Omul care aduce reforma

Vlad Alexandrescu a venit la Ministerul Culturii hotărât să schimbe cât mai multe, deodată. L-a ajutat strategia asta?

Într-o luni din iulie, Vlad Alexandrescu a coborât la subsolul unui local din București, cu o geantă maro pe umărul stâng. De-o parte și de alta a încăperii erau așezați cam 50 de actori, artiști plastici, dansatori, cei mai mulți în jur de 30 de ani. Alexandrescu, îmbrăcat într-o cămașă de un albastru pal, a străbătut culoarul cu un surâs discret, și-a așezat geanta pe un scaun și a scos laptopul și câteva coli.

Venise pentru o a doua dezbatere despre statutul artistului în România, un subiect care îl preocupa de câteva luni și care îl interesase și când fusese ministrul Culturii. Se întâlnise cu mai mulți artiști ca să le afle nemulțumirile, iar după ce premierul Dacian Cioloș i-a cerut demisia, în aprilie 2016, a vrut să continue proiectul. Ocazia s-a ivit când l-a cunoscut pe tânărul regizor Alexandru Radu, care i-a povestit că i-a luat ceva să înțeleagă ce înseamnă să fii Persoană Fizică Autorizată (PFA) și cum se plătește impozitul. S-au gândit că mai mulți artiști întâmpină dificultăți fiscale – și nu numai – și au hotărât să organizeze dezbateri al căror scop e o viitoare propunere legislativă, menită să-i ajute.

La discuția din iulie, Alexandrescu le-a amintit celor prezenți că vor forma grupuri de discuții în funcție de interesul exprimat pentru subiectele dezbătute la prima întâlnire, printre care legislația angajării, accesul la spațiile de artă, transparența în selecția pentru finanțări. Printre cei care au spus câteva vorbe la microfon, înainte de împărțirea pe grupuri, a fost și un deputat și artist plastic, membru al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (ANUC). Le-a propus să păstreze legătura cu alianța și a adăugat că viitoarea propunere legislativă va ajunge și în Parlament. După ce i-a mulțumit, Alexandrescu, care cu vreo două luni înainte era aclamat în stradă de câteva sute de oameni care sperau că-și va păstra fotoliul de ministru („cel mai competent ministru al Culturii din ultimii 25 de ani”, au spus unii), a răspuns: „O iau drept o promisiune; că Parlamentul se interesează de ce facem noi, aici, underground”.


Alexandrescu s-a născut la București, în vara lui 1965, anul în care a venit Nicolae Ceaușescu la putere. Părinții, Petre Alexandrescu și Maria Alexandrescu Vianu, erau arheologi și istorici. Nu și-a cunoscut bunicul, pe criticul și istoricul literar Tudor Vianu, în casa căruia a copilărit, dar, treptat, datorită unei profesoare din liceu, s-a apropiat de literatură. În 1989, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, specializarea franceză-germană, iar în același an, pe 21 decembrie, a ieșit împreună cu tatăl în Piața Romană, unde se striga „Jos comunismul!”. Seara au stat în Piața Universității până a început să se tragă. Alexandrescu nu avea așteptări, însă își dădea seama că strigătele acelor oameni se suprapuneau cu o lume în care credea și despre care auzise la Radio Europa Liberă. După Revoluție și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut o diplomă de master în Studii Aprofundate în Ştiinţele Limbajului. S-a întors în țară ca să predea la Universitatea din București, după care a revenit în Franța, pentru un doctorat în Filosofia Limbajului. S-a căsătorit cu Raluca Alexandrescu și au împreună două fiice. Vreme de cinci ani a fost ambasadorul României la Luxemburg, iar când Sibiu a devenit Capitală Europeană a Culturii a supravegheat parteneriatul dintre cele două orașe. În noiembrie 2015 era profesor la Catedra de Limba şi Literatura Franceză și preda la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI).

Pe 14 noiembrie, într-o sâmbătă, Alexandrescu a primit un telefon de la recent numitul premier Dacian Cioloș, care i-a propus funcția de ministru al Culturii. Se știau de prin 2010, când Alexandrescu era ambasador la Luxemburg, iar Cioloș comisar european pentru Agricultură. Cu vreo două săptămâni înainte de telefon căzuse Guvernul Ponta. Numai în București protestaseră împotriva lui aproape 30.000 de oameni, furioși că autoritățile nu își asumaseră responsabilitatea pentru incendiul din Colectiv, în urma căruia au murit 64 de oameni. Alexandrescu fusese și el în stradă, pentru că era dezamăgit de oamenii politici.

După o convorbire de nici 10 minute, a acceptat funcția. Nu se gândise cum ar fi dacă ar ajunge ministru, însă îl interesa ce se întâmpla în spațiul public. I-a dat vestea soției, însă ea, conferențiar la Facultatea de Științe Politice, nu a fost încântată, căci știa despre riscurile expunerii publice. (Nu a acceptat să vorbească pentru acest material despre experiența soțului la minister.)

La audierea în Parlament, Alexandrescu a vorbit în fața celor două comisii de cultură, a Camerei Deputaților și a Senatului, despre ce își propunea să facă. Nu cunoștea nevoile ministerului, însă le-a spus despre elaborarea unui Cod al Patrimoniului Național, proiect care fusese pe lista altor miniștri, și despre construirea unei noi săli de concerte, problemă mediatizată în ultima vreme.

