Imagini cu atunci

Alex Gâlmeanu recuperează trecutul României într‑un muzeu virtual de fotografii.

Cum ai creat Muzeul de Fotografie?
Prima dată a fost o secţiune a blogului meu, pe care am transformat‑o într‑o entitate de sine stătătoare, prin 2009–2010, pentru că am văzut că are succes. Pe site nu se găsesc fotografiile mele, ci ale altora, pentru că mă pasionează fotografia în mai toate formele ei. Site‑ul a izvorât din nevoia de a sensibiliza cumva opinia publică, în sensul creării unui Muzeu de Fotografie. Mi se pare ruşinos că în România, în Bucureşti, încă nu există. Puţină lume ştie că primul aparat de fotografiat a intrat la noi în ţară la trei ani de la inventarea fotografiei, când statul român a cumpărat un aparat făcut de Louis Daguerre. De atunci s‑a fotografiat întruna în Bucureşti. E o istorie foarte bogată care, în momentul de faţă, nu este pusă în ansamblu. Nu există un timeline coerent al fotografiei româneşti, ci ştim doar bucăţele, poveşti despre unii fotografi mai cunoscuţi, cum ar fi Carol Popp de Szathmári sau Franz Duschek. Vorbesc de secolul al XIX‑lea. În contextul ăsta, am decis să fac propriul muzeu de fotografie, dintr‑o pasiune adiacentă meseriei de fotograf. Săptămânal, lunar sau când sunt ferestre, dedic timp căutării fotografiilor de arhivă, pe care, după ce le documentez, le public.

Pe cei care nu sunt neapărat pasionaţi de fotografie cum i‑ar ajuta un astfel de muzeu?
Cum îi ajută cel de istorie sau de artă. Atunci când intri într‑un muzeu, n‑o să obţii ceva extrem de util şi de concret, ci o îmbogăţire a cunoştinţelor generale; poate un răspuns la nişte căutări personale. În decursul istoriei, fotografia a avut vreo trei componente. Una dintre ele e cea documentară, o alta este cea artistică, iar a treia, care le întrepătrunde pe amândouă, e componenta socială. Astăzi nevoia de imagine este atât de mare, încât mi se pare important să ai ocazia să‑i cunoşti istoria. Şi fotografia a început cândva, nu e ceva ce‑avem dintotdeauna.

Oare oamenii ar înţelege mai uşor prezentul?
Ca orice istorie, scopul ei final este decriptarea prezentului. Se aprinde lumina în cameră. Înţelegi de ce e mare nevoia atât de consumul de fotografie, cât şi de producerea ei. În cei mai mulţi dintre noi există această căutare fotografică, iar o parte dintre oameni poate că vor dori să ştie un pic mai mult, poate că vor vrea să‑şi traseze nişte repere în timp şi spaţiu. Cuvântul „muzeu” din website, departe de spiritul academic, este o exagerare, dar sper să aprindă nişte beculeţe cândva.

Ce crezi că ţi‑a trezit pasiunea pentru căutarea fotografiilor?
Întotdeauna am avut curiozităţi în privinţa fotografiei. Se spune că ceea ce faci în copilărie te urmăreşte tot restul vieţii. Tatăl meu, Pompiliu Gâlmeanu, a fost probabil unul dintre cei mai cunoscuţi documentarişti ai vremii lui. A fost regizor aproape 35 de ani, la Sahia Film, singurul studio de film documentar din perioada comunistă. La vremea respectivă se purta să faci atât regia, cât şi scenariul, care presupun ani de zile de documentare. Am văzut documentările lui taică‑meu şi aveam sute de fotografii în casă, pe care le lua din diverse arhive şi le preda după ce termina scenariul. Îi vedeam căutările, mai mult sau mai puţin voluntar, şi probabil că mi‑a rămas un soi de bucurie. Îmi place să descopăr imagini, să caut prin întunecatele unghere ale arhivelor noastre şi să găsesc ceva ce poate n‑a mai văzut nimeni.

