Ascultă povestea în varianta audio:

Cu 15 minute înainte să intru în tura de trei ore rezervată de la ora 18, trebuie să fiu logat în aplicație, să am bateria telefonului încărcată și să fiu deja pe bicicletă în direcția McDonald’s-ului din Piața Mihai Viteazu. 

E început de vară 2021, dar temperaturile în Cluj sar deja de 30 de grade, așa că aleg să lucrez seara, când se mai lasă răcoarea. Aș fi spus „pas” dacă știam că va fi așa de cald, dar acum e prea târziu: nu mai poți anula o rezervare cu mai puțin de 24 de ore înainte de a începe munca de livrator.

Dacă nu mă grăbesc să fiu la McDonald’s înainte de 18, algoritmul detectează că sunt în centru, îmi alocă o comandă de la o șaormerie din apropiere și, aproape sigur, mă trimite direct în Zorilor, dealul care urcă abrupt din centru, spre partea de sud a Clujului. O să încerc să-mi protejez cât pot de tare picioarele de pante abrupte, dar știu că n-o să am scăpare, pentru că algoritmului prea puțin îi pasă că sunt pe bicicletă.

Telefonul prins de ghidon scoate un bip. Prima comandă o primesc imediat ce se face fix, de la McDonald’s, cum intuiam. Aplicația îmi promite 8,7 lei pe comanda asta, dar de-aici trebuie să scad comisionul firmei partenere, taxele la stat și orice altă cheltuială fac, la un moment dat, cu întreținerea bicicletei. Tot rămân cu vreo 5 lei și ceva.

Lanțul de fast fooduri e printre cele mai solicitate pe aplicațiile de livrat mâncare la domiciliu, iar în piața Mihai Viteazu oricum nu prea mai sunt alte restaurante. Așa că n-are rost să mă grăbesc, pentru că sigur livratorii stau ciorchine așteptând zeci de minute friptul și împachetatul burgerilor.

„De cât timp stai?” e întrebarea fiecărui nou venit la coadă, dar se pare că de data asta stăm bine: durează maximum zece minute, în condițiile în care se poate aștepta și câte o oră. Arăt pe telefon numărul comenzii și primesc la schimb doi burgeri și două pahare de Cola, pe care trebuie să le verific că sunt bine sigilate înainte să pun totul în geanta termoizolantă. O iau precaut din loc, drept de spate pe bicicletă, ca să nu răstorn cumva lichidul.

Livrez la nici 500 de metri distanță, peste Someș, în unul dintre multele blocuri cu trei etaje și fără lift. Cu ditamai geanta galbenă de la Glovo lipită de șale, mă încing și mai tare pe căldura asta, iar Cola nu mă răcorește deloc în timp ce urc scările, câte două trepte odată, înspre clientul de la ultimul etaj. Plata se face cash, mi se întind 100 de lei și trebuie să dau rest 35. Noroc că am mărunți în rezerva personală de bani pe care trebuie să o am mereu la mine, pentru plăți fără card, și pe care Glovo mi-o returnează la sfârșitul fiecărei săptămâni. Altfel ar fi trebuit să mai pierd alte minute bune căutând un magazin unde să schimb bancnotele mai mari.

Încasez în timp ce telefonul îmi dă iar un bip: comandă de ridicat din Piața Unirii din centru, de la Cartofisserie, cu livrare în Zorilor. M-am fript! La ora asta, centrul e deja sugrumat de trafic, iar un amestec usturător de transpirație și particule rezultate din gaze de eșapament începe să-mi curgă pe frunte și să-mi intre-n ochi.

Antreprenori digitali sau puncte pe o hartă?

Cam așa mi-am petrecut o parte din vara trecută.

La începutul ei am lăsat Manchesterul și Marea Britanie, care mi-au fost gazdele ultimilor opt ani, și m-am întors la Cluj, orașul studenției, în care nu mai locuisem de 17 ani. Nu m-a adus înapoi dorul de casă, cât nevoia de a face curierat de mâncare pe bicicletă într-o cercetare post-doctorală. Preț de câteva luni am livrat mâncare și am urmărit la lucru curieri Glovo, Tazz sau Bolt, ca să aflu dacă, într-adevăr, slujbele astea sunt doar pentru studenți, dacă se plătesc bine, dacă sunt flexibile și satisfăcătoare, așa cum se tot vorbește. (Făcusem același lucru în Manchester, iar acum, în vara lui 2022, repet experiența în Lyon, Franța.)

În toate pliantele turistice, Clujul este prezentat ca orașul smart, capitala IT-ului românesc și a „tehnologiilor disruptive”. Ce loc mai bun să alegi pentru a studia avântul platformelor digitale care au revoluționat livratul de mâncare la domiciliu? La fel ca taximetria prin Uber sau turismul prin Airbnb, curieratul de mâncare face parte din ceea ce se numește generic gig economy. 

De un deceniu și ceva, economia gig ne permite să accesăm rapid și sigur, prin intermediul aplicațiilor de pe telefonul mobil, diverse servicii. De cealaltă parte a ecranului sunt muncitorii de platformă, despre care știm foarte puțin: niște punctulețe depersonalizate, care se mișcă de zor pe hartă ca să ne satisfacă nevoile.

Pentru tehno-optimiști, economia de platformă reprezintă viitorul muncii. Din aplicație, cu un swipe, ne rezolvăm toate poftele și nevoile cotidiene, fără efort și fără discuții de complezență. De cealaltă parte, nimeni nu mai trebuie să muncească de la 9 la 5, orarul de lucru e dictat de cerere și ofertă. Nu mai faci condică de prezență, dai log in și log out când vrei. Nici șef nu mai are nimeni, suntem cu toții antreprenori digitali, pe biciclete sau la volan, livrând mâncare după bunul plac. Un algoritm imparțial și incoruptibil ia toate deciziile cu maximă precizie și raționalitate, pentru că marja de eroare umană dispare ca prin farmec.

Sunt acești muncitori avangarda orașului inteligent sau doar o periferie digitală muncită până la epuizare?