În seara învestirii, după un curs, l-a întrebat pe studentul lui, Edmond Niculușcă, 26 de ani, fondatorul Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate (ARCEN), dacă n-ar vrea să facă parte din echipa lui. „Am întrebat dacă trebuie să vin la costum și mi-a zis: «să fii tu»”, spune Niculușcă, numit ulterior consilier pentru comunicare și spațiu public. A doua zi dimineață l-a însoțit pe Alexandrescu la minister, unde s-au întâlnit cu Ionuț Vulpescu, fostul ministru. Pentru Alexandrescu era importantă transmiterea mandatului de la un ministru la altul, așa că l-a rugat pe Vulpescu să adune într-o sală toți angajații, inclusiv paznicul, și să-l însoțească. După ce s-a prezentat, le-a spus că mandatul lui se va desfășura sub semnul transparenței. În aceeași zi a inaugurat Târgul de Carte Gaudeamus, după care s-a întors la minister.

L-a surprins că nu erau obiecte de artă în biroul ministrului și și-a imaginat că într-una dintre nişe ar fi putut să stea un tablou clasic, dar apoi s-a gândit că e mai bine fără, căci miniştrii se schimbă des. Ca să aibă timp de lucru la minister, a întrerupt un proiect de editare a corespondenței filosofului René Descartes, însă a decis să predea în continuare.

Alexandrescu își dorea o echipă tânără, formată din experți în diverse domenii, pentru că era conștient că ministrul nu are cum să știe totul. Se considera un reprezentant al societății civile, pentru că făcea parte dintr-un guvern care nu era al partidelor. Când le-a făcut propunerile consilierilor și secretarilor de stat, le-a vorbit despre dorința de a reforma instituția. Pe actorul Anghel Damian, consilier pentru teatru, îl știa de pe Facebook și, după ce l-a văzut într-un spectacol, l-a chemat la minister. Damian avea îndoieli, dar Alexandrescu i-a zis că o să se descurce, în ciuda vârstei de 25 de ani. „Mi-a dat încredere că, orice s-ar întâmpla, am sprijinul lui”, spune Damian.

Despre Mihai Ghyka, cu care avea cunoștințe comune, Alexandrescu știa că a avut funcții de conducere în Bergenbier, Vodafone și că a fost timp de patru ani președintele Consiliului Administrației Fondului Cultural Național (AFCN). S-a gândit că Ghyka ar putea să pună pe picioare instituțiile aflate în insolvență, subordonate Ministerului Culturii, precum fosta tipografie Casa Scânteii. Mai dorea ca el să se asigure de prezervarea patrimoniului național. După ce i s-a propus să fie secretar de stat, Ghyka și-a întrerupt activitatea la propria firmă de consultanță în marketing și pentru că i-au plăcut ideile noului ministru. „A venit cu abordarea: «Noi vom schimba sistemul»”, zice Ghyka.

Într-o seară, Alexandrescu l-a sunat pe Andrei Rus, care tocmai încheia peste jumătate de an de conflicte publice cu conducerea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC), unde era lector, și coordona Film Menu, revista de critică și teorie de film de la care porniseră neînțelegerile. A doua zi, Rus a acceptat să fie consilier pentru cinematografie, deși nu știa clar ce avea să facă. Printre alții, i-a mai numit consilieri pe regizorul Rareș Zaharia, care a colaborat cu instituții precum Opera Națională din București și Opéra National du Rhin din Strasbourg, și pe Dragoș Neamu, directorul executiv al Rețelei Naționale a Muzeelor din România. În funcția de secretar de stat, alături de Ghyka, a adus-o pe Corina Șuteu, fost director al Institutului Cultural Român (ICR) de la New York. S-a gândit că ea va putea supraveghea, printre altele, activitatea companiei R.A.D.E.F. „RomâniaFilm”, coordonată de minister.

În primele zile, Alexandrescu a cerut tuturor o listă de urgențe. Voia să înțeleagă cum funcționează ministerul și considera inițiativa „un fel de oglindă”. Așa a aflat că la Direcția Patrimoniu Cultural, care se ocupă și de dosarele monumentelor istorice și ale manuscriselor și obiectelor de artă plastică, erau puțini oameni, care abia se descurcau cu toate hârtiile. Angajații erau demotivați. Instabilitatea ministerială îi debusolase – din mai 2012 până în noiembrie 2015 au fost șapte miniștri, fiecare cu un alt stil de lucru. În plus, salariile angajaților de la Cultură erau cele mai mici din guvern – un debutant specialist în patrimoniu câștiga vreo 800 lei, iar la mijlocul carierei, sub 2.000 lei. O altă problemă era că de şase luni ministerul nu mai avea secretar general, omul care urmărește stadiul fiecărui dosar.

Pe Alexandrescu l-au surprins și funcțiile cumulate: un director general era șeful Serviciului de Resurse Umane, dar şi al Serviciului Financiar. Altcineva era şeful Serviciului Juridic, dar şi al Direcției Patrimoniu. Le-a considerat „suprapuneri jenante” și, pentru că voia să evite conflictele de interese, s-a sfătuit cu o parte dintre consilieri, dar și cu angajații mai vechi, după care a schimbat organigrama. A creat mai multe departamente și atribuțiile angajaților s-au clarificat, ceea ce i s-a părut important; dacă intri pe site, să înțelegi cu ce se ocupă fiecare.

