Lucrător esențial, un an mai târziu

7 lucrători esențiali povestesc ce s-a schimbat în munca și viața lor după un an de pandemie.

Anul trecut, când noi făceam naveta între pat și birou, cu pauze de copt banana bread, curierii, vatmanii și veterinarii au continuat să meargă la job. Am început să-i știm ca „lucrători esențiali”, iar unii chiar așa s-au simțit interacționând cu oamenii din jur. În martie-aprilie 2020, lumea le mulțumea și le zâmbea; pentru unii, erau singurii ochi pe care-i vedeau dincolo de ecran.

Unora, munca nu li s-a schimbat prea mult – traseul unui vatman a rămas același și în pandemie –, în timp ce rutina altora a avut de suferit (piloții au făcut cam un sfert din cursele pe care le aveau în mod obișnuit). Un an mai târziu, am vrut să aflăm cum s-au schimbat lucrurile pentru ei: Cum își văd rolul acum? Ce e diferit față de începutul pandemiei? Cum gestionează teama de îmbolnăvire? Iată cât de esențiali se mai simt după un an și cum se uită azi la munca lor.

Elena Cârciumaru

28 de ani, medic veterinar, București

Începutul pandemiei a însemnat pentru Elena Cârciumaru, medic veterinar în București, ture mai lungi la cabinet, animale intoxicate cu clor și rugăminți repetate clienților, să poarte mască. A însemnat și frică, bancnote trecute prin lămpile UV și teste înainte de fiecare drum la părinții din Vâlcea. La un an distanță nu mai dezinfectează bani, dar turele lungi și testele au rămas. 

„Văd în medie 20 de animalele pe zi, dar ajung și la 40 în zile nebune”, spune ea. „Au fost zile când coada era și afară în curte, ca la pâine pe vremuri.”

Are clienți care o sună când află că au făcut COVID-19 ca s-o întrebe dacă boala poate să le afecteze animalele și dacă da, cum. Mulți i-au povestit că sunt și animalele mai apatice, cu stări febrile, chiar probleme digestive. A pus diagnostice uitându-se la filmulețe de la clienți sau i-a învățat prin telefon cum să le acorde îngrijiri. În lockdown, a trimis și ea poze și înregistrări cu pacienții spitalului veterinar, ca proprietarii să știe de starea lor.

Mai erau și animalele nimănui, pe care și dacă ar fi putut să le externeze nu avea cine să le ia. Ca Bursuc, cazul ei de suflet în 2020, un câine abandonat de stăpâni. Ajunsese la ea cu porțiuni de corp fără mușchi. Dacă n-ar fi putut să vină o săptămână la el, cum se temea când a aflat de lockdown, n-ar fi supraviețuit. Cum veterinarii sunt lucrători esențiali, a putut continua tratamentul și Bursuc e bine acum într-o familie adoptivă din Germania.

Cu oamenii i-a fost mai greu. Unii clienții nu știu să gestioneze stresul și un drum prost până la cabinet îi încarcă de nervi; pe alții, îngrijorarea pentru animale îi face irascibili. Acum, peste toate astea se adaugă greutatea pandemiei și uneori oamenii se descarcă pe ea. Care oricum e workholică și nu știe să-și pună bariere între muncă și acasă, care și-a pierdut optimismul în vară, când a văzut că restricțiile nu se ridică o data cu creșterea temperaturii, cum spera atunci. Ea, care de la stresul adunat peste zi se trezește noaptea și care a făcut alergie de la dezinfectantul pe care-l folosește și de cinci ori într-o oră.

„În burnout, cam așa mă simt eu”. Dar nu s-a gândit niciodată să renunțe la muncă, chiar dacă ai ei îi spun de dinainte de pandemie că nu se pune niciodată pe primul loc. „Nici nu știu cum.”

Peste toate, rămâne realitatea că unele animale nu mai pot fi salvate. Anul ăsta a fost Năsuc, un pisoi găsit pe stradă. Avea și coronavirusul felin (există un coronavirus felin și canin, nu sunt transmisibile la om – animal, nici invers), și după luni de îngrijire începuse să toarcă și să se spele, dar până la urmă tot n-a mai putut lupta cu boala.

