-ai dat bătută si continui sa lupți. Keep on the good fight și încearcă sa eviti deciziile mai puțin bune făcute de părinți.

    Din păcate vorba aia din biblie in care 5 generatii de urmasi vor plăti păcatele pe care le faci acum se adeverește. Aparent, așa e și cu datoriile.

    Keep on fighting tiger!

  33. Sunt un cititor „de meserie” (am aruncat pe fereastră două facultăți terminate și m-am făcut portar de noapte) care însă de trei ani nu mai citesc absolut nimic (de când mi-am pus o plasmă pe perete), așa că nu mă așteptam să dau de un text pe care să-l pot parcurge cu încântare cap-coadă într-o oră! Felicitări autoarei: e cel mai bun rezultat al unei vieți chinuite!

  34. Cred ca e cel mai emotionant text pe care l-am citit anul asta. M-am regasit si eu intr-o anumita masura in el, cu cateva diferente: am crescut la oras si parintii mei nici nu fumau, nici nu bagau la pariuri. Dar si mama mea a avut de-a face cu un executor si cu proprire pe conturi. Am avut noroc ca aveam trecuta casa pe numele tatei, altfel am fi pierdut-o. Insa recunosc aceleasi emotii pe care le-am trait si eu: incertitudinea zilei de maine, dorinta de a-mi permite ceva frumos, ceva ce-mi place, si lupta dintre a face economii versus a-mi staisface cate o placere minuscula, o prajitura, o bomboana, etc. Am reusit sa scapam oarecum din starea aceea si sa facem niste economii, dar stiu ca suntem intr-o pozitie privilegiata a societatii. Mama a facut farmacia si a reusit sa gaseasca un post de munca bine platit la un lant mare, dar toate astea vin cu un cost ascuns: nu exagerez cand spun ca acolo este muncita la maxim, inclusiv in weekend si de sarbatori, si ca vine extrem de obosita acasa de la munca, unde tot ea trebuie sa se apuce de treburile casei. Oricum ar parea din afara, ea lucreaza intr-un mediu in care se lupta cu colegele sa faca „bonusari” la diverse produse si sa castige prime, ca sa mai faca rost de un ban. Nu e ahtiata dupa castig, e doar speriata sa nu ramana descoperita din nou, ca pe vremuri.

    Recunosc si visul parintilor ca noi sa ducem o viata mai buna decat ei. Eu studiez Informatica tocmai din acest motiv, chiar daca nu e domeniul pe care mi l-am dorit. Ma gandesc aproape la fiecare seminar sa schimb facultatea pentru ca nu imi place neaparat ceea ce fac. Mi se pare ca am de ales intre pasiune si siguranta financiara, alegere care e si mai greu de facut pe fondul scumpirilor si inflatiei din ultima perioada. Nu am niciun fel de concluzie adevarata la ce am scris, doar o observatie: datoriile chiar te mananca de viu, si iti pot provoca traume pe termen lung.

    Felicitari din nou pentru articol! E extraordinar

  35. Felicitări pentru puterea de a vorbi sinceră despre o chestiune atât de intimă!

  36. felicitaaari, foarte fain scris, sincer si cu multe imagini, de film. imi pare foarte rau pentru experientele prin care ati trecut si va doresc tot binele! sper sa mai scrieti!

  37. Crescuta in anii ‘90, la fel ca tine, cu lipsurile de rigoare, cu un singur salariu lunar si 3 persoane in intretinere, cu datorii, cu lipsa de mancare uneori sau doar paine cu salam dar cu nelipsitele pachete de tigari si cafea, am invatat singura valoarea banilor si a economisirii…si cand am castigat eu primii bani, am inceput sa aplic regula 50-30-20 in Romania pt ca mai mult nu puteam dar traind in strainatate acum aplic invers, 30-20-50, pentru ca aici se poate! Daca mai ai vreo sansa sa scapi din lumea aia, in strainatate se poate sigur economisi mult mai bine! Dar ce ziceau si mai sus alti comentatori, trebuie sa ai obiective bine stabilite, altfel e usor sa arunci cu banii in stanga si in dreapta…eu una ma gandesc de 5 ori daca o sa cumpar ceva sau nu…si asta si pentru ca am obosit sa fiu consumatorul asta ideal pe care societatea il vrea dependent de tot si de toate…de zahar, de pacanele, de blugi, de pantofi si de toate prostiile inutile de care de fapt nu avem nevoie! Mult succes in continuare, sper sa reusesti sa iti schimbi viziunea asupra consumului!