Deși Ministerul Culturii are cele mai puține posturi, 163, rămân, de obicei, numeroase locuri vacante. A scos vreo 30 la concurs, printre care cel de șef de serviciu la cultură scrisă, însă pentru multe, spune Alexandrescu, n-a venit niciun candidat sau cei care s-au prezentat au luat sub șapte, nota de admitere.


Ministrul și-a stabilit câteva obiective la începutul mandatului, precum modificarea Ordonanței 189, sprijinirea sectorului cultural independent și protejarea sitului arheologic de la Roșia Montană. Ordonanța 189/2008 face referire la managementul instituțiilor publice de cultură și prevede că pot candida doar cei care au „pregătire culturală și managerială”. Dar Alexandrescu a vrut să le dea o șansă și persoanelor cu studii superioare în alte domenii. Predecesorul lui, spune Alexandrescu, organizase un singur concurs pentru ocuparea unui post de director general, în rest prelungise mandatul vechilor manageri pentru interimat.

La dezbaterea de pe 18 ianuarie despre proiectul pentru modificarea ordonanței, actorul Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Național București (TNB) și președintele Uniunii Teatrale din România
(UNITER), i-a cerut lui Alexandrescu să renunțe la această schimbare. „Era o problemă de principiu”, spune astăzi Caramitru, „nu m-am gândit că sunt eu amenințat”. Ordonanța nu a primit avizele de la Guvern. Rus consideră că intențiile ministrului fuseseră bune, dar că s-a aruncat cu capul înainte, iar Damian e de părere că legea ar fi trebuit dezbătută fără grabă.

Din poziția unui ministru într-un guvern care deja își stabilise priorități precum reforma administrației, Alexandrescu a vrut să arate că se pot face reforme și în cultură. Și-a îndreptat atenția asupra patrimoniului și a luat decizii. A schimbat directorul general interimar al Institutului Național al Patrimoniului (INP) – care se ocupă, printre altele, de restaurarea monumentelor istorice –, pentru că a cheltuit doar vreo 60% din suma alocată din bugetul pe 2015, „ceea ce arăta o ineficiență a utilizării fondurilor”. Din patrimoniul cultural național face parte și sculptura Cumințenia Pământului a lui Constantin Brâncuși, în categoria „Tezaur”. Proprietarii sculpturii (obiectele de patrimoniu pot fi în proprietate publică sau privată) au decis să o vânßdă, dar nu înainte de a lăsa Ministerul Culturii să își exercite drepturile de preempțiune, să încerce să obțină banii și să o cumpere. După discuții cu echipa și cu premierul, Alexandrescu i-a propus lui Cioloş o co-achiziţie între Guvern, care să dea cinci milioane de euro, şi o subscripţie naţională, pentru încă șase milioane. Scopul campaniei era și să arate că acolo unde statul nu poate să intervină, trebuie să creeze o sensibilitate publică. „Și ăsta e un rol al Ministerului Culturii: să aibă nişte gesturi simbolice”, spune Alexandrescu. A avut încredere că oamenii vor dona de dragul lui Brâncuși. Dar munca n-a fost ușoară pentru funcționarii ministerului și pentru echipă. „Cumințenia Pământului e un proiect complicat”, spune Rus, „și se ține pe umerii câtorva oameni de la juridic și economic, care, de multe ori, se ocupau doar de asta”.

Cu gândul că societatea civilă aștepta de mult această decizie, pe 30 decembrie Alexandrescu a semnat un ordin de ministru pentru publicarea noii Liste a Monumentelor Istorice 2015, prin care localitatea Roșia Montană, unde se găsesc zăcăminte de aur, a fost clasată ca sit arheologic categoria A (monumente de interes național), pe o rază de doi kilometri, adică zona nu mai poate fi exploatată. În viitor, ar vrea s-o vadă înscrisă pe lista UNESCO, care să-i protejeze galeriile romane, dar sunt pași mulți până acolo. „Cel mai greu a fost să treacă de Guvern, unde ar fi putut să întâmpine rezistenţă.”

Alexandrescu a format, de asemenea, un grup de lucru consultativ pentru Noul Cod al Patrimoniului, alcătuit din arhitecţi, istorici de artă, jurişti, precum și oameni din organizaţii neguvernamentale. Ministrul considera că sancțiunile pentru cei care distrug monumente istorice sunt neclare, iar grupul a emis un memorandum despre importanța protejării patrimoniului. Pe baza lui, vrea să vină în viitor cu o propunere legislativă.