„E ca și cum pierzi câte un pic din tine și trebuie în același timp să-ți revii, fiindcă imediat pe hol te așteaptă altcineva.” În ziua cu Năsuc, pe hol o aștepta o pisică albă, aproape decapitată. Dar Blanche a supraviețuit și Elena a adoptat-o, în memoria lui Năsuc. „Cred că cea mai bună formă de a arăta cât ai iubit un animal pe care l-ai pierdut e să-i dai o șansă altuia.” 

Viorel Lupu

58 ani, maistru la E-Distribuție Muntenia, București

Primul șoc al pandemiei a venit pentru Viorel Lupu odată cu închiderea bucătăriei din birou. Nu mai era sigur să bei o cafea sau un ceai, să mănânci ceva și să glumești cu un coleg. Funcționa un singur grup sanitar, ca să fie cât mai ușor de dezinfectat.

Doar Viorel a continuat să descuie dimineața biroul gol și să trimită programul echipelor prin telefon. Îi lipseau glumele lor de la cafelele matinale, când stabileau ce au de făcut și cum se împart. „Dacă ești mai sensibil, izolarea te afectează rău”, spune Viorel, maistru de 39 ani în domeniul distribuției de curent electric.

Au primit echipamente de protecție, măști și dezinfectant, iar echipa de 14 băieți pe care o conduce se îmbrăca în combinezoanele de protecție de acasă, peste echipamentul obișnuit.

O parte din munca lui se întâmplă la birou, unde primește cereri și reclamații. Apoi pleacă pe teren să remedieze deranjamente și avarii, să verifice instalațiile electrice pentru clădirile în curs de autorizare, sau să pună în funcțiune posturile de energie pentru clienții noi.

Îl fascinează cum a evoluat rețeaua din 1982, când și-a început el meseria și marii consumatori erau cei industriali, nu cei casnici cu aparatele de aer condiționat mereu pornite vara. Unele inovații tehnice s-au dovedit esențiale pe timp de pandemie, cum ar fi citirea prin GPS a contoarelor, ca să nu mai intre cititorul în casă și să fotografieze indexul, sau posibilitatea ca un dispecer să identifice de la distanță locul unei avarii.

Primăvara trecută, când primeau o reclamație de la un client care-i prevenea că se află în izolare, Viorel și echipa înghețau.

 „Te sperii, dar nu ai ce să faci”, spune el. „Pui echipamentul și intri. Normal că ți-e frică, mai ales când tușește cineva. Ți-e frică pentru familie, pentru colegi, dar un spital nu poate să stea fără energie electrică. Nimeni nu poate. Mai ales acum că mulți lucrează de acasă și au nevoie de internet.”

Se mai loveau uneori și de negaționiști care nu purtau mască sau le luau în râs echipamentul de protecție. „Nu poți să-i schimbi. Ții distanța.”

Când ajunge acasă, Viorel își aruncă echipamentul de protecție, își pune hainele la spălat, apoi face duș și se dezinfectează temeinic. „A devenit o obișnuință. Trebuie să fii riguros. Nu are cine să ne înlocuiască și e foarte greu să împarți turele dacă se îmbolnăvește cineva.”

Cel mai greu în ultimul an i-a fost când o parte din echipa lui s-a îmbolnăvit. S-a testat și el de mai multe ori, dar până acum a avut noroc. Unii colegi au avut forme ușoare sau au fost asimptomatici, dar alții au rămas cu oboseală și slăbiciune după boală. Unii îi spuneau la telefon că nu mai suportă psihic izolarea. „Stai acolo, te înțeleg. Mai rezistă!”, îi încuraja. Cei sănătoși, și-au organizat turele, ca să nu rămână descoperiți cât ceilalți erau în carantină. „Am băieți de cuvânt, nu se abat de la muncă. Mereu rămân până rezolvă problema.

Când au apărut vaccinurile, Viorel și-a spus că doar așa avem șanse să ne întoarcem la viața de dinainte. Și-a încurajat colegii mai tineri să se vaccineze, mai ales pe cei care erau temători. „Auzeau că a avut cineva reacții adverse, că a avut frisoane, intra frica și în ei. Le-am spus că eu mâine mi l-aș face. Acum îmi vine și mie rândul și am certitudinea că va fi bine.”