  38. Aceeași copilărie am avut o și eu. Lu Taica miu ii plăcea băutura. E mort de mult dar încă îmi amintesc când venea de la magazin cu un pateu și mă certa că puneam prea mult pe pâine. Haine noi am avut, abia după ce a murit el, aveam 18 ani. A fost o eliberare și pt mine și pt mama. Ce nu te omoară Te întărește. Mie nu mi e rușine de sărăcie. Acum știu cum să mi chivernisesc banii. Importanta e mâncarea. Cârpe nu mi mai iau pt că mi am dat seama că și trendul asta cu haine e o spălare pe creier la fel că și altele. De fumat nu fumez.

  39. Felicitări pentru articol și sper, din tot sufletul, ca toată aceasta instabilitate financiara sa rămână o amintire. Trăiesc de 15 ani în Canada și am datorii dar nu ma înspăimânta pentru ca am capacitatea sa le plătesc și, dacă m-ar deranja, știu ca le-aș putea plăti în 2-3 salarii. În România însă te sufocă. Nu doar datoriile, viata în general, grija zilei de mâine te reduce ca ființă umană.am crescut într-o familie care nu avea datorii dar tot eram săraci, tot aveam grija zilei de mâine și tot socoteam ca dacă azi îmi iau o carte mâine nu am bani de pâine. Am fost olimpică am făcut facultatea cu bursa de merit și când a trebuit sa ma angajez mi s-a cerut mită. Nu aveam asa ca am obținut un post de vânzătoare. Cinstit. Dupa un an, soțul a realizat ca toată viata mea o sa fiu nefericita dacă rămân acolo și am depus actele pentru Canada. În curând se fac 16 ani și singurul meu regret este ca nu am plecat mai devreme din România. Aveam 28 de ani când am aterizat în Canada. Uneori, oricât de mult ai încerca sau ai vrea sau ai putea, România îți pune bocancul în gură. Baftă mare!