În cinematografie, Alexandrescu a decis să deblocheze activitatea Centrului Național al Cinematografiei (CNC), subordonat Ministerului Culturii, și l-a numit pe Rus în Consiliul de Administrație. În 2015, instituția nu organizase niciun concurs de finanțare de proiecte de film, deși era obligată prin lege să țină două sesiuni pe an. Rus știa de la breaslă că existau nemulțumiri legate de regulament, de acordarea punctajului, dar considera că ar fi durat câteva luni până la adoptarea unuia nou, cu tot cu o dezbatere publică. Așa că, la sfârșitul lui februarie, s-a deschis prima sesiune a concursului, fără modificări. (Își propuseseră să schimbe regulamentul până la sesiunea din toamnă.) Între timp, Alexandrescu a primit o scrisoare de la câțiva tineri producători care reproșau modalitatea de punctare și s-a gândit că fără o schimbare nu se poate vorbi de o reformă adevărată. Rus a insistat că o amânare ar fi blocat proiectele celor care deja se înscriseseră în concurs și, până la urmă, Alexandrescu s-a conformat. „Au fost câteva tensiuni”, spune Rus. „Dar în cinematografie n-a luat nicio decizie care să nu fie în conformitate cu punctul meu de vedere.”

Ministrul a avut și un conflict cu Nicolae Manolescu, critic literar și președintele Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru legea finanțării revistelor de cultură (membre ale ANUC, care primesc anual minimum 4.5 milioane de lei). Niște modificări ale regulamentului pe baza căruia se alocau fondurile au întârziat plățile și mai mulți scriitori au declarat că Ministerul Culturii voia să oprească finanțarea. Consilierii au observat atunci că pe Alexandrescu îl afecta presiunea mediatică, ba chiar îl și distrăgea de la alte lucruri importante. În final, problema s-a rezolvat și ministerul a deschis, prin lege, și o linie de finanțare pentru reviste și publicații culturale care nu țin de uniunile de creatori.

Alexandrescu își propusese de la începutul mandatului să acorde atenție sectorului cultural independent. În martie s-a întâlnit cu artiști români, printre care criticul de teatru Iulia Popovici, actorul Alexandru Potocean și coregraful Mihai Mihalcea, ca să discute despre ceea ce ar trebui să conţină statutul artistului. Atunci nu au ajuns la o concluzie, însă Alexandrescu a scris apoi în Revista 22 că, în lipsa unui statut legal al artistului, acesta este identificat fie cu un funcţionar, fie cu un liber profesionist, ceea ce nu e corect, căci el nu creează opt ore pe zi, ci are nevoie și de perioade de reflecție. De aceea, încearcă găsirea unui loc al acestuia, ținând cont de recomandarea UNESCO din 1980, care le propune statelor membre să ofere, printre altele, facilități fiscale și reducere la transport. Alexandrescu, spune Potocean, „a încercat să meargă în sectoare artistice, fie de stat, fie independente, să îi spună oamenii care sunt nemulțumirile”.

La câteva luni de la preluarea funcției, Alexandrescu lucra la proiecte variate și trecea de la un domeniu la altul. „Deschidea cineva ușa și îți vorbea despre muzee”, spune el. „Termina și intra altcineva, care vorbea despre cinematografie.” Deși erau multe de făcut, considera că un ministru nu poate să prioritizeze niște sfere de activitate și că trebuie să-l intereseze toate.


Pe la 08:30, când ajungea la minister, Alexandrescu primea de la directoarea de cabinet hârtiile de semnat, de la salarii, la decizii și rapoarte. Pleca acasă uneori la 23:00, cu o stivă de documente pe care le citea înainte de culcare sau a doua zi dimineața. A renunțat la cafea, pentru că abia adormea și se trezea cu noaptea în cap – nu avea griji neapărat, ci i se păreau urgente proiectele.

Pentru unii consilieri, programul lui de lucru era neobișnuit – trimitea mailuri și la trei dimineața. Nu găsea timp pentru prânz; oricum, în clădirea ministerului nu era și încă nu este un restaurant. Dacă în primele zile mergea la Piața Unirii, apoi s-a oprit, căci îi lua o oră. Își cumpăra de la un magazin, în drum spre lucru, o salată gata făcută, pe care o ținea în frigiderul din bucătărie, unde era și o cămăruță în care se retrăgea să mănânce, în cel mult 10 minute.

Alexandrescu a accelerat ritmul de lucru. Ministerul, consideră Damian, era ca o mașină veche, folosită pentru drumurile până la piață, care deodată a fost pusă într-un circuit de curse. Zaharia, consilierul pentru operă, crede că, din cauză că acest Guvern avea puțin timp la dispoziție, Alexandrescu a trebuit să se miște cât mai repede. Rus se gândește că atât ministrul cât și echipa ar fi putut face greșeli mari din cauza grabei. „Anumite lucruri, realist vorbind, nu pot fi rezolvate până plecăm. Le creezi cadrul pentru ca oamenii care vor veni să le poată măcar continua mai ușor.”

Când a căzut site-ul ministerului câteva zile, Alexandrescu și-a pierdut răbdarea, își amintesc Damian și Rus. Au rămas fără o parte din baza de date, iar la o ședință cu toți consilierii și secretarii, a vorbit aproape jumătate de oră despre cum au ajuns informațiile în neant.

Ministrul și-a deschis și o pagină publică de Facebook, care pentru el „a fost un instrument de cunoaştere a mediului şi de testare” a lucrurilor pe care le făceau. Neamu crede că, pentru că le răspundea cam tuturor pe rețeaua de socializare, se pierdea în detalii și nu avea o strategie de comunicare. „Fiecare om conta, dar această abordare nu părea să funcționeze într-un sistem administrativ subpopulat”, spune Neamu, „pentru care fiecare minut era important”.