Emil Dobrovolschi

51 de ani, pilot Tarom

Deși are peste 25 de ani petrecuți în cabină, până în martie anul trecut, Emil Dobrovolschi nu pilotase niciodată îmbrăcat într-un combinezon. Nu s-ar fi gândit cum e să zbori purtând mască chirurgicală sau vizieră (îți împiedică vizibilitatea). Că dacă vrei să-ți pui o mască de oxigen în cazul unei depresurizări, trebuie să dai jos cealaltă mască înainte. „Pare banal, dar nu e”.

Când autoritățile le-au cerut piloților să ajute în misiuni umanitare, Dobrovolschi a fost unul dintre voluntari. A adus în țară oameni blocați în alte state din cauza carantinei: de la bolnavi, la deținuți, la un puști de 6 ani rămas singur, blocat la Paris odată cu instaurarea lockdownului. Nici acum nu-și explică cum a rămas copilul singur acolo. Misiunile de atunci au fost felul în care a simțit că ajută. La aterizare, îi așteptau echipe de la Direcția de Sănătate Publică, care îi treceau prin niște filtre – un fel de cabine de duș uriașe – apoi îi dezechipau de combinezoane, măști și cele câteva rânduri de mănuși.

După lunile acelea, cursele de linie au devenit tot mai rare. Lui Dobrovolschi i-a fost greu la început să se uite la cer și să nu vadă urmele lăsate de avioane. Când ajungea în parcarea aeroportului pentru vreun zbor, din pădurea de mașini cu care era obișnuit, rămăsese doar a lui. „Făceam poze, să le arăt altora o parcare imensă doar cu mașina mea.”

O provocare a fost să rămână activ, să nu cadă mental. „Până acum eram profesioniști antrenați; acum stăm acasă, zburăm la 25% din capacitate și dacă mergem pe un aeroport important care până acum era plin de avioane, arată ca un cimitir din deșert”, spune Dobrovolschi, care din cele 900 de ore pe care le zbura anual, a făcut doar 375 în 2020.

Ca să nu-și piardă cunoștințele și antrenamentul, face computer based training acasă, iar la final dă examene. Și la fiecare șase luni, sunt obligatorii sesiuni de câte opt ore la simulator, unde piloții trec prin reproducerea unei curse normale (cine nu primește calificativ satisfăcător, e oprit de la zbor). Un instructor îi provoacă și cu diferite condiții de zbor: de la vânt lateral sau ceață, la situații speciale ca incendii la motor, explozii sau evacuări la sol. Pentru că e și instructor, Dobrovolschi merge lunar la simulatorul din Sofia.

E orașul de unde crede că s-a și ales cu COVID-19 noiembrie trecut. „Am purtat mască în hotel, taxi, sala de briefing, simulator, înapoi în taxi, înapoi la debriefing, înapoi la hotel.” Dar a mâncat într-o seară la restaurant și crede că atunci a luat virusul. A fost testat pozitiv când s-a întors acasă și a stat carantinat alături de familie, însă a avut o formă ușoară.

Într-una dintre cele mai lovite industrii (cu pierderi de aproape 90 de miliarde de dolari doar în Europa, din veniturile generate de pasageri), Dobrovolschi nu crede că rolul i s-a schimbat sau că oamenii se uită diferit la ei; din contră, simte că meseria lui a fost mereu privită cu încredere și asta se întâmplă și acum. Presiunea vine din faptul că zboară rar și trebuie să fie de două ori mai atenți la munca lor, pentru că le crește predispoziția la greșeală.

Deși poate părea rutină, niciun zbor nu seamănă cu altul, spune Dobrovolschi, căruia îi lipsesc aterizările mai fun, de pe aeroporturi complicate, ca Skiathos, unde pista e o fâșie scurtă de pământ care începe și se termină în mare. Dar s-a bucurat mereu de zbor și nu lasă perioada să-i scadă entuziasmul pentru el. „Trebuie să te setezi mental că ești în continuare important, că se vor deschide cerurile și că va fi ca înainte.”