  40. Dragă Andreea, deşi sunt aproximativ de aceaşi vârstă cu tatăl tău, având în vedere copilăria şi anii tinereţii mele, te înţeleg perfect. Ca să fiu sincer, situaţia mea a fost chiar ceva mai neplăcută decât a ta şi asta nu pentru că tata ar fi fost pasionat de jocurile de noroc, ci datorită faptului că şi-a vândut cândva sufletul lui Bachus. Aveam şapte ani când m-au luat de la bunici pentru a mă duce la oraş, în Alba Iulia şi a mă da la şcoală. Aveam şapte ani când copilăria s-a încheiat pentru mine, în seara în care, la două zile după ce am ajuns alaturi de părinţii, fratele şi sora mea, am luat prima bătaie. Nu una peste fund sau o palmă, ci un pumn în figură de mi-a spart ambele buze, apoi o palmă pe după ceafă de am zburat cu capul în perete, urmat de câteva şuturi în abdomen şi coaste. Asta deoarece tata era beat şi era nervos, iar eu eram cumva intrusul care nu ştiam că el e capul familiei şi i se cuvine nu ştiu ce respect. Au urmat ani în care nu aş zice ca eram săraci, ci că trăiam la un nivel aflat mult sub nivelul subzistenţei. Datoriile la întreţinere erau eterne şi nu conta dacă nu erau bani de pâine în casă, cu condiţia sa existe băutură. Cel mai mare dezastru care i s-a întâmplat vreodată tatălui meu a fost spargerea sticlei de coniac, de către sora-mea care jucându-se cu fratele meu s-a lovit de masă, cumpărată cu ultimii bani din casă. Eu citeam când s-a întâmplat asta şi am fost luat ca din oală de pumnul primit în figură pe motiv că nu am avut grijă ca soră-mea să nu alerge prin casa. Eu mi-am luat bătaie pentru că nu ies la joacă, ci stau sa citesc, apoi mi-am luat bataie că am iesit la joacă, în loc să fac ceva util, ca de exemplu să fac ceva sport. M-am înscris la fotbal şi mi-am luat bătaie că era vorba de sport, nu de distracţie. Am lăsat fotbalul si m-am dus la atletism, aşa că mi-am luat bătaie că eram la antrenament în loc sa fiu acasă când a ajuns tata cu doi saci de ciment furati de pe şantier şi a fost el nevoit să care sacii în pivniţa blocului. Am fost bătut crunt pentru că la şedinţa cu părinţii profesorii nostri au zis ca ei nu pricep cum se poate ca eu să am note de zece pe linie şi fratele meu să fie corigent la matematică. Vinovat eram eu, că nu-l învăţam. Am încercat, dar nu-l interesa şcoala şi învăţatul. E mai mic cu un an si jumătate decât mine şi a avut până târziu probleme cu somnul prea adânc şi făcutul de pipi în somn. Probleme am avut eu, că eu eram cel bătut de fiecare dată, că nu l-am trezit să-l trimit la baie. Dacă l-au batut niste copii în faţa blocului, în ziua în care a chiulit de la şcoală, seara mi-am luat bătaie cu pumnii si picioarele ca nu l-am apărat. A doua zi dacă i-am bătut pe cei care s-au luat de el seara am fost bătut pentru a înţelege că în casa lui tata nu e loc de golănisme şi violenţe! Eram în clasa a 4-a când mi-am câstigat primii bani mergând la cules de fructe la Gostatul la care lucra bunicul meu, în cele trei luni de vacanţă de vară. Din banii ăia am apucat să-mi cumpăr o carte: Colţ Alb a lui Jack London. Restul banilor mi-au fost luaţi, că eram săraci cu nevoi multe şi pentru cheltuiala asta inutilă am fost bătut. De multe ori mâncam macaroane cu pesmet presărate cu zahăr, că altceva nu mai era în casă. Lunar adunam borcane goale să le ducem la reciclat pentru cei 12-13 lei pe care îi primeam şi care se duceau pe mâncare. Eu am fost copilul care am mers un an de zile la şcoală cu uniforma mai mică cu două numere decât trebuia şi cu asta peticită, după ce fratele meu şi-a rupt uniforma şi a zis că lui îi e rusine să umble cu ea ruptă. I s-a dat lui uniforma mea şi eu am fost nevoit s-o port pe a lui. Opt ani am luat mai des bătaie decât am primit mâncare, apoi au încetat bătăile că si-a dat seama tata că-l pot bate fără probleme dacă întinde coarda. Au urmat însă scandalurile şi reproşurile zilnice. Din clasa a 9-a după şcoala trebuia să ma prezint pe şantier, sa-l ajut, munca voluntară că nu-mi dădea nimeni nici un leu si nici el nu era platit mai bine, asta era doar ca să se asigure el că nu pierd vremea degeaba. Chiar şi când m-am dus să dau bacul m-am dus cu scandal, că el luase banii pe o lucrare cu doi prieteni, au băut banii şi vroia sa mă duc eu să fac lucrarea. Mi-a zis că pierd vremea la şcoală, ca oricum o să mă fac de râs. Apoi, când a aflat că am luat bacul cu cea mai mare notă din judeţ, a zis că ori am copiat, ori i-am fraierit cumva pe ăia. Imediat după bacalaureat m-am angajat pentru că mi s-a spus că în casa lor nu mai există cantină gratis. Lucram noaptea într-o brutărie şi ziua pe şantier, dormeam câte 3 ore între cele două servicii, când apucam si astea sa le dorm că era scandal continuu, pe motiv că-l iau pe el de fraier, că el stie ca umblu vagabond si dimineata fur doua paini de la brutarie. Am făcut cerere si am plecat în armată. Când am terminat m-am reangajat la brutărie şi cu părinţii am convenit sa stabileasca o suma de bani pe care să le-o dau lunar pentru a avea liniste si au convenit că trebuie sa le dau cate 250 de lei pe lună, în conditiile in care salariul lui tata era de 150 de lei. Le-am dat banii aia timp de trei luni, dar degeaba, scandalurile nu incetau. M-am mutat in chirie, und emi-am permis, într-un apartament distrus de niste ţigani, fără curent electric, fără apă în bucătărie, fără cadă, chiuvetă sau vas veceu in baie. În loc de veceu era o găleată şi o gaură în ţeavă, unde se vărsa conţinutul. Am salvat un pui de pisică de pe stradă, aproape ruptă în doua de câini, am vindecat-o şi trei luni am trăit cu pisica aia mâncând doar pâinea adusă de la brutărie şi bând apă. În trei luni am terminat de pus la punct apartamentul, am refăcut instalaţia electrică, am refăcut complet instalaţia sanitară, am gletuit şi am zugrăvit apartamentul şi m-am oferit să găzduiesc un orfan scos în stradă la 18 ani de stat. Muncea, dar fiind şi la facultate. tot la taxă, se descurca greu. Nu a fost problemă, din moment ce am terminat de investit în casă câştigam suficient cât să ne descurcăm. După doi ani a terminat facultatea şi când am ajuns acasă de pe şantier am găsit în locul lui doar un bilet. Mi-a mulţumit pentru ajutor şi m-a anunţat că se mută în alt oraş. Ca amintire a luat cu el şi frigiderul, maşina de spalat şi televizorul. Să fie el sănătos, chiar avea nevoie de ele. După o lună femeia a cui era apartamentul m-a anunţat că trebuie sa-mi caut alta chirie ca ea a vândut…Am închiriat alt apartament, la fel de distrus, l-am reparat şi la doua luni după ce am terminat a vândut şi acel proprietar apartamentul… Au trecut de atunci ani mulţi, acum am aproape 50 de ani. Am fost plecat, m-am întors, m-am stabilit în Bucuresti, am făcut facultatea de construcţii, am lucrat la una dintre marile multinaţionale şi am făcut câteva lucrări remarcabile în Bucureşti, cum ar fi instalaţia de depistare a materialelor radioactive la intrarea în aeroportul Otopeni, modernizarea aeroportului Baneasa, Stadionul Naţional, etc. Am alocat timp şi pasiunii mele: literatura. Sunt membru fondator al SRSFF, am câstigat câteva concursuri literare, am fost publicat în trei limbi şi cineva m-a trecut pe Wikipedia în rândul personalitătilor în viaţă. Toate astea nu contează, dragă Andreea. Ştii ce contează cu adevărat? Că noi, cei care am pornit nu de jos, ci de undeva de la nivelul minus doi de sub caldarâm, noi nu putem fi învinşi. Poate că viaţa ne pune din când în când în genunchi, poate că uneori nu mai avem bani în buzunar nici de o pâine, dar indiferent ce s-ar întâmpla noi ne ridicăm mereu în picioare şi vom continua până la capăt pe drumul ales de noi, neînfrânţi.

  41. Articolul e frumos, artistic scris; ca support analytic pot spune ca e o experienta normala pentru o societate traumatizata de ocupatie militara si dictatura. Ruptura structurii sociale si dilutia responsabilitatii prin delegarea ei spre autoritatea „de stat” a dus la familii si persoane disfunctionale, lipsite de maturitate. Oamenii rupti de trib, de sat, de familia extinsa au fost blocati in procesul psihologic de a deveni adulti responsabili. Lipsiti de exercitiul responsabilitatii au fost mult mai inclinati sa se comporte infantil sa consume alcool, tigari sa amane decizii, sa nu isi asume decizii importante cum ar fi schimbarea locului de munca, sa nu isi asume relatiile personale. Parintii infantilizati au produs copii infantilizati care isi prelungesc perioada copilariei in speranta ca poate vor benefica in sfarsit de un parinte matur. Parinte care nu se maturizeaza niciodata. E o nevoie neamplinita si din pacate se poate transmite generatiei urmatoare.

    „Rusinea” nu e pentru „saracie”, lipsa de bani. E pentru exprimarea infantilitatii. Si e normal, nu e ceva rar intalnit. E important de inteles partea asta. E un process de lunga durata de zeci de ani. Fuga spre o scoala, facultate, meserie usoara pe termen scurt care sa iti ofere „satisfactie” imediata, unde munca sa ti se para usoara, sa te valideze emotional e, potential (trebuie trecuta macar printr-un filtru, trebuie sa o consideri ca o ipoteza) doar un alt refuz de maturizare.

    Romanii, majoritatea, nu sunt saraci dar se simt si actioneaza ca si cum ar fi infantili si asta ii face sa se simta saraci. Se autopedepsesc pentru prelungirea copilariei. Isi repeta ca nu e vina lor si au dreptate in mare masura. Isi repta ca nu ei sunt responsabili pentru ca nu au invatat niciodata ce e responsabilitatea de la cei care ar fi trebui sa ii invete prin exemplul personal. Cheltuie un procent imens din venituri pentru nevoi imediate: tigari, alcool, jocuri, televizor, telefon scump, haine si foarte putin pentru cursuri profesionale, abonament bilblioteca, carti profesionale. Fiecare roman ar trebui sa invete si sa intelega ca e datoria lui sa invete 2-3 limbi straine, sa invete 2-3 meserii (jurnalist, instalator, programator) si sa incerce sa evolueze permanent.

    E greu fara modele parentale sanatoase dar exista si ceva positiv. Pentru prima data exista informatie pentru multi. Exista internet, biblioteca, psihologi. Nu e usor dar exista sanse reale sa fie bine in final.

    Si conditiile generale sunt infinit mai bune. Pentru cineva care a trait anii 90 pare ca e scris de cineva foarte bogat. Singura problema nou in peisaj e reprezentata de jocurile de noroc, dar putem spune si de Caritas ca a suplinit destul de bine si asta. Salariul mentionat mi s-ar fi parut fantastic de mare. Salariul minim e cca 300$. Tin minte ca am inceput sa lucrez pe 80$ lunar. Si asta era un salar MEDIU pe economie. Altii aveau 50$. Inca mai erau pensii de 8 lei (cam 2$/ luna).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.