Alexandrescu anunța pe Facebook, prin Niculușcă, aproape tot ceea ce-și propunea, pentru transparență și pentru o relație constantă cu breasla, crede Rus. De exemplu, pe 16 februarie a prezentat „o linie de finanțare pentru Industriile și Comunitățile Creative. În 2016 vom organiza două sesiuni de selecție pentru finanțarea nerambursabilă de câte 500.000 lei fiecare”. Abia pe 9 martie a venit și numele programului, CultIN. În comunicarea cu media, spune Neamu, ministrul dădea replică în timp real, pentru că avea o filosofie: lipsa de reacție ascunde o vinovăție.

Programul lui Alexandrescu, pe care îl trecea în Google Calendar, era mai mereu plin. Petrecea timp cu fiicele doar în weekend, pentru că seara, când ajungea acasă, ele dormeau. Luni de la 15:00 era întâlnirea cu Colegiul Ministerului: directorii de departamente, secretarii de stat și consilierii. La început dura mai mult, dar apoi a rezumat-o la maximum o oră și jumătate. Ordinea de zi se stabilea în weekend, cu ajutorul secretarului general nou-numit, un fost jurist din minister.

După aceea era întâlnirea de echipă, cu secretarii de stat și consilierii. Nu se vedeau să ia decizii, ci pentru a vorbi despre problemele curente din toate domeniile. Le zicea: „Voi sunteți niște intelectuali care trebuie să aibă capacitatea de a-și da cu părerea în orice domeniu”. Pe Rus, de pildă, îl interesa doar cinematografia și nu prea voia să participe la aceste ședințe. Damian nu crede că erau fără rost întâlnirile; dacă apărea o criză într-un domeniu, putea să le afecteze și pe celelalte. Neamu simțea că exista o interacțiune permanentă, care a contat pentru înțelegerea instituției.

Pentru că se iveau uneori conflicte între secretarii de stat și consilieri, Alexandrescu a încercat să se vadă și separat cu ei. În general, ministrul gândea just și în acord cu principiile pe care le avea și care îl ghidau, spune Damian. Ghyka adaugă că recunoștea meritele altora și i se părea că nu era doar un manager, ci și un lider. La o lună de la începutul mandatului, știa numele aproape tuturor oamenilor din minister. Voia să le crească salariile și amintea la ședințele de guvern că sunt cel mai prost plătiți.

Miercuri dimineaţa mergea la ședințele de Guvern, care începeau la 10:00 şi se terminau spre 14:00–15:00. Ședinţele informale aveau loc sâmbăta, când purta blugi şi cămaşă, dar mizele nu erau mai puţin importante. Câteodată erau interpelările parlamentare, care se anunțau cu o zi sau două înainte, iar comisiile de cultură îi puneau întrebări. De pildă, comisia din Camera Deputaților l-a convocat după ce un vicepreședinte PNL i-a cerut demisia. Îl acuzase pe Alexandrescu într-o conferință de presă că ar fi vrut ca Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia să nu fie administrată numai de statul român, ci și de Vatican, și a sugerat că ministrul vrea să vândă Vaticanului tezaurul de la Alba Iulia. Alexandrescu a explicat că a discutat doar despre introducerea clădirii într-un program de restaurare prin care ar fi putut să aloce fonduri europene.

La comisia de cultură a Senatului, un parlamentar i-a spus lui Alexandrescu că nu e posibilă o modificare a Legii Monumentelor Istorice, care ar fi oferit unei comisii de experți independenți puterea să oprească declasările, dându-i următorul exemplu: experții nu ar trebui să aibă o influență mai mare decât ministrul asupra construirii autostrăzilor. Alexandrescu a răspuns: „Cred că mă aflu într-o comisie de cultură, nu de transporturi”. Până la urmă, ordonanța a fost adoptată.

„Plecam cu gândul că poate am rezolvat nişte lucruri punctual”, spune Alexandrescu, „dar că exista o diferenţă de principii şi de acţiune”.

Și audiențele luau timp, căci veneau mulți oameni să ceară finanțări. A stabilit criterii atât pentru proiectele prioritare, precum Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film Transilvania și Festivalul Internațional de Film Documentar Astra, cât și pentru altele. Când avea timp, mergea și la evenimente culturale din instuțiile din subordine: la teatre, muzee, cinematografe, Centrul Naţional al Dansului București (CNDB). La cinci luni de la învestire, Alexandrescu avea sentimentul că progresau. Când ajungea acasă, își zicea: „azi am mai făcut ceva”.

Apoi, a izbucnit scandalul de la Opera Națională București.


În martie, în urma discuțiilor cu Zaharia, care știa despre plângerile mai multor angajați ai Operei, și după ce a primit raportul Curţii de Conturi, despre care spune că a arătat nereguli, Alexandrescu a cerut raportul Corpului de Control al Ministerului Culturii. Așa a hotărât să-l demită pe George Călin, directorul general interimar al instituției. După numirea dirijorului Tiberiu Soare în funcție, la propunerea lui Zaharia, Alexandrescu s-a gândit că dirijorul va îmbina teatrul de repertoriu, ceea ce Opera a fost întotdeauna, şi teatrul de proiect, ceea ce devenise de câţiva ani, datorită artiștilor internaționali.