Jobul temporar care mișcă 15 milioane de lei

Prima platformă de livrat mâncare în România, Foodpanda, s-a lansat pe piață în 2013, urmată la cinci ani distanță de Uber Eats și Glovo. Primele două au dispărut între timp: Foodpanda a fost preluată de spaniolii de la Glovo, în timp ce Uber Eats s-a retras de pe piața locală. Locul lor a fost luat de o firmă estoniană, Bolt Food, și una autohtonă, Tazz. Piaţa platformelor de livrări de mâncare a fost estimată în 2020 la 10-15 milioane de lei, în timp ce Glovo, cel mai mare jucător de pe piața locală, atingea o valoare tranzacționată de 150 de milioane de euro. Acum doi ani, 27.000 de curieri erau înscriși pe platforma Glovo în toată țara, în condițiile în care un studiu din 2018 estima că peste 10% din populația activă a României a făcut cel puțin o dată muncă pe o platformă digitală.

În Marea Britanie am livrat în special pentru Deliveroo, una dintre cele mai vechi platforme de acest gen, lansată în 2013. Evaluată la 7,8 miliarde de euro, compania londoneză a avut anul trecut venituri de peste 2 miliarde de euro. Operează în 12 țări, 800 de orașe, deservind peste 7,6 milioane de clienți. Deliveroo subcontractează peste 100.000 de curieri, majoritatea în Marea Britanie. Veniturile acestora contrastează flagrant cu cifrele înregistrate de companie: o treime dintre curierii Deliveroo din Anglia câștigă mai puțin de 10 euro pe oră, cât este salariul minim pe insulă.

Cu un an înainte să ajung la Cluj, în plină pandemie, încercam să mă familiarizez cu munca livratorilor ardeleni citind în presă despre grevele lor. „Curierii Glovo au făcut grevă în Piața Mihai Viteazu, după ce a fost redus bonusul pe kilometru”, titrau ziarele locale, semn că revoluția muncii de platformă avea clar nemulțumiți, chiar din rândul celor care o practicau.

În jur de 100 de curieri dintr-un total de aproape 1.000, câți operau în Cluj în 2020, s-au delogat din aplicație în speranța că sumele primite pe comandă nu vor fi micșorate. În replică, compania a susținut senin că acești bani vor fi recuperați tot de curieri, prin și mai multă muncă: Glovo a promis pur și simplu că le va aloca mai multe comenzi pentru a compensa pierderile. Mai mult, o duzină dintre curierii greviștii au avut ulterior conturile permanent suspendate. 

Dacă totul merge așa de bine și acesta este viitorul luminos al muncii, de ce s-ar plânge, totuși, acești oameni? La fel ca ludiții, muncitori textili britanici din vremea revoluției industriale a secolului XIX, care au distrus mașinile care le amenințau viitorul (războaiele de țesut mecanizate care începeau să înlocuiască munca manuală), acești neo-ludiți, cu grevele lor, par să se opună progresului tehnologic.

E posibil să aibă dreptate și poate chiar să învingă mașinile și inteligența artificială din spate? Sau vor pleca totuși capul, la fel ca cei de dinainte, în fața tăvălugului nemilos al modernizării și digitalizării?

Asta voiam să aflu într-un Cluj care nu mai semăna cu cel al studenției mele. Dacă acum două decenii rar vedeai câte-o bicicletă, azi nu doar centrul e înverzit de piste și tot mai mulți își fac curaj pe două roți. Mai mult, se pot face bani pedalând cu o cutie colorată în spate prin traficul rutier infernal născut de pe urma boom-ului imobiliar din ultimii 10 ani, care a transformat orașul într-un magnet, însă unul inechitabil. 

Cu oameni de-ai locului o să pot conversa mai ușor și cu mai multă empatie, mi-am spus. În Manchesterul de unde veneam, mulți dintre cei cu care am discutat nu erau de-ai casei. Livrările le fac adesea imigranți din Africa și Asia, cărora bariera limbii și lipsa dreptului de muncă nu le permit să acceseze surse de venit mai bune.

La fel ca în cazul multor curieri pe care i-am cunoscut, cu Adrian intru în vorbă în timp ce așteptam amândoi de mai bine de 10 minute comanda la McDonald’s. Își parcase mașina destul de departe de Piața Mihai Viteazu, pe o stradă lăturalnică, și venise pe jos până la ghișeul curierilor. La 8 seara, coada e deja destul de mare, așa că am avut destul timp la dispoziție să ne cunoaștem. Mi-a mărturisit că mă pricep să conving oamenii să vorbească, că am skilluri de manager și mi-a întins o carte de vizită cu însemnele unei agenții imobiliare, gest care m-a surprins. (Adrian e un pseudonim; toate numele curierilor au fost anonimizate.)

Într-o discuție ulterioară, câteva zile mai târziu, am înțeles că Adrian e născut să fie antreprenor. La 39 de ani și fără o familie de întreținut, are deja o carieră de producător video în spate, construită de-a lungul multor ani petrecuți în Italia, de unde s-a reîntors recent. Bistrițean, a ales totuși Clujul, unde miroase că s-ar putea câștiga bine ca agent imobiliar independent, job de care s-a apucat între timp, dar care nu dă încă roade.

Așteptând să-și ia zborul pe piața lucrativă de locuințe, face livrări la Glovo, cu propria firmă „parteneră”, unde și-a trecut toate domeniile de activitate care i-ar putea fi de folos: producție video, imobiliare, curierat.

Susține că viața de livrator full-time, pe care o face din vara lui 2020, îl ajută să învețe mai bine orașul, precum și zonele rentabile de pe piața imobiliară. În următoarele șase luni speră să reducă la jumătate cele 10-12 ore de curierat și să dedice restul timpului celuilalt proiect. Totuși, în discuțiile cu potențiali clienți de apartamente, omite să menționeze că e și curier; știe bine că n-ar face cea mai bună impresie.

Nu vrea să se afle cum așteaptă, plătit cu 10 bani pe minut, zeci de minute după o comandă la McDonald’s, pe care o livrează mai apoi 500 de metri mai încolo pentru 12 lei. Sau cum se joacă de-a șoarecele și pisica cu poliția locală când parchează ilegal în centru, în față la șaormerie.

În ziua când l-am urmărit 12 ore la muncă, Adrian a fumat mai bine de un pachet de țigări, în parte ca să-și potolească frustrarea celor aproape cinci ore pierdute așteptând comenzi sau blocat în trafic. Avea în plan 25 de livrări, dar n-a bifat decât 15 și un total de 223 de lei, din care rămâne cu vreo 100 după plata taxelor și a combustibilului.

Frustrat și înfometat, la 11 seara mi-a spus: „Curieratul, eu chiar îl consider o perioadă de pasaj, îmi oferă beneficiile momentului, adică o oarecare flexibilitate în program. Cu multe, multe minusuri. Curierii nu-și fac bine calculele, că, ce să facem, educația financiară pe care o avem ne cam limitează total să vedem dincolo de banul pe care îl primim astăzi în mână. Pe termen lung, nu l-aș recomanda ca și job, e doar unul în care mulți, mulți o să-și pape sănătatea în frig și nervii așteptând la McDonald’s”.

Mirajul flexibilității în curierat

Primul curier român de Glovo de care am auzit, înainte să ajung la Cluj, e celebrul Grigore Varlam, un vlogger bucureștean cu aproape 200.000 de abonați la canalul de YouTube. Grigore se filmează cu GoPro-ul făcând livrări pe bicicletă și postează săptămânal înregistrări de câte 20 de minute în care glorifică beneficiile curieratului.

Varlam nu lasă loc dubiilor când explică cât se câștigă: „În opt ore de muncă fac cel puțin 200 de lei cu bicicleta. Dacă lucrez doar cinci zile pe săptămână, venitul brut lunar ar fi de 4.400 de lei, fără bacșiș. Scad taxele la stat și comisionul de administrare și mi-ar rămâne undeva la 3.480 lei net, plus bacșișul care variază între 100 și 150 de lei săptămânal. 3.980 de lei pe lună mi se pare un salariu mai mult decât decent pentru România ca necalificat”.

Și, totuși, perspectiva roz pe care o oferă Varlam nu am regăsit-o decât parțial în mărturisirile curierilor clujeni și în propriile observații. La fel ca în editările video pe care le face ca să comprime ore lungi de filmare în 20 de minute percutante, adevărurile pe care le emite Varlam sunt, de asemenea, ciopârțite. În videourile lui nu vedem nici timpii lungi de așteptare, care sunt o rutină zilnică, nici comenzile pentru care ești adesea plătit cu 5 lei (și nicidecum 10-12, cât susține el), nici intimidările și accidentele de care curierii pe bicicletă au mereu parte în trafic.

Cel mai disonant argument al lui Varlam este legat de flexibilitatea muncii. Cu un canal de YouTube efervescent, unde încheie diverse parteneriate publicitare și lansează provocări pentru a-și spori audiența, vloggerul sugerează, așa cum o fac și Glovo sau Tazz, că jobul de livrator îi permite să deruleze multe alte activități în paralel. Poți să ai tot timpul liber dorit și să colaborezi când consideri că este mai bine pentru tine, spun aceste platforme.

Când am dorit să testez această flexibilitate pe pielea mea, m-am fript imediat. Am încercat să închei un contract simbolic, de o oră pe zi, cu una dintre firmele partenere din Cluj. În scurt timp, am avut surpriza să constat că flexibilitatea e rigidă și începe abia atunci când te pui serios pe treabă.

Glovo, Tazz sau Bolt nu te angajează direct, și în asta stă tot modelul lor de business: în acest fel, platformele nu plătesc contribuții sociale curierilor. Așa că am avut de ales între a-mi înființa un PFA și a mă angaja la una dintre firmele subcontractoare. La fel ca majoritatea curierilor, care nu se văd făcând aceste joburi pentru multă vreme, am ales varianta mai simplă a angajării.

Au urmat câteva săptămâni în care am învățat adesea de unul singur și Clujul pe care-l uitasem, dar și chichițele aplicației. Fără niciun training propriu-zis și înarmat doar cu acces la un centru de ajutor online, pe care, la fel ca mulți colegi noi, n-am avut răbdare să-l accesez în detaliu, am intrat în pâinea Glovo. Mi-am dat încet-încet seama, cu frustrare și neliniște, de tot felul de lucruri de care habar n-aveam până atunci. Că plățile clienților sunt și card, și cash, așa că trebuie să port tot timpul bani la mine. Că banii din aplicație nu sunt banii din mână și că firma își ia, la rându-i, partea leului. Că dacă refuz mai mult de trei comenzi mi se blochează aplicația pentru restul orelor de lucru rezervate pentru ziua respectivă. Și tot așa. 

După o lună în care lucrasem 5-6 ore în fiecare săptămână, în aplicație se adunaseră 659,98 lei. Doar că, după plata contribuțiilor sociale și a comisionului firmei, m-am ales cu doar 191,84 lei. După nici o lună la patron, aveam și datorie la firma parteneră, și, surpriză, contul de Glovo suspendat. După plata comisionului către firmă (8,5% din venituri), a taxei de aplicație (între 1,5 și 3,5 lei pe săptămână) și a impozitelor pentru sănătate și pensie (alți 100 de lei săptămânal, reținuți de asemenea din salariu de către firma parteneră), m-am trezit nu pe plus, ci pe minus. Mai precis, în a patra săptămână, în loc de plată am constatat că datoram firmei 14,79 lei.

De cealaltă parte, după o lună de vacanță pe timpul verii, Glovo mi-a închis pur și simplu contul, fără preaviz. Când am sunat să aflu ce s-a întâmplat, reprezentanții firmei m-au anunțat senin că am fost dezactivat pentru inactivitate, deși această informație nu este publică nicăieri. După două ore de așteptare și discuții telefonice cu firma parteneră, contul a fost, în fine, repus în drepturi. Păi, și cu flexibilitatea cum rămâne?

Multi-apping și oboseală acumulată

„Cel mai bine pe Zoom. Pentru mine e mega complicat să stabilesc întâlniri pentru că fac zilnic naveta la Cluj. Îi duc și îi scot pe copii de la grădiniță”, se scuză Liliana când îi propun să ne vedem pentru o discuție mai detaliată despre cum e să faci livrări de mâncare ca femeie. Acceptă în cele din urmă să ne vedem și să stăm de povești în timp ce iese la livrat cu mașina.

Mă avertizează însă că în dialog vor interveni inevitabil și cei doi băieți ai ei, de 3 și 5 ani, pe care tocmai i-a recuperat de la grădiniță și pe care i-a instalat confortabil pe bancheta din spate. La 33 de ani, Liliana vine la Cluj dintr-un sat aflat la 30 de kilometri depărtare, ca să facă livrări pentru Glovo, care e momentan jobul ei principal. Are o diplomă de licență de la Facultatea de Litere și visează să-și facăpropria firmă de design interior. Acum e însă nevoită să stea în mașină 10 ore zilnic, uneori până noaptea târziu. 

Îmi spune ce aud la mulți curieri: „M-a atras faptul că programul e ultraflexibil. Având copii și familie și făcând naveta, pentru mine era foarte important. Se fac mai mulți bani decât făceam anterior. Până mă pun pe picioare și reușesc să-mi construiesc o carieră în domeniul dorit, cel mai bine e să am un job cât mai flexibil și din care să și câștig destul de mult încât să fiu mulțumită și să-mi pot întreține familia”.

După facultate a vrut să se facă make-up artist, vis care i s-a frânt de când cu pandemia și penuria de clienți, astfel că a trebuit să se reorienteze. Au urmat câteva joburi stresante și prost plătite prin call centeruri, șase luni într-o benzinărie, după care a venit curieratul. Pentru că deja are firmă, a contractat direct Glovo și astfel nu e nevoită să plătească nici comisioane către subcontractori, nici contribuții sociale. 

Într-o zi petrecută cu ea la muncă, Liliana mă anunță pe nepregătite că s-a mutat pe Bolt Food, care ar plăti mai bine zilele astea. (Mulți curieri fac acest multi-apping, schimbând platforma de la o zi la alta sau chiar și de la o oră la alta, în funcție de cât de bine se plătește). Are în plan să lucreze de la 9 la 14 și de la 17 la 22 și să facă măcar 300 de lei. De dimineață e deja în întârziere: s-a trezit mult după ce-a sunat alarma, n-a apucat nici să mănânce, nici să se machieze (o face în mașină, lângă mine), nici să pună benzină și-a ajuns abia pe ultima sută de metri cu copiii la grădiniță. 

După o dimineață nu foarte productivă, cu o medie de două comenzi pe oră, urmează luatul copiilor de la grădiniță și o muncă fină de coordonare cu soțul care urmează să-i recupereze pe cei mici și să-i ducă acasă.

În două ore de stat cu mama, cei doi băieți sunt greu de strunit: vor și ei afară din mașină când ridicăm și livrăm comenzile, plâng când începe să-i lovească somnul de după masă, îi cer Lilianei să meargă și ea acum acasă cu ei! Anticipata ei pauză de prânz se decalează și se scurtează; ieșim din nou abia la 19 și continuăm până la 23. O oră mai târziu decât era planul și cu 50 de lei mai puțin decât era targetul. 

Ilustrații de Alin Tămășan.

Liliana ar fi stat până la 12, dar mâine trebuie să o ia de la capăt: „Iară trebuie să mă trezesc de dimineață să-i duc pe copii la grădiniță și trebuie să apuc să mă odihnesc un pic”, mi-a spus. Împărțită între crescutul celor doi băieți și munca de livrator, Liliana e mereu obosită, mai ales la sfârșitul zilei, când adesea ațipește la volan în drum spre casă. Munca nu e doar extenuantă, ci o face să se simtă vinovată că nu e o mamă destul de bună: „Câteodată simt că băieții nu cresc cum ar trebui pentru că nu petrec suficient de mult timp cu ei”. 

În afara minutelor de așteptare la McDonald’s, care adesea se transformă în ore, și a tensiunilor constante cu poliția și taximetriștii locali care-i impută mereu parcatul neregulamentar în centru, ce o mai descumpănește pe Liliana este misoginia de care are uneori parte. 

După zece luni de Glovo, Liliana a reușit să scape de curierat în toamna anului trecut și și-a găsit un rost mai bun ca agent imobiliar, un traseu similar celui pe care Adrian încă se străduiește să-l urmeze. Cum Clujul are piață imobiliară bună, Liliana îmi spunea mai deunăzi că e entuziasmată și optimistă cu noul job, unde are deja mai bine de jumătate de an de experiență: „Vreau să fie un job de carieră, chiar dacă o să mai dureze un an până o să încep să câștig suficient din comisioanele pe care le primesc”.

Când șeful e un algoritm

„Dacă eu îi zic cuiva să curețe jumătate de kilogram de cartofi, o să curețe jumătate din ei. Dar dacă îi zic asta unui computer, o să curețe fiecare cartof doar pe jumătate.”

Așa vede unul dintre curieri diferența dintre un șef în carne și oase și unul alimentat de algoritm. Cu toate astea, cei mai mulți încearcă să se convingă că nu au un șef. Și asta pentru că algoritmul nu se prezintă mai deloc precum o autoritate vizibilă care dă ordine. 

Managementul algoritmic se face subtil, precum într-un joc, în care sunt atras cu diverse promisiuni, provocări și recompense imediate. Notificările din aplicație mă îmbie regulat să intru în cont și să mă apuc de treabă pentru că sunt multe comenzi ce așteaptă livratori și, implicit, șanse mai bune de câștig.

De îndată ce am demarat sesiunea, mi se alocă o comandă însoțită de o etichetă cu câștigul pe care-l voi încasa. Găsesc clientul, livrez și, sub privirea mea lacomă, se adună de la oră la oră un câștig total tot mai promițător. Când simte că sunt nemotivat, același algoritm îmi amintește subtil că dacă mai livrez cinci comenzi peste cele 15 pe care le-am livrat azi voi lua negreșit bonusul săptămânal de câteva sute de lei.

Telefonul îmi afișează zilnic provocări și nu reușesc nicicum să schimb setările aplicației ca să nu le mai primesc: „Join our new challenge! Play along to earn extra money and put your skills to the test”. Cum am tot ignorat jocul, într-una dintre zile am primit chiar un telefon de la un reprezentant Glovo. Era dornic să știe dacă nu sunt interesat de oferta pe care o știam deja: dacă fac 10 comenzi în fiecare zi timp de o săptămână sau cinci zile, primesc un bonus de 50 de lei.

Tehnicile acestea poartă numele generic de gamification, care se traduce prin aplicarea de elemente specifice jocurilor (adunat de puncte, competiție cu ceilalți, reguli asemănătoare jocurilor) în alte domenii de activitate, în cazul de față, muncă. Jocul de-a v-ați ascunselea are ca scop nu doar să motiveze într-o manieră subtilă muncitori care altfel ar fi greu de strunit de la distanță, ci, la fel de important, să ascundă cât mai abil relația de subordonare care există între platformă și curieri. 

Regulile după care funcționează aceste joculețe le par de multe ori cusute cu ață albă curierilor, care adesea nu se încred în dreptatea oarbă a algoritmului. Dacă inteligența artificială e atât de deșteaptă, de ce se comportă precum un arbitru corupt, se întreabă Liliana, care dă vina pe subiectivitatea algoritmului pentru un bonus ratat: „Mai aveam nevoie de o comandă ca să ating bonusul. Prima dată când s-a întâmplat era ora 12 fără un sfert, la ora 12 se încheia perioada de bonusare. Nu a fost nici prima, nici ultima oară când am finalizat la fără un sfert și mi-a mai intrat comandă. Și atunci nu mi-a mai intrat nicio comandă”. 

Cu ajutorul unei armate de avocați, juriști și alți specialiști în legislația muncii, platformele au reușit să deformeze realitatea din jur și să ne convingă că ceea ce numim în mod tradițional angajați sunt, de fapt, liber-profesioniști. 

Cel mai bine surprinde acest nou limbaj orwellian regizorul britanic Ken Loach în ultimul său film, Sorry We Missed You. Într-o discuție cu personajul principal Rick, un livrator de colete aflat într-o situație similară cu cea a curierilor noștri, șeful-dar-nu-chiar-șeful său, Maloney, îi transmite următoarele: „Să stabilim câteva lucruri înainte să ne apucăm de treabă. Nu te angajezi, te luăm la bord. Noi așa îi spunem. Nu lucrezi pentru noi, lucrezi cu noi. Nu conduci pentru noi, îți oferi serviciile. Nu există un contract, nu există standarde de performanță, doar standarde de livrare. Nu există salarii, doar plăți. Nu există contracte de angajare. Nu trebuie să pontezi, devii disponibil. Semnezi cu noi și devii un șofer-franciză. Stăpân al propriului destin, Ricky, cel care separă pierzătorii de luptători. Ca orice alt lucru de pe lumea asta, e decizia ta”.

Joaca de-a munca și de-a definițiile a început să fie, totuși, dată în vileag în ultimii ani. Platformele au fost date în judecată și amendate în diverse țări europene pentru clasificarea înșelătoare și eronată a curierilor ca freelanceri și nu ca angajați. În România încă nu s-a ajuns la tribunal, dar, în așteptarea acestui moment, o întrebare se cere totuși pusă: ce fel de relație de egalitate poate exista între o platformă și mii de curieri a căror libertate de așa-ziși antreprenori este subminată clipă de clipă? 

Munca de livrare începe cu mult optimism

„Ca să devii un antreprenor de succes, trebuie, mai întâi, să fii sclav ceva vreme”, mi-o spune Elena cu seninătate și convingere. La 22 de ani, proaspăta absolventă de facultate de management a intrat imediat în pâine la Glovo. După câteva luni de antrenament petrecute cărând baxuri de apă la Auchan, unde se intersectase deja cu livratori, Elena și-a dat seama că poate câștiga de patru ori salariul din retail, așa că s-a reorientat rapid.

Ne-am întâlnit la o cafea în același McDonald’s din Piața Mihai Viteazu și, cu un ochi pe mașina parcată în perimetrul taximetriștilor, unde riscă mereu o amendă, tânăra livratoare nu mai contenește să laude oportunitatea. (Când am purtat această discuție, în octombrie anul trecut, Elena avea doar vreo trei luni de Glovo și era încă tare entuziasmată.)

De fapt, de asta a acceptat să se vadă cu mine: cât mai multă lume ar trebui să știe că se pot face bani frumoși din munca asta. Bineînțeles, atâta timp cât n-ai „mentalitate de sărac”, adaugă ea. „La Glovo, nu trebuie să-ți fie lene, la Glovo trebuie să fii foarte dinamic. Trebuie să-ți placă să fugi de colo-colo, să-ți iei viața ca pe o aventură. Mie chiar îmi place, jur, de abia aștept să mă duc la lucru. Pot să lucrez și 12-13 ore. Mă pun, dorm și dimineața sunt fresh, n-am nimic.”

Elena e mândră că părinții au crescut-o cu spirit de antreprenor și nu cu unul „românesc”, ăla cu care „termini o școală, o facultate și te angajezi pe 2.000 de lei”. Îmi spune că a ajuns la 7.000 de lei lunar, din care pune 500-1.000 de lei deoparte în fiecare săptămână, își ajută mama cu plata cheltuielilor și se gândește că în cel mult un an va putea să investească într-un business personal. Poate chiar în cel de machiaj, pe care deocamdată îl practică sporadic și în paralel cu livratul de mâncare. 

Pe măsură ce o ascult, încep să descopăr fracturile de logică pe care le face în ciuda entuziasmului. Pe de o parte, Elena nu are nici cea mai mică înțelegere față de prietenii ei care se plâng că n-au bani și cu care petrece tot mai puțin timp: „Am multe prietene care spun «vai, că-s lefteră». Le-am spus de Glovo. «Nu am mașină sau, dacă am mașină, păi n-aș vrea să lucrez atât». Păi și atunci de ce mi te plângi? De undeva trebuie să începi”. 

Pe de altă parte, tot ea e la fel de conștientă că „nu toată lumea poate să care baxuri la etajul cinci, nu toată lumea poate să stea 10-12 ore în trafic, nu toată lumea poate să aștepte 1-2 ore, la McDonald’s”.

Brusc îmi spune, cu același calcul rece, că reparațiile mașinii, după ce a intrat recent într-un parapet, au costat-o 3.000 de lei. Lucrase deja zeci de ore consecutiv când, odată cu festivalul Untold, Glovo a sporit plata curierilor pentru a-i atrage la muncă. Banii i-au luat ochii și a ațipit, la rându-i, la volan: „Ca tot omul, când te capeți la bani, mai ales acum pe pandemie, am zis «hai că mai pot»”. 

Șase luni mai târziu, am vorbit iar. Optimismul debordant o părăsise. De la Glovo s-a mutat la Tazz, care oferă plată mai bună în perioada asta, deși distanțele sunt foarte lungi. Când o întreb dacă mai are entuziasmul de la început râde și îmi răspunde scurt și sec: „Nu prea, sincer. Dar acuma asta e!”.

Mai puțin decât salariul minim?

După toate aceste exemple care dovedesc că livratorii fac bani care le acoperă doar un trai de subzistență într-un Cluj tot mai scump, chiar dacă pentru asta trebuie să tragă tare, orice discuție despre precaritate e, am zice, inutilă. 

Vorba Elenei, până la urmă: doar cu o mentalitate de sărac ajungi sărac.

Cu cele câteva ore lucrate săptămânal, am observat pe pielea mea această precaritate oarecum difuză. Am tras linie după patru săptămâni și media de câștiguri pe oră a fost mai mereu sub salariul minim pe economie (care în ianuarie 2021 era stabilit la 2.300 lei pe lună, respectiv 8,25 lei pe oră). Astfel, doar în prima săptămână am atins 14,25 lei pe oră, după care media a tot scăzut: 7,14 lei, 8,04 lei, apoi 0 lei.

 E adevărat că situația mea este una atipică și că cei care lucrează mult mai multe ore au parte de câștiguri mai bune: Liliana câștiga între 4.400 și 5.200 de lei brut pe lună, Adrian face și el 5-6.000 lei, iar Elena îmi spunea că ajunge chiar și la 7.000 de lei. Dar joburile acestea sunt prezentate ca flexibile, asta însemnând inclusiv că ar trebui să poți lucra oricâte ore dorești. Ca să nu mai spun că precaritatea ține nu doar de bani, ci și de cum munca îți afectează viața în întregul ei. 

Să nu-ți poți face o estimare a câștigurilor zilnice, cum i s-a întâmplat Lilianei, sau să trebuiască să te reorientezi înspre alte platforme, cum a făcut-o Elena, tot nesiguranță se numește. Iar faptul că cei mai mulți curieri, cum bine spune Adrian, „nu-și fac bine calculele”, nici legate de pensii și asigurări de sănătate (care fie se acoperă superficial, dacă ești angajat, fie nu se acoperă deloc, dacă ai propria firmă), tot precaritate se cheamă.

Fenomenul gig economy este, fără îndoială, unul prea recent pentru a-i putea urmări cu adevărat efectele pe termen lung, dar pentru mulți dintre curieri acestea nu sunt nicidecum simple slujbe de umplutură în avântul spre o carieră antreprenorială. Din contră, sunt cariere în sine, care îi atrag adesea într-o spirală a sărăciei.

În cartea The Precariat, apărută acum mai bine de un deceniu, economistul britanic Guy Standing spune că avem chiar o nouă clasă socială, pe care el o numește precariat, alcătuită dintr-un număr tot mai mare de oameni care duc o viață lipsită de siguranță, care intră și ies constant de pe piața muncii și cărora slujbele le oferă tot mai puține împliniri.

Ultimii 40 de ani au dus la accelerarea flexibilității relațiilor de muncă, un fenomen care își are originile în politicile neoliberale survenite odată cu dezindustrializarea demarată în anii 1980, în special în societățile occidentale. Ceea ce până atunci erau considerate condiții „normale” de muncă (slujbe stabile, cu normă întreagă, protejate social și reglementate de contracte colective sau de legislația muncii) au devenit tot mai rare în țările industrializate.

Cum se manifestă această insecuritate și precaritate în rândul livratorilor de mâncare? Dacă singura unitate de măsură pentru a stabili gradul de satisfacție a curierilor o constituie câștigurile imediate, atunci am încheiat, probabil, dezbaterea. În toate calculele făcute de livratori se omit însă adesea „cheltuielile de rulaj”, precum echipamentul de lucru, benzina, piesele de schimb sau abonamentul la telefon. La fel cum se trec cu vederea contribuțiile inexistente sau minime pentru pensii sau asigurări de sănătate. Nu puțini dintre cei care ajung, totuși, să-și facă aceste calcule rămân pe poziții, adesea pentru că nu au alte variante la dispoziție. O spune cel mai bine Elena, care, nemulțumită cum e, tot la concluzia asta ajunge: „Decât să te duci să lucrezi altundeva pe 2.000 de lei pe lună, să ai și un salariu fix, și un șef care te stresează continuu, mai bine faci meseria asta”.

În fine, un aspect care se menționează la fel de rar este profitul pe care platformele îl generează, nu doar din munca efectivă a celor care prestează un serviciu de livrare, ci și dintr-o muncă invizibilă. Este vorba despre datele pe care aceștia le generează constant pentru platforme, care îmbunătățesc performanța algoritmilor și sporesc, în cele din urmă, valoarea de piață a acestor companii.

Venitul brut generat de economia gig era estimat în 2019 la 204 miliarde de dolari și se preconizează că va crește cu 17% până în 2023. Valoarea de piață a principalilor jucători din această industrie conturează o realitate complet desprinsă de precaritatea celor care sunt motoarele acestor platforme: Airbnb – 93,61 miliarde de dolari, Uber – 54,93 miliarde de dolari, Delivery Hero (grupul ce deține Glovo) – 9,16 miliarde de dolari, Deliveroo – 9,8 miliarde de dolari.

Shoshana Zuboff, profesoară de psihologie socială la Harvard Business School, numește această nouă formă de organizare „capitalism de supraveghere”, un sistem economic dezvoltat în era internetului și bazat pe comercializarea datelor personale în scopul profitului. 

Un venit pentru refugiați

Precaritatea are mai multe nuanțe, iar în rândul celor care fac livrări de mâncare, cei mai vulnerabili sunt imigranții. Numărul acestora nu este foarte mare în Cluj, însă atât în Manchester, unde am studiat anterior acest fenomen, cât și în Lyon, unde m-am mutat de curând, imigranții reprezintă grosul.

Bariera lingvistică și lipsa de înțelegere a birocrației țării gazdă le îngreunează atât accesul la slujbe mai bine plătite, cât și posibilitatea de a-și apăra drepturile în fața abuzurilor. Pentru cei care vin din zone de conflict sau afectate de încălzirea globală, episoade traumatice îngreunează și mai mult adaptarea în noile țări. 

E cazul lui Mamadou, un tânăr de 28 de ani din Guineea, venit la Cluj pentru a urma cursurile unui masterat în management, dar și pentru a scăpa, mai apoi, de consecințele unei lovituri de stat petrecute toamna anului trecut.

În 2020, a plătit 3.000 de euro unei agenții care i-a intermediat călătoria într-o țară despre care nu știa nimic și unde i s-a promis totuși că va studia în franceză. Ajuns aici, alături de sora lui care abia împlinise 18 ani, a descoperit că, de fapt, cursurile sunt toate în română și că are nevoie de un an pregătitor pentru a învăța limba. În timp ce sora lui a obținut un pașaport fals și a reușit să treacă granița pentru a ajunge mai apoi în Franța, Mamadou s-a încăpățânat să stea la Cluj, să învețe o limbă greu de prins când toată țara era în carantină și să-și plătească taxa de școlarizare și traiul zilnic făcând livrări la Tazz.

Aflat încă în vacanța de vară când ne-am întâlnit prima dată, mi-a spus că acum poate lucra mai mult decât în timpul anului universitar, când se limita la 3-4 ore zilnic, astfel că ajunge să câștige chiar și 5.000 de lei pe lună. Banii se duc la fel de repede cum vin, pentru că lunar trebuie să pună câteva sute de euro deoparte pentru diverse cheltuieli și datorii: o taxă anuală de școlarizare de 3.000 de euro, o datorie, 100 de euro trimiși lunar familiei rămase în Guineea.

„În Africa, când ai mei spun că fiul lor e în Europa, asta e mare lucru, lumea crede că sunt o mașină de făcut bani. Dar eu simt exact contrariul”, îmi spune el. Incidentele de rasism de care a început să aibă parte l-au făcut, încet-încet, să se întrebe dacă a nimerit în țara care trebuie: „Când ies din casă la livrări, toată lumea se uită la mine: «Ia uite, un negru!». Sunt frustrat, stau și mă întreb: Cine m-a trimis aici? De ce mi-am lăsat în urmă părinții? De ce am venit într-o țară unde îmi expiră permisul de ședere? Uneori, când livrez, oamenii deschid ușa și-mi spun să nu-i ating. Să las mâncarea jos și să plec”.

În luna ianuarie a acestui an n-a mai rezistat nici în frig, nici în sărăcie, nici cu gândul că sora lui e singură în Franța, și a încercat să treacă granița spre Ungaria. Fără drept de deplasare în spațiul Schengen, a fost prins și reținut pentru a fi deportat în Guineea. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, e încă într-un centru de primire a refugiaților în Timișoara în așteptarea unui verdict. 

A făcut o cerere de azil motivând că o lovitură militară de stat recent petrecută în Guineea i-ar pune viața în pericol odată repatriat. Deși sper că Mamadou va primi aviz favorabil cererii de azil, cert este că de peste trei luni viața lui este suspendată în timp. La începutul lunii mai, tribunalul Timișoara a amânat luarea unei decizii până la mijlocul lui iunie, prelungind agonia lui Mamadou și dând totodată pe față dublul standard (vezi refugiații ucraineni) și lipsa totală de umanitate a politicilor migraționiste românești și europene.

În conversațiile sporadice pe care le avem îmi spune că acum nu poate ieși în oraș decât un număr limitat de ore în fiecare zi și că s-ar întoarce oricând să facă livrări la Cluj. Vrea ca tot coșmarul acesta să ia sfârșit și să poată fi liber. Aici, în Guineea, oriunde se va putea.

Când muncești fără empatie și solidaritate

Dincolo de legătura emoțională pe care am creat-o cu Mamadou, astfel de mobilizări sunt necesare pentru a ne face tuturor și munca și viața mai demne.

Un aspect care m-a surprins totuși în lunile petrecute alături de curieri ține mai puțin de latura strict economică a sărăciei și mai degrabă de una relațională sau socială. Solidaritatea nu este la mare trecere nici în rândul celor care sunt deja colegi. Ponturile despre o funcție neștiută a aplicației sau avertizările că poliția taie amenzi în Mănăștur sunt informații pe care curierii și le oferă în conversațiile de pe grupurile de WhatsApp sau în discuțiile amicale, așteptând o comandă. Însă ele nu țin de solidaritate. 

Grevele sau protestele care ar putea îmbunătăți substanțial munca sunt adesea subiecte tabu în rândul curierilor. Sunt dezinteresați, neîncrezători sau de-a dreptul ostili când îi întreb de posibilitatea unei greve. 

În contextul creșterii prețului la carburanți din ultimele luni, chiar și când lucrează full-time, unii curieri trebuie să vină cu bani de acasă. Asta li s-a întâmplat celor din Bacău, care au decis, într-un târziu și poate în premieră în ultimii ani, să organizeze o grevă împotriva Glovo în luna aprilie a acestui an. La fel ca în alte orașe din România (Sibiu în 2020, Bistrița în 2021, Iași în 2022) unde gloverii au ieșit (sau au anunțat că vor ieși) la protest, apele s-au liniștit după maxim câteva zile. Ca de fiecare dată, lipsa de solidaritate a făcut ca prea puțini să se delogheze pentru a afecta semnificativ activitatea companiei.

La 65 de ani, Sebastian e trecut și prin viață, și prin destule multinaționale ca să știe ce-ar face o grevă să meargă. Crede că organizarea la locul de muncă e dificilă când ești „aşa neorganizat, fără să ai un sindicat, să începi să ai o organizare, să pui pe cineva care să studieze nişte lucruri, să aibă deja o relaţie cu multinaţionala asta. Dar la faza asta de debandadă nu e nicio şansă, numai îți pierzi jobul”. Pe de altă parte, nici măcar o masă critică n-ar face diferența, crede Elena: „Și dacă faci o grevă, ești dat afară, pentru că oricând o să fie altul care e dispus să facă meseria asta pentru că are nevoie de bani”. 

În primăvara lui 2020, când au ieșit să protesteze, livratorii clujeni au fost întâmpinați de un public ostil, descătușat în comentarii pline de ranchiună pe site-urile de știri care anunțau greva: „Cei care au mers la Glovo nu au fost trimiși acolo de nimeni! S-au dus de bună voie!”, „Nu vă convine? Mai sunt 2 milioane de șomeri la poartă”, „Se deschid casele de pariuri, vă puteți întoarce liniștiți la activitățile pe care le prestați înainte”.

Livratorii de mâncare primesc – și de prea multe ori – reproșuri și mustrări. Sunt la ordinea zilei reproșurile clienților că mâncarea întârzie sau e rece, deși adesea vina e a restaurantului sau a aglomerației în trafic. Le fel cum mulți nu apreciază cu un bacșiș efortul de a livra pe bicicletă pe ploaie sau urcând la deal. Sau cel de a urca scările la etajul cinci cu 20 de litri de apă în spate. La ore târzii, curierii au parte inclusiv de abuzuri verbale, după cum relatează Vlad interacțiunea telefonică cu un client: „A scris adresa greșită, cred că era beat. L-am sunat să-mi zică adresa corectă și a început să mă înjure și le-am scris celor de pe chat că eu nu mai duc comanda și să i-o dea altcuiva”.

Odată mi s-a întâmplat chiar mie să fiu apostrofat de un client căruia i-am încasat banii cash înainte să-i dau mâncarea că, pasă-mi-te, nu am maniere. Primarul Clujului, Emil Boc, s-a dovedit la fel de indiferent la problemele de fond ale acestor curieri precari când a declarat senin, în vara anului trecut, că vrea să interzică accesul lor în centru. Chiar dacă încă n-a făcut-o, amenzile luate constant de livratori de la poliția locală când sunt în centru transmit un semnal clar că prezența acestora nu este deloc binevenită.

Acestea sunt, am spune, cazuri izolate de rea-voință, indiferență sau pură ignoranță. Dar ele spun multe despre (lipsa de) solidaritate față de acești lucrători. 

La rândul lor, nu puțini curieri ajung să țipe sau să agreseze personalul muncit până la istovire de la McDonald’s sau de la supermarket. Motivele sunt mereu aceleași (timpi îndelungați de așteptare după comenzi sau comenzi distribuite greșit) și au un numitor comun: businessuri care refuză să angajeze mai mulți muncitori pentru a deservi fluxul considerabil de curieri care le trece zilnic pragul. 

Alteori, curierii jignesc, dacă nu pe față (că dă rău la rating), atunci pe grupuri de WhatsApp, clienți cu slujbe adesea la fel de precare, al căror orar infernal nu le permite nici să-și gătească propria cină. Clienți care comandă de la distanțe foarte micix sau care solicită în mod expres să li se livreze mâncarea la ușă sunt adesea considerați leneși, ignorându-se potențiale incapacități fizice sau lipsa de siguranță pe care cineva o poate resimți ieșind din casă la o oră târzie.

 Empatia nu pare să funcționeze în nicio direcție: nici între curieri, nici către curieri, nici dinspre curieri. 

Laboratoare pentru viitorul muncii

Într-un fel, viața bate filmul. Mulți dintre cei care scriau deja despre fenomenul gig economy o făceau optimist și romantic, privind încrezători la protestele ultimilor ani. Cu acest gând am pornit și eu cercetarea. Într-adevăr, această industrie pare să fi dospit cele mai multe proteste la nivel mondial: un total de 324 în perioada ianuarie 2015 – iulie 2019. Mai întâi pandemia, iar acum o nouă criză economică ce bate la ușă îi mână, totuși, pe mulți livratori locali să nu-și riște pielea și să țină în continuare capul la cutie – asta deși condițiile de muncă se deteriorează vizibil.

De doi ani de zile de când fac această cercetare n-am prins nicio grevă: nici în Manchester, nici în Cluj și nici aici, în Lyon. Cum se naște atunci solidaritatea?

Nesiguranța, precaritatea și, la urma urmei, lipsa de umanitate a acestor joburi ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri. Dintr-un sentiment de solidaritate imediată și instinctuală față de cei care o practică și care ne aduc mâncarea la poartă. Dar și pentru că acesta riscă să devină viitorul muncii pentru cei mai mulți dintre noi, mai ales pentru cei care vin după noi.

Cu mai puțin de 5% din populația Europei care câștigă azi bani cu ajutorul platformelor, suntem abia la începutul „platformizării” muncii. În nici măcar un deceniu, Uber, Airbnb, Deliveroo și Glovo au devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Iar operațiunile acestora au, fără doar și poate, implicații serioase pentru alte tipuri de muncă. Ele sunt laboratoare unde noi tehnici de management, control, exploatare și extracție de profit sunt deja testate și rafinate cu succes.

Din aprilie sunt în Lyon. Încă n-am apucat să vorbesc pe îndelete cu niciun curier, dar mă uit pe străzile orașului și e plin, la fel ca-n Manchester, de imigranți din Africa purtând genți colorate în spate. Din discuțiile avute cu două sindicate locale, îmi dau seama că marea majoritate sunt în situații asemănătoare, dacă nu chiar mai precare decât cea în care se află Mamadou. Așteaptă de luni de zile acordarea unui azil sau, mai rău, stau cu frica deportării deoarece aceste cereri le-au fost respinse. Închiriază conturi Uber Eats și Deliveroo de la alți imigranți care, spre deosebire de ei, au drept de muncă, și plătesc 150 de euro pe săptămână să le utilizeze. Eu pășesc cu grijă încercând să intru în legătură cu acești oameni, prin intermediul sindicatelor, și mă întreb mereu ce drept am să le scotocesc prin viață din poziția privilegiată în care mă aflu.

Nu cred că am un răspuns la această întrebare, dar sper ca poveștile lor să ne facă pe toți mai empatici vizavi de realitățile din jur, poate chiar mai solidari față de cei de lângă noi.