Marius Lazăr

50 de ani, curier, București

Anul trecut pe vremea asta, Marius Lazăr făcea drumul zilnic de la depozit la zona lui de livrare, Cotroceni, în 7-8 minute, față de 20. „Eram numai noi pe șosea. Noi, poliția și salvările.” Când țara se închidea, curierii deveneau baza noastră pentru cumpărături și liniște. „Eram mândru că pot să fac și eu ceva bun pe pandemia asta. Lumea mă aștepta și îmi mulțumea, parcă vedea pe nu știu cine”, spune Lazăr.

De la serviciu începuse să primească câte o cutie de măști pe săptămână și dezinfectant, mașinile erau zilnic curățate cu o pompă cu clor, iar dimineața, când încărca coletele, în depozit auzea non-stop: „Masca peste nas, masca peste nas!”. 

De 13 ani, Lazăr lucrează la FAN Courier. E convins că se va pensiona de aici. Își știe zona de livrare ca-n palmă, câte șase-șapte ore se învârtește pe aceleași străduțe. A învățat pe de rost la ce oră își încep programul firmele și multele clinici pe care le deservește, cum îi cheamă pe angajații de la recepție, unde să-i caute dacă nu sunt acolo, unde poate să schimbe bani sau la ce oră ajung de la serviciu clienții persoane fizice. Înainte de pandemie, îl mai invitau la un ceai, firmele îi mai chemau la un grătar la final de lună, iar odată a mers cu o companie chiar în teambuilding.

Odată cu starea de urgență, livrările către persoane fizice au crescut substanțial, unora le ducea inclusiv mâncare și apă. Și au crescut și distanțele pe care le parcurgea zilnic pe jos – câte 3-4 km. Multe dintre firme au început să muncească de acasă, iar la cele rămase deschise, din 10-11 angajați, dacă veneau 1-2. Deși se cunoșteau de atâta timp, aceștia au început să ia distanță când apărea – nu mai dădeau mâna cu el, îi cereau să lase coletul la ușă sau dezinfectau banii în fața lui. „Parcă nu eram în apele mele”, își amintește Lazăr. „Uite, am stat cu ei atâta timp și acum se feresc de mine.”

Deși el este și azi cât de precaut posibil. Dezinfectează zilnic bordul și cabina mașinii, mănâncă sandvișul adus de acasă, nu mai merge la cantinele din cartier, iar tot ce cumpără e ambalat și ce e ambalat dezinfectează. Încă nu a făcut vaccinul, pentru că n-a trecut suficient timp de la antigripal, dar îl va face imediat ce e posibil (mulți dintre colegii lui l-au făcut). Locuiește cu soția și fiica de 24 de ani, pe care le-a protejat cât a putut. Încă de la ușă își dă jos geaca și uniforma și merge direct la baie să se spele – i-au intrat în reflex. „Eu sunt bine, am scăpat de nenorocirea asta și așa i-am ajutat și pe alții”, spune Lazăr.

Într-un fel, simte că legăturile cu clienții lui sunt și mai strânse decât înainte. Primăvara trecută, cât era criză de măști, unele firme i-au mai dat câte o cutie „ca să ducă acasă”, și el s-a bucurat tare. Azi, oamenii nu mai sunt așa speriați – măcar dau noroc pumn în pumn și fac glume pe seama COVID-ului –, chiar dacă îi e clar că unele reguli vor rămâne, mai ales la clinicile din zona lui. „Deja știu. În dreapta îți pui botoșeii, în stânga e dezinfectantul, în altă cameră îți iei halatul de unică folosință”, explică el ritualul de la fiecare livrare.

Pe de altă parte, vede cum oamenii prin București s-au schimbat. În supermarket, parcă stau cu ochii pe tine și abia așteaptă să faci ceva greșit ca să-ți atragă atenția. Suntem cam încordați, când ar trebui să fim mai înțelegători unii cu alții, spune Lazăr, căci numai împreună putem să trecem prin asta.

Florin Mal

51 ani, agent de salubritate, Oradea

De la volanul mașinii de gunoi, toate străduțele din cartierele orădene pe care le traversează Florin Mal par îngrămădite. Dacă e trecut de ora prânzului, are grijă: copiii s-au întors la școli și grădinițe, iar părinții mișună pe la colțuri, fumează, așteaptă după ei, semne ale unei vechi normalități care-l fac să zâmbească. Înainte de pandemie, copiii din cartiere cereau să se plimbe cu mașina de gunoi, Mal nu-i refuza, iar la coborâre îi punea să promită că vor merge zilnic la școală.

Pandemia a liniștit la început orașul, iar asta a ușurat drumul mașinii spre pubele. Nimeni nu s-a grăbit nicăieri o vreme. Mal a spus de mai puține ori „hai, lasă telefonul”, „ori conduci, ori dai mesaje” și a făcut mai puține semne de prioritate. A regândit mai puțin traseele printre străduțe. Îmbăiatul cu dezinfectant, cum glumește Mal, a devenit parte din rutina lui și a muncitorilor, pe care i-a bătut la cap cu spălatul mâinilor. Pandemia i-a scurtat lui Mal, pe alocuri, traseul și tura, datorită magazinelor și restaurantelor închise, însă i-a umplut mai repede pubelele la case și blocuri. Acasă, și-a aruncat la spălat salopeta albastră după fiecare tură, pentru un minimum de protecție față de soția lui și cele două fete liceene.

Mal e singur în cabina unde stă cu ochii pe ecranul care-i arată muncitorii în spatele mașinii, cum încarcă pubele. Nu poate să-și petreacă în casă nici starea de urgență, nici stările de alertă, nici ce stări or urma, pentru că gunoiul n-are voie să umple străzile. A înțeles riscurile, expunerea și vrea doar să-și facă treaba, „atribuțiunile”, pentru un trai decent și stabil alături de familie. Conduce mașina de gunoi după ani pe tiruri și după ce soția l-a pus să aleagă: ori pe drumuri, ori acasă, la întemeierea unei familii.

Stările importante din viață le-a prins, oricum, tot în cabină: era pe traseu când i s-au născut ambele fete. A gonit la spital cu mașina de gunoi, și-a rugat muncitorii să bea o cafea cât intră să-și vadă soția, apoi au revenit la încărcat pubele, voioși de noua viață.

N-a fost ușor întotdeauna. Înainte să înceapă pandemia, Mal abia termina un tratament pentru hepatita C pe care-l ducea de câțiva ani. S-a obișnuit să fie în cabină chiar dacă în unele zile nu i-a fost bine, iar de când cu pandemia, a spus de la început că vrea să fie vaccinat. În februarie era încă pe o listă de așteptare, prin angajator, într-o altă localitate. Atunci s-a simțit neapreciat. „Ne expunem zilnic în orașul ăsta, suntem lucrători esențiali, nu? Tot noi să mergem în altă parte?”

Dar a venit prima doză, într-un final în Oradea, cu un efect de moleșeală, iar Mal și-a văzut de traseu. Spune că la volan s-a păstrat în perioada asta mai întreg la minte decât dac-ar fi stat în casă. Se mișcă, vede lumea, mai face o glumă, râde. E la el în viață.

Adrian Tit

29 de ani, personal shopper Bringo, București

Când a început pandemia, Adrian Tit s-a gândit să renunțe la curierat. Avea acasă soție și copil, și pe mama lui care stătea ocazional cu ei, și nu voia să îi expună la un pericol despre care nu știa nimic clar. Două lucruri au cântărit greu: teama că va rămâne fără loc de muncă într-o perioadă atât de incertă și sentimentul că ar pierde anii de experiență strânși aici, unde „îmi place ce fac, să vorbesc cu oameni, chiar dacă nu-i cunosc”. A discutat cu soția, care i-a zis că decizia trebuie să fie a lui, că el se expune. Și-a spus: „o să trecem peste asta, o să ne descurcăm și o să fie totul bine”. Și a continuat.

Lucrează la Bringo din 2017, când aplicația a fost preluată de Carrefour. Erau doar în București și ritmul era cu totul altul. „Ne bucuram că primim două comenzi pe zi.” Acum, îi sună telefonul întruna în zilele când e coordonatorul turei la Carrefour ParkLake – monitorizează să fie preluate toate comenzile și e pe fază să rezolve problemele din teren, de la schimbări la bon, la clienți care nu răspund.