Conflictul de la Operă a apărut la începutul lui aprilie, când Soare, în prima zi de director, a scos de pe site-ul instituției funcția danezului Johan Kobborg – director artistic al Baletului –, pentru că postul nu era în organigramă. Kobborg a zis că demisionează, iar balerina Alina Cojocaru, partenera lui, a anunțat pe Twitter că nu va mai dansa în spectacolul Manon.

Ca să nu plece artiștii internaționali, Alexandrescu spune că s-a sfătuit cu Cioloș și a decis că e mai bine să-l retragă pe Soare. A făcut asta la patru zile după numire și l-a înlocuit cu dirijorul Vlad Conta. Zaharia spune că l-a sfătuit atunci pe Alexandrescu să nu-l retragă pe Soare. Până la urmă, Kobborg a demisionat.

Când Zaharia și-a oferit prima dată demisia, Alexandrescu n-a fost de acord și l-a rugat să rămână, pentru că avea nevoie de ajutor: „De la mine plecând ideea cu numirea lui Soare, mi se pare normal s-o susțin”, spune Zaharia despre motivul pentru care dorise să plece. La una dintre întâlniri, Cojocaru și Kobborg i-au zis ministrului că vor continua doar dacă revine Călin, pentru că a fost singurul cu care au reușit să colaboreze, spune Alexandrescu. Pe 20 aprilie, la 12 zile de la învestirea lui Conta, ministrul l-a renumit director interimar la Operă pe Călin, pentru trei luni, ca să asigure reintegrarea celor doi balerini. În acest interval își propusese să găsească un nou manager. În aceeași zi, angajații români de la Operă au protestat împotriva numirii lui Călin și au cerut demisia ministrului. Reprezentația Falstaff a fost anulată.

Alexandrescu s-a sfătuit cu mai mulți consilieri și cu secretarii de stat, iar Zaharia spune că l-a consiliat să nu-l înlocuiască pe Conta cu Călin: „I-am explicat că lumea se va revolta”. Deja scandalul era o constantă în presă, iar a doua zi, când Alexandrescu s-a întâlnit cu protestatarii, era înconjurat de reporteri. „Aici v-ați lovit de niște probleme pe care le aveați de mult și au ieșit acum la suprafață”, le-a spus angajaților Operei. Reporterii l-au întrebat pe ministru dacă își dă demisia, iar el a răspuns: „nu”.

După ce s-a întors la minister, a decis să-l demită pe Călin și a anunțat pe Facebook că va face o nouă numire. Ar fi fost a patra, în 17 zile. „Poate că renumirea lui Călin a fost o greșeală, în sensul în care eu am judecat că era prea târziu”, spune astăzi Alexandrescu. Zaharia și-a dat a doua oară demisia, iar Alexandrescu a primit-o. „Când învestești pe cineva în funcție, îi dai credit”, spune Zaharia. „Tu, ministru, nu trebuie să fii arbitrul unei dispute interne a unei instituții.”

Pe 25 aprilie, într-o scrisoare către premier, Caramitru a cerut, în numele UNITER, demisia lui Alexandrescu pentru „situaţia conflictuală, fără precedent, pe care a creat-o şi întreţinut-o la Opera Națională”. Mai multe ziare și posturi de televiziune au publicat atât textul lui Caramitru, cât și răspunsul dat de Alexandrescu pe Facebook: „Intenţiile pe care le-am declarat încă de la începutul mandatului meu au fost acelea de a produce o ameliorare, prin reformă, a instrumentarului administrativ şi legislativ dedicat instituţiilor publice de cultură”.

Apoi, miercuri dimineață, pe 27 aprilie, Alexandrescu a primit un telefon de la Cioloș. Premierul l-a întrebat dacă poate să vină în biroul lui înainte de şedinţa de Guvern. Își amintește că, acolo, prim-ministrul i-a zis că a luat decizia că cel mai bine ar fi să plece de la minister și l-a lăsat să hotărască dacă vrea să fie demis sau dacă își dă singur demisia. Alexandrescu a considerat că e greșită hotărârea și spune că și-ar fi dorit să fie susținut. Apoi, i-a anunțat pe Șuteu și pe Ghyka, ca să înceapă să redacteze textul demisiei. A rămas la şedinţa de Guvern, iar, când s-a încheiat, Cioloș l-a întrebat ce a decis. I-a spus că își dă demisia ziua următoare.

Când a ajuns la minister, a dat de reporteri care veniseră, crede Alexandrescu, pe surse de la Guvern. A urcat în clădire fără să dea declarații, iar după ce a fost gata textul, a făcut o fotografie cu echipa. Pentru că i se părea neplăcută situația cu reporterii, n-a mai așteptat până a doua zi și l-a rugat pe Niculușcă să urce pe Facebook poza cu echipa care zâmbea și textul: „Cred că, în situația în care forțe dintre cele mai retrograde, ostile schimbării, care se împotrivesc unor mecanisme firești de reînnoire și de întinerire a sectorului artistic și muzeal din România au devenit atât de sonore în spațiul public, reforma pe care am început-o este periclitată”. Au venit o mulțime de comentarii, majoritatea de susținere: „Vedeți-vă de carieră. Nu vă amestecați în această mocirlă care s-a instalat peste țară.” Sau: „Rămâneți, domnule Alexandrescu! Nu cedați! Vă rugăm! Țineți cont că cetățenii foarte rar se opun demiterii unui ministru!”.

Apoi a circulat și o petiție online pentru menținerea ministrului în funcție, semnată de peste 2.500 de oameni, printre care numeroase personalități culturale. Chiar în acea seară s-au strâns în fața Guvernului peste 300 de oameni ca să-l susțină pe Alexandrescu, cu o pancartă cu un desen al lui Dan Perjovschi, un eveniment nemaivăzut când venea vorba de ministrul Culturii. Oamenii au scandat „Vlad, înapoi” și i-au spus premierului Cioloș că greșește. Lui Alexandrescu i s-a părut important sprijinul societății civile. În aceeași seară a avut loc la Cotroceni numirea lui Cristian Ghinea în funcția de ministru al Fondurilor Europene și, în timpul ceremoniei, președintele Klaus Iohannis a spus despre Alexandrescu: „Este un contraexemplu de implicare a unui minister ceea ce s-a întâmplat la Operă. Cred că au rămas puține greșeli imaginabile care n-au fost făcute de ministrul Culturii în această chestiune”.

Spre seară, Alexandrescu își amintește că a primit un alt telefon de la Cioloș, care i-a spus că va numi un interimar, iar Alexandrescu i-a propus-o pe Șuteu, pentru că nu avea încredere că altcineva va continua reformele. Apoi a amânat trimiterea demisiei, ca să prindă zilele libere de Paște, să nu mai fie nevoie de un interimar şi să se treacă direct la numirea noului ministru. Sâmbătă dimineaţă, pe 30 aprilie, Alexandrescu a găsit un mesaj de la Cioloș trimis pe la 00:30: „Te rog să mă laşi pe mine să aleg succesorul tău”.

Însă Alexandrescu voia să ia, într-un fel, parte la decizie. Le-a trimis o scrisoare pe mail membrilor din Grupul pentru Dialog Social (GDS), o asociație neguvernamentală care organizează dezbateri despre conflicte sociale, inițiative legislative și alegeri parlamentare. Le-a explicat de ce crede că vor să-l înlocuiască, a adus vorba de intimidări și, printre altele, a scris: „Prin multe decizii și acțiuni ale mele, am deranjat grupuri de interese foarte variate (…) cum ar fi interesele de la Roșia Montană”. Se aştepta ca mailul să aibă un impact și să existe nişte reacţii pornind de la atitudinea lor. Îndată, scrisoarea a ajuns în presă. „Poate că, în subconştientul meu, era şi ideea că va ajunge publică”, spune acum Alexandrescu. Printre cei care au criticat conținutul scrisorii s-a numărat și fostul președinte Traian Băsescu, care a spus la un post de televiziune: „A te adresa GDS cu asemenea probleme fără să le spui premierului este greşit pentru un ministru”. Marți, 3 mai, a fost ultima zi a lui Alexandrescu la Ministerul Culturii, iar până atunci nu a știut cine avea să preia funcția. Când a aflat că Cioloș s-a hotărât pentru Șuteu, a îmbrățișat-o în prezența consilierilor.


După demisie, s-a scris și s-a vorbit mult despre Alexandrescu: despre cum a încercat să schimbe, fără succes, soarta instituțiilor culturale sau despre cum n-a fost un manager capabil. Scriitorul Mircea Cărtărescu a scris pe Facebook că „demisia lui Vlad Alexandrescu din funcţia de ministru al Culturii arată că nu se mai poate face nimic împotriva rinocerizării instituţiilor noastre culturale”, iar istoricul Vladimir Tismăneanu a considerat-o „o victorie a celor pentru care cultura se reduce la oportunisme sordide şi cariere obţinute prin aranjamente de culise”. Adversarii l-au acuzat de „management incompetent”.

Consilierii pe care i-a numit au rămas alături de Șuteu, la fel și secretarul de stat Ghyka, până în iunie, când a demisionat. Neamu crede că Alexandrescu a greșit că nu a făcut compromisuri – de pildă, când voia ca o lege să treacă de Parlament, ar fi trebuit să facă lobby: „Ar fi fost bine să arate că îi pasă de fiecare parlamentar”. Consideră că unele inițiative legislative au fost blocate tocmai pentru că nu a acordat credit liderilor politici. Rus e de părere că problema cu Opera a dovedit că nu merge o schimbare bruscă într-un mediu disfuncțional: „Alexandrescu ar fi trebuit să își ia puțin timp. Nu e vorba de schimbarea unui om, ci a unui sistem”. De la el, spun și Rus și Neamu, au învățat cum funcționează sistemul, căci au văzut când a încercat să îl spargă puțin și să-l îmbunătățească, dar și cum s-a întors împotriva lui.

 „Cred că asupra unui ministru se fac multe presiuni, probabil prin natura funcției”, zice Alexandrescu, „dar cred că e important cum poate el să reziste presiunilor. Nu presiunile mi se par anormale, ci cedarea”.

