Ultima frontieră

„Am impresia că uneori, în secret, îţi doreşti să fii răpită de extratereştri”, mi‑a spus odată cineva. Şi avea dreptate oarecum. Era unul dintre gândurile acelea pe care le scuzi ca fiind născute de creierul copilului care ai fost şi care, slavă Domnului, s‑a făcut bine între timp. A venit odată cu primul televizor color şi cu descoperirea pe TVR 2 a Aventurierilor spaţiului, un serial în care animale vag delimitate ca specie vorbeau franceză şi trăiau printre stele. Nu era zi în care să nu mă trezesc dorindu‑mi ca legile fizicii să poată fi încălcate, iar eu să devin un personaj bidimensional care să se alăture echipajului.

Am fost o geek, deci, de când mă ţin minte. (Pe atunci denumirea era „tocilară” şi nu suna deloc bine, ba chiar mă făcea să plâng.) În primii ani de şcoală am navigat între culegeri de matematică şi planete închipuite de la televizor, vânate pe canalele româneşti, italieneşti, nemţeşti. Puteau să fie şi turkmenistane; mi-era de ajuns ca motoarele să pornească şi pe fereastra navei să se iţească noaptea aceea eternă. Bineînţeles că atunci când TVR 1 a început să difuzeze Star Trek, nu am avut nicio şansă în faţa obsesiei: am fost înghiţită cu totul de Enterprise.

A rămas una dintre primele mari iubiri. Nu doar pentru mine, am aflat mai târziu. Azi, dacă spui Star Trek, toată lumea se gândeşte la Captain Jean‑Luc Picard şi Number One, Next Generation, începutul tranziţiei petrecut cu Mironov, primele semne colorate ale SF‑ului în sufletul românesc. Acolo e baza comună de poveşti pentru cei din generaţia mea, în „doi pentru teleportare” şi costumele vişinii cu V pe piept, în borgi şi klingonieni, în jurnalul stelar şi Data, androidul cu suflet şi ochi galbeni. 

Odată trecută de adolescenţă, trasă de urechi de propria viaţă, am dat pasiunile mele stelare la o parte. Ani buni au trecut fără să‑mi fac griji pentru soarta Federaţiei, fără să mă întreb ce‑or mai coace romulanii. Am văzut obligatoriile filme, dar ceva din magie dispăruse. 

Până într‑o noapte târziu, când, alergată de talk ­show‑urile cu iz de apocalipsă de pe canalele româneşti, mi‑am tras sufletul, pentru câteva momente, pe AXN Sci‑Fi. Kirk şi Spock, personajele seriei iniţiale Star Trek, tocmai ajunseseră într‑un univers paralel în care dublurile lor aveau banderole aurii, mult gel în părul dat pe spate, se salutau cu „Ave!” şi căpătaseră comportamente dictatoriale. Am lăsat telecomanda deoparte şi am rămas cu ei până la sfârşitul episodului.

Aşa a început ultima etapă a obsesiei Star Trek, una adecvată adulţilor (aveam deja un job şi o chirie) şi un pic adulterină. Am continuat să îi caut, după 12 noaptea, pe canale ocolite de rating, unde continuau să exploreze lumi noi, în umbra lui Picard şi Number One, care, aşa cum li se cuvine starurilor SF, erau difuzaţi în primetime. Pentru mine însă, îşi pierduseră strălucirea. Ceva mă atrăgea înapoi, în epoca primitivă a efectelor speciale, la cei care merseseră, pentru prima dată, acolo unde nici un om nu reuşise să ajungă vreodată.

Pentru că grila TV începuse să îmi joace feste, am făcut primii paşi în oficializarea relaţiei. Am pus mâna pe DVD‑urile din seria originală şi am consumat tot. Am văzut pilotul din ’64, când Roddenberry a convins cu greu directorii televiziunii că Star Trek merită să primească un loc pe micile ecrane, deşi ei insistau că pare un serial mult prea complicat pentru telespectatorii americani de rând. Apoi, rând pe rând, toate sezoanele seriei. Şi azi, în ciuda consumului supradozat, continui să îi caut, mai ales noaptea, prin ungherele ascunse ale programelor TV. Când ne întâlnim, eu ştiu la fel de bine replicile ca şi ei.

De ce? Asta e întrebarea cu care mă asaltează toţi cei care mă cunosc. Pentru Next Generation există o minimă toleranţă, aceea a tranziţiei comune înspre consumul colorat de popcultură. Pasiunea pentru Star Trekul din ’66 primeşte însă excesul acela de reticenţă faţă de lucrurile prea vechi. 

Încerc, așadar, să mă explic. Pe Picard l‑am descoperit cu toții când eram adolescenți, predispuşi să visăm. România ieşise dintr‑un coşmar de 50 de ani, înfometată de libertate. Evadam, dintr‑o dată, din propriul trecut, dorindu‑ne altceva, totul. Aveam, contextual, disponibilitatea de a ne lăsa vrăjiţi de farmecele bazei stelare. Ceea ce am şi făcut până ne‑am săturat, blazat, ajungând printr‑o ardere accelerată de etape, la sincronizarea cu fraţii noştri vestici plictisiţi în faţa televizoarelor. 

Pe Kirk şi Spock însă, i‑am întâlnit când începusem să uit să visez şi de data asta compensaţia de naivitate a venit din partea lor. Apoi, lumea visa altfel pe vremea când au fost creaţi. Ăsta e paradoxul primului Star Trek. Îţi deschide în acelaşi timp poarta stranie și spre trecut, şi spre viitor. 

Despre asta e vorba în prima generație a serialului – lungit, poate fără voia lui, în şase serii şi 10 filme, timp de jumătate de secol. E vorba şi despre fustele extrem de scurte ale echipajului feminin, de acord, şi despre efectele speciale cu alură de lego bine meşteşugit, şi despre muzica sopranelor suprarealiste care conferă cea mai bună intrare în acţiunea cosmică, şi despre salutul vulcanian cu patru degete, dar mai ales, dincolo şi înainte de toate acestea, e vorba de fraza aceea de început.

Fraza aceea. 

O ştiţi.  

Ciudată şi boemă, aproape fără sens în ceea ce trăim şi ne închipuim că vrem azi.

Space: The final frontier.

E nostalgia lucrurilor pe care nu le‑ai trăit, dar le cunoşti. Sunt anii ’60, în care cerul se cerea cucerit (doar de către alţii), iar războaiele se dădeau între astronauţi, în timp ce bunicii şi părinţii noştri, încarceraţi în comunism, aveau o singură obsesie: să vină americanii. Pentru ei, cerul însemna aşteptarea salvatorilor din Vest. Pentru ceilalţi, misterul ultim al civilizaţiei. 

These are the voyages of the Starship Enterprise.

NASA testa motoare şi recruta primii oameni care să treacă de orbită. Cu mistica de rigoare americană, cu zâmbetele perfecte, mediatizaţi excesiv ca supereroi, primii astronauţi erau, înainte de toate, prototipuri de vise. În spatele lor, rachetele, testele şi experimentele făceau ca lumea să se rotească spre altceva, să se desprindă de trecutul însângerat. 

Its five-year mission: to explore strange new worlds;

Enterprise şi echipajul ei s‑au născut în această frenezie. Au mers mai departe. Kirk, Spock, doctorul McCoy, Sulu, Scott, Chekov şi Uhura – primul echipaj interrasial dintr‑un serial TV părăsea Terra, odată cu locuitorii Terrei care aveau acces la televizor, într‑un viitor în care descoperirea era cel mai de seamă obiectiv al speciei umane. 

to seek out new life and new civilizations;

Dincolo de Terra ne aşteptau zei, călătorii în viitor, teleportare, lumi primitive sau uimitor de avansate, specii decorate cu cele mai interesante abilităţi, simboluri a tot ce-i uimea sau era de neînțeles pentru oameni la acel moment. Tot ce-și doreau locuitorii Globului – nemurire, frumuseţe, putere, resurse nelimitate – alături de toate nostalgiile trecutului, aveau, într‑o formă sau alta, civilizaţiile descoperite de Enterprise. Fără emoţii sau frică de ridicol, Kirk, Spock şi scenariştii din spatele lor se întrebau, ingenuu, care e faza cu binele şi răul, cu iubirea şi lipsa ei, cu oamenii și preocupările lor de toate felurile şi, mai ales, cu natura lucrurilor care îi depăşesc.    

to boldly go where no man has gone before.

Între timp am ajuns pe Lună, am cules probe de pe Marte şi am pierdut roboţi pe orbită. Serialele SF au curs în paralel. Viitorul colorat promis de primul Star Trek s‑a transformat în nelinişte seducătoare, iar apocalipsele şi distopiile şi‑au făcut culcuş pe toate ecranele, ca la ele acasă. 

Dintre multele previziuni şi vise ale acelor vremuri, am ales să le împlinim pe cele mai mici. Avem PDA‑uri şi telefoane mobile, uşi care se deschid singure, capacitatea de a ne implanta urechi de vulcanieni şi nas de klingonieni. Prezentul nostru – viitorul lor – nu poate fi decât dezamăgitor. Şi nu doar în ceea ce am reuşit să împlinim de pe lista aşteptărilor de acum 50 de ani, ci şi în propriile ambiţii, în limitele autoimpuse ale imaginaţiei şchioape. Vrem copii cu ochii albaştri, programaţi genetic, lucrăm la clone pentru organe de schimb, mâncăm pepeni cu gust de struguri, iar cele mai mari piedici în calea devenirii sunt ambuteiajele de trafic şi ziua de luni. 

În anii ’60, când oamenii credeau că stau în vârful progresului tehnologic, lumea părea de neoprit. Mai mult decât de resursele tehnice, ambiţia era turată de entuziasmul imaginaţiei. Acum, când capacitatea ştiinţifică este cu adevărat uluitoare, suntem prea obosiţi pentru a o folosi să mergem înainte. 

În 2010, visăm, în cor, la noi înşine. Ne‑am întors şi mai adânc la planeta asta, care pare că-şi trăieşte ultimele stadii ale agoniei, iar dincolo de ea parcă nu a mai rămas nimic de înţeles sau de explorat. Preocuparea intensă a propriilor celule ne‑a cam stors de vlagă imaginaţia. A ajunge acolo unde nimeni nu a mai îndrăznit să meargă are sens doar dacă este vorba de concediu şi o plajă virgină.