La începutul pandemiei i-a fost greu din cauza aglomerației. Și comenzile au crescut de peste zece ori față de februarie 2020, dar, mai ales, în magazine era plin. Oamenii încercau să cumpere toată făina, apa, conservele, drojdia. Odată a pregătit o comandă de 20-30 de articole și când s-a dus să mai ia un produs și a lăsat căruțul la un capăt de culoar, nu l-a mai găsit la întoarcere. „Doamne, am muncit 20-30 de minute pentru comanda aia!”, și-a spus descumpănit. S-a gândit însă la cei care-l așteptau și a luat-o de la început.

Asta e esența felului în care își face munca: „Contează să ajungem cât mai repede posibil și să livrăm cât mai corect”.

În starea de urgență, deși oamenii erau speriați și stăteau la distanță, a văzut și multă bunăvoință la clienți, care înțelegeau că livratorii fac tot ce pot. Așteptau și 3-4 ore sau renunțau la unele lucruri pentru că înțelegeau că nici livratorii nu au loc în mașină pentru atâtea baxuri de apă și zeci de kilograme de cartofi. „Nu pot să zic că înainte de pandemie nu erau oamenii recunoscători, dar după a crescut foarte mult asta și te motivează”, spune el. „Acum, toată lumea muncește pentru bani, dar și când îți vine un mulțumesc cu zâmbetul pe buze e foarte satisfăcător.”

Ce a pierdut e timpul petrecut cu colegii. „Suntem prieteni cu toții, mâncam împreună, chiar și pe capota unei mașini. După, nu am mai vorbit decât la telefon.” În general, a făcut tot posibilul să fie precaut: de la mască și mânuși, la dezinfectat după fiecare comandă, la păstrat distanța față de ceilalți. Și în supermarket, unde primește toate echipamentele necesare, s-au schimbat fluxurile ca să nu mai intre și să iasă prin același loc și crede că asta îi învață pe toți să fie mai disciplinați.

După starea de urgență, nu a simțit că atitudinea clienților față de el s-a schimbat „pentru că ea vine și din felul în care te porți tu. Dacă tu ești politicos și corect, asta primești la schimb”. Doar că oamenii s-au mai relaxat și sunt mai puțin temători când deschid ușa pentru că „au văzut că se poate trăi și așa dacă ai grijă”.

La final de zi, când ajunge acasă, bucuria lui e să citească dintre cele peste 1.000 de recenzii de la clienți. „Ca de obicei, Adrian m-a salvat! A reușit să identifice T-Rex-ul și să-l aducă viu și nevătămat (Adrian, că dinozaurul e de pluș) spre deliciul puștiului de 2 ani, fericit că nenea a adus un «dondo»”, i-a citit într-o seară soției. „A fost cel mai atent la selectarea produselor. Practic mi-a rezolvat 50% din treabă!”, în alta. Mesaje ca acestea îi sunt confirmarea că a ales bine meseria asta.

Adrian Obrijanu

46 de ani, vatman, București

Era o dimineață întunecată de martie, când Adrian Obrijanu și-a dat seama că trecuseră cinci stații și nu urcase nimeni în tramvaiul său. Mai devreme, într-o intersecție, a văzut un convoi de 30 de mașini militare și gândul că ar putea transporta pacienți bolnavi l-a neliniștit.

Era începutul pandemiei și stării de urgență, iar Bucureștiul pe care Obrijanu îl traversează de 23 de ani cu tramvaiul se schimbase peste noapte.

Pentru el, geografia orașului ia forma unui cerc în jurul centrului extins al Bucureștiului, pe care-l trasează la manșa tramvaielor 1 și 10. Devine uneori nostalgic pe Calea Rahovei, când trece pe lângă blocul în care au locuit părinții lui, își aruncă o privire peste Parcul Carol unde obișnuia să meargă cu fiica lui, dar în care n-a mai ajuns demult, și îi fuge gândul la călătorii în afara orașului, atunci când traversează Podul Basarab peste liniile de tren.

În ultimul an, pe drumul ăsta de două ore dus-întors, cel mai lung traseu din oraș, a fost martor la cum pandemia transformă orașul și oamenii.

S-a temut pentru sănătatea lui și a familiei, mai ales că e bolnav de diabet și asta-l face mai vulnerabil în fața virusului. Despre ce simțea a scris în jurnalul lui pe care-l ține pe bord: „Îmi este mai teamă de pâinea care trece prin atâtea mâini, de farmacistul fără mască, de produsul ambalat din magazin, pe care nu știu câți au pus mâna și apoi l-au pus înapoi în raft. De călători, îmi este mai puțin frică, fiindcă nu intră la mine în cabină și nici nu îi îmbrățișez la coborâre.”

A avut și el grijă să aibă măști și sprayuri, dar n-a exagerat cu măsurile. Pe măsură ce creștea numărul de pacienți și apăreau cazuri printre colegi, nu și-a mai pus problema dacă o să contacteze virusul, ci când. (Până acum a fost sănătos și pe 21 martie a mers să se vaccineze.)

A fost îngrijorat de colegii care intraseră în șomaj tehnic și de gândul că ar putea urma și el. De multe ori face trasee în plus în zilele libere, care-l ajută financiar să-și întrețină familia, și nu-și putea imagina cum s-ar fi descurcat fără muncă. Poate într-o altă situație i-ar fi prins bine câteva săptămâni de odihnă, după atâția ani de condus prin Bucureștiul gălăgios, pe drumurile care l-au zgâlțâit așa de tare, încât a fost aproape de o operație la coloana vertebrală. Dar cineva trebuie să fie și „în prima linie”, iar misiunea lui din fiecare zi aceasta e: să-i ducă pe oameni în siguranță unde au nevoie.

Din cabina lui, a văzut cum „orele de vârf” au devenit pentru o vreme intervalul 11-13, când vârstnicii aveau voie să meargă în oraș. Că la stația Obor, care „e mai specială”, se golește și se umple tramvaiul, oricâte restricții ar impune autoritățile. Și că spre sfârșitul primăverii, duminica, undeva în jurul orei 6:30 dimineața, când orașul e încă liber și proaspăt, plimbările cu tramvaiul prin București rămân cele mai plăcute.

Până la urmă, pandemia n-a făcut tramvaiele nici mai curate, nici mai puțin aglomerate. Obrijanu spune că oamenii s-au obișnuit să trăiască cu vremurile și le-a trecut din frica de a folosi mijloacele de transport în comun. Dar apar de multe ori certuri când cineva nu poartă mască de protecție.

Zilele trecute, după ce i-a explicat unui bărbat regulile și i-a oferit el o mască, un alt călător i-a bătut în geam și i-a mulțumit pentru cum a rezolvat situația. „Am fost impresionat”, spune Obrijanu. „E printre puținele momente când am simțit că oamenii din jur îmi sunt într-un fel recunoscători pentru munca mea”. Celelalte sunt zâmbetele călătorilor care aleargă să prindă tramvaiul și el îi așteaptă.


Adrian Obrijanu a fost inspirat în perioada asta să noteze, într-un caiet pe care-l ține lângă el în cabină, gânduri despre ce trăim și uneori poezii-pamflet într-un „jurnal de bord”. Le-a scris de obicei la semafor și în pauzele dintre trasee. Iată câteva frânturi din „Jurnalul de bord”, scris în perioada de carantină:

„De obicei, la ora asta (3.40), orașul este liniștit, dar acum, liniștea este puțin apăsătoare. În drumul spre serviciu, întâlnesc doar un taxi, plus două echipaje de poliție. La serviciu, atmosfera este liniștită dar rece. Ne salutăm, dar gestul reflex de a da mâna nu mai pare chiar atât de… reflex. În vagon și în cabină miroase a dezinfectant. Dovada că s-a spălat și în cabină o reprezintă urmele rămase pe parbriz.”

„Începem să acceptăm situația și să ne obișnuim cu ea. Un girofar în funcțiune nu ne mai impresionează, din contră, lipsa lui ne miră.”

„Dacă pe străzi este liniște, în mediul online se stârnesc adevărate furtuni. Unii doresc oprirea totală a transportului în comun. Mie, personal, îmi este mai teamă de pâinea care trece prin atâtea mâini, de farmacistul fără mască, de produsul ambalat din magazin, pe care nu știu câți au pus mâna și apoi l-au pus înapoi în raft. De călători, îmi este mai puțin frică, fiindcă nu intră la mine în cabină și nici nu îi îmbrățișez la coborâre.”


Poveștile lucrătorilor esențiali au apărut și în Concentrat, esența DoR într-un newsletter matinal. Abonează-te să-l primești în inbox de luni până vineri.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.