După demisie, Alexandrescu a petrecut mai mult timp cu soția și fiicele, a reluat editarea corespondenței lui Descartes și a încheiat sesiunea de examene cu studenții. În mai, a anunțat pe Facebook: „Guvernul a lansat campania națională de subscripție [pentru Cumințenia Pământului] pe care am inițiat-o ca ministru al Culturii”, iar în iunie a făcut parte din juriul Festivalului Internațional de Film Pelicam. Pe 5 iulie a organizat, împreună cu regizorul Alexandru Radu, prima dezbatere despre statutul artistului în România, iar o săptămână mai târziu a fost a doua întâlnire. Public, Alexandrescu era văzut în general ca un om de cultură care își meritase funcția de ministru într-un guvern al schimbării, dar care fusese înlăturat în urma jocurilor politice.

Nu s-a desprins însă de tot de minister, a mai vorbit cu foști consilieri și a luat atitudine când i s-a părut că reformele nu merg mai departe. După ce ministerul a anulat concursul pentru postul de director interimar de la Muzeul Țăranului Român (MȚR), Alexandrescu și-a exprimat dezamăgirea pe Facebook. Sub mandatul lui, o comisie alcătuită din specialiști îl desemnase câștigător pe antropologul Vintilă Mihăilescu. Nu a înțeles de ce Șuteu a numit o nouă comisie care i-a dat o notă mai mare contracandidatului Virgil Niţulescu, căruia abia îi expirase mandatul. Unii consilieri i-au mai zis să fie solidar cu Șuteu și să nu o mai acuze, însă nu i s-a părut corect să tacă, dacă a considerat că ia hotărâri greșite. (Corina Șuteu a refuzat să acorde un interviu despre relația profesională cu fostul ministru al Culturii.)

„Faptul că îl vezi în afara mandatului ministerial că se comportă ca un fel de ministru al Culturii, dar al societății civile, arată că sunt niște teme pe care ține să le ducă la îndeplinire”, spune Neamu.

La scurt timp după plecarea lui Alexandrescu de la minister, Niculușcă, în continuare consilier pentru comunicare, nu își dădea seama dacă e în regulă sau nu că acesta „încă se mai comportă ca un ministru al Culturii”. Pe 27 iulie, însă, după ce Alexandrescu a criticat pe Facebook acțiunile lui Șuteu: „La capătul mandatului acestui ministru nu va mai rămâne nimic din toate proiectele pe care le-am început!”, Niculușcă a scris pe contul personal: „Puneți presiuni pe noi, cei care am rămas în minister. Ne spuneți constant că ministrul Corina Șuteu nu face nimic bun”.

Niculușcă n-a fost singurul care l-a criticat public pentru ieșirile de după demisie. Atacând-o pe Șuteu pentru că nu continua ceea ce el numea „reformele mele”, Alexandrescu își consuma din capitalul de simpatie primit de la mulți dintre cei care l-au susținut și care acum și-ar fi dorit ca el să susțină la rândul lui acțiunile noului ministru. Unii i-au amintit chiar pe contul lui de Facebook că el a propus-o pe Șuteu. Șuteu nu i-a răspuns direct, dar, într-un text pe contul ei personal despre experiența la ICR, a scris, printre altele: „Reformele instituționale care țin sunt acțiuni sistemice, nu accidentale. A porni zece acțiuni necorelate deodată sau a numi schimbare o cosmetizare superficială anunțată cu elan supradimensionat va crea doar așteptări false și frustrări ulterioare”.

„Lumea se așteaptă ca atunci când nu mai ești ministru să taci și se miră dacă nu faci asta”, spune acum Alexandrescu. „Am avut sentimentul că am devenit un om liber și că pot să spun ce gândesc.”

Astăzi, printre oamenii de cultură, părerile sunt împărțite. Unii consideră că Alexandrescu a avut o abordare modernă și că a făcut schimbări, alții că nu a avut pricepere pentru funcția de ministru și mai mult a încurcat. Cristian Neagoe, jurnalist cultural și co-fondator Street Delivery, nu l-a cunoscut personal pe Alexandrescu, însă a participat la protestul împotriva demiterii, în urma căruia Jandarmeria l-a amendat cu 500 lei, pentru că n-a plecat de pe trotuarul din fața Guvernului. „Mi se părea injust ca un ministru care s-a arătat atât de apropiat de cauze relevante ale culturii și societății civile să fie îndepărtat dintr-o prostie și din pricina orgoliilor gonflate ale unor artiști”, spune Neagoe. Și-a schimbat însă părerea despre Alexandrescu după ce a denigrat-o pe Șuteu pe Facebook – Neagoe a lucrat cu ea la ICR New York și o consideră o profesionistă. Vede atitudinea fostului ministru drept un exercițiu de PR, bazat, probabil, pe o dorință de a reintra în politică odată cu alegerile parlamentare din noiembrie.

La începutul lui august, Alexandrescu a urcat pe Facebook câteva înregistrări video în care vorbește despre presiunile de la Ministerul Culturii și despre responsabilitățile unui ministru. I s-a părut important. În viitor ar vrea să mai înceapă proiecte, pentru că simte că experiența la minister l-a făcut conștient de nevoile unor oameni care își irosesc talentul din lipsă de susținere, deși încă nu știe cum. Legat de o posibilă viitoare carieră de politician, era prudent: „Când vrei să faci lucruri noi, există un răspuns foarte bun al societății civile și simți că ești încurajat, dar, în același timp, întâmpini o rezistență enormă. Și îți pui întrebarea dacă merită”.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #25

Muncă
Toamnă, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *