Vecini și alte animale

Privește atent. Animalele sunt peste tot în jurul nostru.

Pasiunea mea pentru animale a evoluat în paralel cu cea pentru artele vizuale. Eram fascinat de albumele și enciclopediile vechi cu ilustrații cu animale și plante. Bunicul meu avea o bibliotecă impresionantă, așa că am avut acces la multe cărți vechi în copilărie: Lexiconul Révai, o enciclopedie editată acum aproape 100 de ani de o familie maghiară, cărțile despre insecte ale entomologului francez Jean-Henri Fabre, albumele cu ilustrațiile biogului german Ernst Haeckel, desene cu detalii foarte amănunțite.

Fotografia conștientă a apărut mult mai târziu în viața mea; eram deja veterinar și căutam un hobby prin care să-mi pot exprima creativitatea. La început, am făcut multă fotografie conceptuală, în care puneam în scenă tot felul de întâmplări imaginare ale unui om de știință (seria Laboratoires) cu șoareci de laborator, gândaci, pești de acvariu și ce mai găseam pe la morfopatologie. Apoi am trecut la un fel de wild life, fotografie macro în care am surprins insecte și plante și a ieșit seria Herbalizer. Erau cadre mult mai atent lucrate, eram într-o fază în care compoziția era foarte importantă; puteam să stau și două ore pândind o libelulă. Acum îmi fac pozele în viteză.

Nu am încercat niciodată să combin pasiunile, pur și simplu mă distram fotografiind lucrurile care mă înconjurau. Animalele din cartier erau omniprezente: a fost un interes natural să îndrept obiectivul spre ele. Cred că un veterinar rămâne fidel meseriei și cu aparatul foto în mână, adică nu poți trece pe lângă un câine, pe lângă o pisică, fără să-i pozezi. N-aș putea zice că sunt subiectele mele preferate, dar nu pot să nu rezonez cu ele în plimbările mele printre blocurile din Baia Mare. Fac parte din peisaj.

Au construit o adevărată rețea prin cartier, relaționează între ei după o ierarhie foarte bine stabilită. Pisicile de pe strada Coșbuc nu se coboară la nivelul celor de pe Bilașcu. Nici câinii nu se amestecă: cei născuți în cartierul Săsar rămân pe poziții până la moarte. Poți reveni lună de lună într-o zonă și tot acolo îi găsești; așa s-au și obișnuit cu mine, sunt câteva exemplare care nici măcar nu mă mai bagă în seamă.

De obicei, în zonele cu o densitate mai mare de pisici/câini, întotdeauna găsim câte o doamnă mai în vârstă care le îngrijește. Le cunosc pe majoritatea, le dau sfaturi despre deparazitări și alimentația sănătoasă, și, având această legătură cu „stăpânii”, mi se ușurează și abordarea animalelor. Îmi stau ca la pozat.

Câinii și pisicile nu sunt singurele mele subiecte. Încă există o legătură strânsă a celor mutați de la țară în oraș cu viața satului. Le e dor de vaca și calul din poiată, sunt multe grădini de zarzavaturi în jurul blocurilor, unii cresc găini sau iepuri în curte. În luna decembrie, după Ignat, și porcii de la bloc visează că vor fi tăiați.

În toți anii ăștia, am învățat cum percep oamenii animalele, mai ales pe cele de pe străzi: niște paraziți, saci plini cu purici și boli. Văd un potențial pericol în ele, deși nu au nevoie decât de o doză mică de afecțiune, consecvență și multă responsabilitate. Dacă toți ar fi sterilizați într-un program bine coordonat, numărul lor s-ar reduce drastic și nu ar mai reprezenta un flagel în comunitate.

Din păcate, nu mai lucrez în cabinet de câțiva ani. Sunt angajat în Laboratorul Sanitar Veterinar Baia Mare și am cam pierdut legătura cu partea frumoasă a meseriei, mai ales contactul cu animalele de companie – în laborator tot ce am sunt șoarecii albi. Poate din cauza asta contrabalansez cu pozele cu animale din oraș.

Știu că oamenii le consideră amuzante pe multe dintre ele și da, umorul e o treabă serioasă. Dincolo de asta, când privim aceste fotografii mi-ar plăcea să ne uităm la noi înșine, la modul în care ne raportăm la animalele din jurul nostru. Mahatma Gandhi a spus că „măreția unei națiuni și progresul ei moral pot fi măsurate prin felul în care sunt tratate animalele”.

De obicei avem o grădină zoologică în apartamentul de bloc în care stăm. De mic adunam câini abandonați de pe stradă și încercam să-i plasez unor stăpâni responsabili, dar în general țin animale exotice sau insecte.  Momentan ne-am restrâns la un teckel pe care o cheamă Like, un acvariu biotop Tanganyika și doamna Aurora, o broască Pacman super leneșă și foarte fotogenică.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #26

Locuire
Iarnă, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *