Tratat de pace pentru emanciparea noastră

Ignorând cei 500 de ani de sclavie a romilor, societatea este vulnerabilă la o gândire viciată și lipsită de adevăr care ne dăunează tuturor.

Ciprian Necula este doctor în sociologie, activist rom și membru fondator al platformei civice Aresel. A scris această propunere de tratat de pace pentru că, spune el, „aș vrea să pot să fiu creștin ortodox, ca urmaș al unor sclavi, demn și recunoscut.”

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

La 17 ani am intrat în mișcarea romilor, atras de lupta împotriva rasismului și romofobiei. Un rasism pe care îl resimțisem zilnic până atunci, direct sau indirect, prin simple referințe defăimătoare la adresa „țiganilor” din partea interlocutorilor mei, fie că îmi erau profesori, colegi, prieteni, instructor auto, antrenor de arte marțiale sau părinți ai prietenilor mei.

Am dezvoltat un fel de hipersensibilitate la ura propagată în preajma mea, pe care o găseam, evident, nejustificată. Nu greșisem cu nimic, nici eu, nici familia mea. Și, chiar dacă, de cele mai multe ori, referințele nu-mi erau adresate, când un coleg „se țigănea” sau se purta ca un „ț*gan” în opinia vreunui profesor, întâmplător, nu el era cel afectat, ci eu.

Apoi, în instruirea mea ca activist, sub îndrumarea lui Vasile Ionescu și Nicolae Gheorghe, am descoperit un subiect până atunci absolut necunoscut mie: „robia ț*ganilor în Principatele Române”.

Lucrurile au început să se lege, se justifica superioritatea omniprezent afișată a românilor față de „ț*gani”. Așa ne-am obișnuit de secole, unii au fost stăpâni, ceilalți sclavi. Sigur, nu toți românii au deținut sclavi și nu toți romii au fost robi, dar percepția publică și, implicit, memoria colectivă, se fundamentează pe generalizări. Așa s-a împământenit aici, în acest spațiu geografic, ideea că „ț*ganul” e considerat inferior, chiar dacă sclavia a fost abolită definitiv în urmă cu 166 de ani, chiar dacă am fondat împreună România, chiar dacă romii au murit pe front pentru iluzia unei cetățenii ce le-ar fi garantat un alt statut social.

Nu, prejudecățile n-au fost abolite, dimpotrivă; s-au regenerat constant, chiar dacă originea lor a rămas necunoscută. Mai mult, vorbe ca „să nu te joci cu ț*ganii” sau, și mai grav, „dacă nu ești cuminte, te dau la ț*gani”, s-au rostogolit în familii din generație în generație. Și la romi e la fel. Nu știm de unde vine această ură pe care o capitalizăm zilnic în diverse forme. Ne imaginăm – mulți dintre noi – că are legătură cu infracționalitatea obsesiv prezentată în mass media, cu menționarea etniei doar în cazul romilor, fenomen ce ne face să considerăm că există un sâmbure de adevăr, că nu la mine se referă – eu fiind un om cinstit – ci la ăia, celelalte neamuri de romi.

Sau poate ne imaginăm că are legătură cu educația precară, cu sărăcia, cu tenul nostru mai închis, nicidecum cu o rană istorică rămasă nevindecată, ba mai mult, parcă hrănită cu o bacterie menită s-o mențină constant deschisă.

În definitiv, din cauza ignorării a 500 de ani de sclavie, cea mai lungă perioadă de sclavie din întreaga lume, la fel de cruntă precum în filmele americane și dincolo de ce ne putem imagina, societatea noastră, în întregime, e vulnerabilă față de o formă de gândire viciată și vitregită de adevăr.


În 2002, dacă îmi amintesc corect, am fost la o biserică. Nu să mă rog, nici să mă spovedesc, ci să îi dau șansa preotului să se spovedească el, ca eu să pot ierta păcatele istorice ale bisericii pe care o reprezintă. Nici eu nu am fost rob, nici el stăpân de sclavi, dar reprezentam două entități cu tristă legătură istorică.

Preotul respectiv m-a ascultat, a crezut probabil că sunt țicnit și arogant. Cum adică să îl iert, cine mă cred eu? Am discutat cam o oră pe teme istorice, i-am dat documente, i-am povestit drame ale robilor mânăstirești. Omul habar nu avea. Și, evident, nu e vina lui, ci a sistemului care ne educă altfel decât ar trebui să o facă.

Apoi, l-am întrebat: cum aș putea să fiu eu un creștin ortodox bun, când instituția pe care o reprezentați mi-a considerat strămoșii obiecte? Cum poate cineva care se consideră „Robul lui Dumnezeu” să dețină alți robi? Răspunsul lui m-a șocat: „poate așa a vrut Dumnezeu!”. Și-a cerut iertare el, personal, dar nu ca preot, ci ca om – după cum m-a informat.

Am plecat mâhnit, considerând instituția religioasă aproape un flagel pentru societatea noastră, alimentându-mi acest gând ani în șir cu tot felul de știri cu preoți turnători, șpăgari, pedofili, ostentativ de bogați. Practic, am reprodus, fără să-mi dau seama, tratamentul pe care romii îl primesc din partea majorității.

În 2016, fiind Secretar de Stat în Ministerul Fondurilor Europene și reprezentant al Punctului Național de Contact pentru Romi, am organizat un eveniment public, cu participarea premierului Dacian Cioloș, pentru a celebra dezrobirea romilor. A fost prezent și un reprezentat al BOR care, prin cele afirmate, a uimit audiența. Sugera, printre altele, că biserica i-a protejat pe romi luându-i robi. Speranța mi-a fost năruită încă un an, căci era cadrul perfect ca mai marii BOR să își ceară măcar iertare, așa, creștinește. Nu a fost să fie.

Ulterior, în 2017, pe 20 februarie – ziua în care celebrăm dezrobirea romilor (nu o comemorăm, așa cum spune legea inițiată de deputatul Partidei Romilor, sic!) – am organizat un tedeum la Biserica Zlătari (o biserică de pe Calea Victoriei, construită de robi) pentru sufletul robilor romi. A fost momentul în care mi-am dat seama că nu pot schimba sistemul, că Patriarhul Bisericii Ortodoxe nu își va cere scuze, fiind probabil sub demnitatea Prea Sfinției Sale, dar că unii preoți – din ce în ce mai mulți – vor avea pe suflet acest păcat istoric și că vor face ce știu mai bine pentru a remedia situația.

Reconcilierea, din păcate, nu va fi instituțională, ci personală. O declarație publică și, de ce să nu spun, politică, m-ar fi mulțumit în 2016. Acum cred că, pentru ca ea să conteze, fiecare dintre noi ar trebui să treacă printr-un proces lăuntric. Și, poate, atunci când va fi un număr semnificativ de clerici care cunosc acest episod istoric și îl internalizează, considerându-l nedrept, cine știe, poate și instituția va fi pregătită pentru o reconciliere istorică.


Sclavia romilor din Principatele Române a generat tot ceea ce comunitatea romilor reprezintă azi în România. „Țigăniile” – a se citi: locurile în care autoritățile locale nu investesc – sunt și fostele sălașe de robi, iar dezrobirea a însemnat abandonarea lor. Fostul vătaf – robul desemnat să asigure ordinea în sălaș – este azi reprezentat de „politicianul” local rom, în realitate, un simplu vătaf negustor de voturi. Simplificând, dacă vătaful de sclavi răspundea boierului, vătaful negustor contemporan răspunde politicianului baronizat.

Romii, din păcate, fără măsuri de inserție socială aplicate responsabil, nu au cum să iasă din istoria marginalizării, vor rămâne captivi prejudecăților și, în egală măsură, vătafilor. Autoritățile locale ignoră așezările în care locuiesc romi și care se află în responsabilitatea lor, din mai multe motive. 1. Așa au pomenit. 2. Ce ar spune alegătorii neromi dacă ar investi în „ț*gănie”? I-ar mai vota? 3. Dacă comunitățile respective ar fi dezvoltate, costul per vot ar crește, iar vătaful și politicianul ar fi nefericiți. 4. „Să arate că vor să fie oameni mai întâi” – declarație a unui primar din Transilvania despre comunitatea de romi de care e responsabil.

Și lista poate continua, dar cert este că aceste comunități nu beneficiază de investiții și, pentru a vă dumiri, e îndeajuns să mergeți în zonele rurale, unde vă veți da seama că ați ajuns în „ț*gănie” pentru că veți observa că drumul nu mai există, electricitatea e trasă de la o casă la alta, nu există apă, canalizare, gaze, trotuar, borduri etc.

Practic, dacă ne imaginăm societatea ca pe un corp, iar fiecare comunitate reprezintă un organ, ne putem da seama că, fără resurse, organul se atrofiază, nu mai funcționează la parametrii care ar permite performanța întregului. Și, dacă comunitatea romilor ar fi un organ – care, istoric, nu a beneficiat de resursele necesare pentru a funcționa corespunzător, ba mai mult, a fost otrăvit și ignorat – ,cum ar putea el să susțină eforturile societății de a funcționa mai bine?

În realitate, autoritățile locale, prin lipsa de investiții în comunitățile compacte de romi, aduc atingere intereselor generale ale societății. Iar reconcilierea, aici, ca și în cazul Bisericii Ortodoxe, nu va veni de la instituții – chiar dacă au tot ce trebuie ca să-și facă datoria –, ci de la presiunile pe care noi, cetățenii, le putem pune constant pe aleșii noștri să-și îndeplinească responsabilitatea asumată. Abia atunci vom putea spune că am reconciliat istoria sclaviei romilor din spațiul românesc.

Sigur, există și o responsabilitate a romilor în tot acest proces, respectiv implicarea lor în viața cetății, participare publică și civică. Platforma Civică Aresel lucrează în comunitățile de romi tocmai cu acest scop; mai sunt și alții care o fac, dar nu vom putea obține rezultate pe termen lung fără de ceea ce intelectualul rom Nicolae Gheorghe metaforic numea „încheierea unui tratat de pace”, ce ar presupune dorința tuturor părților implicate să rezolve această problemă.

Suntem gata?


Lucrarea care deschide eseul, numită Moment, este semnată de Denis Nanciu, artist vizual, care a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.