Fotografiile de pe site au ajuns la mulţi oameni?
Unele au avut mare succes şi asta m‑a făcut să merg mai departe. Aşa se întâmplă când ai un feedback destul de puternic, când vezi că poţi să mişti nişte lucruri într‑o microsocietate. De exemplu, am publicat în 2009 nişte fotografii din 1964. Între 1950 şi 1965 situaţia politică a fost una dintre cele mai negre pe care le‑a avut România în perioada modernă. Atunci, sovietizarea ţării era foarte evidentă, iar perioada a fost foarte puţin fotografiată. Imaginile astea din 1964 sunt fotografii oneste, nu propagandistice. Le‑a făcut, se pare, un american, care a venit pentru o scurtă perioadă în România.

Îi ştii numele?
Nu, pentru că am cumpărat fotografiile la unui soi de târg.

Unde a fost târgul?
Asta nu pot să spun, pentru că sunt tot felul de trick‑uri prin care îmi găsesc fotografiile şi, dacă le‑aş divulga, mi‑aş creşte preţurile de achiziţii.

Dar le‑ai luat din România sau din străinătate?
Din Germania. Au fost publicate pentru prima dată pe site şi există în original în arhiva mea, iar acest material a născut sute de comentarii.

Ce au scris oamenii?
Cei mai mulţi vorbesc despre copilăria lor. Majoritatea sunt comentarii ale unor oameni care au plecat din ţară, foarte mulţi dintre ei în Israel. Spre finalul articolului despre fotografii, ajungem la trei imagini care ne divulgă şi motivul pentru care, probabil, americanul se afla în Bucureşti. În prima, nişte oameni urcă într‑un avion, dar nu ştim ce‑i cu ei. A doua e cu alţi oameni, care aşteaptă. În ultima vedem doi bărbaţi care stau de vorbă. Imaginile astea au declanşat un remember politic ce a dus la evreii pentru care se plătea o taxă foarte mare, ca să poată părăsi ţara. Aici sunt oamenii care părăsesc ţara, iar ceilalţi sunt rudele lor. Cineva şi‑a găsit bunica într‑o fotografie.

Acum ce fotografie analizezi?
O fotografie mare [vezi imaginea din deschidere], cumpărată de la un târg din Anglia acum doi ani. Încă nu am publicat‑o pe site, pentru că nu am datat‑o. Până la proba contrarie, pentru că am verificat la colecţionarii pe care îi cunosc şi la arhivele la care am acces, se pare că ar trebui să fie cea mai veche panoramă a Bucureştiului aflată într‑o colecţie privată. Există două fotografii cu panorame ale Bucureştiului în colecţia Academiei Române, dar asta e a statului.

Fotografiile din secolul al XIX‑lea sunt foarte rare şi, când dai peste o astfel de imagine, îţi pui probleme: când a fost făcută şi de cine? Este ongoing work. M‑am consultat și cu cineva care lucrează la Muzeul de Istorie. Tipul care mi‑a vândut‑o mi‑a spus că are o fotografie cu Bucureştiul. Văzând‑o aşa, îţi trebuie destul de multă imaginaţie să crezi că e realizată în Bucureşti, pentru că nu există niciun element foarte evident, niciunul dintre reperele pe care le recunoaştem astăzi.

M‑a frapat aşa‑numita albumină, un proces fotografic care îţi permitea negativ şi copie după negativ, adică funcţiona cam ca filmul de astăzi. În acest proces se folosea albuş de ou şi reprezenta o metodă relativ ieftină de developare, care a devenit destul de populară. Dar era destul de instabilă din punct de vedere chimic, în aşa fel încât a fost abandonată rapid. S‑a folosit undeva între 1850 şi 1890. Asta este perioada în care poţi să localizezi, cu o eroare destul de mare, fotografia.

Când ai recunoscut clădirile din Bucureşti?
În timp ce o cumpăram, recunoşteam locuri, dar destul de vag. Apoi am avut ocazia să văd cele două panorame ale Bucureştiului de la Academia Română. Cea mai uşor de recunoscut este Mitropolia Bucureştiului, aflată pe Dealul Mitropoliei. Această perspectivă nu mai există astăzi, pentru că e blocată de blocuri. Locul din care a fost fotografiată este aproape de o latură a Casei Poporului, cum te uiţi la ea, partea dreaptă. Atât Dealul Mitropoliei, cât şi locul unde s‑a construit Casa Poporului, au fost dealuri. Al doilea se numea Dealul Arsenalului, pentru că se afla o unitate militară chiar în vârf.

Fotografia e luată de la Poalele Dealului Arsenalului către Dealul Mitropoliei şi e făcută din unghiul ăsta, pentru că de aici se vedeau principalele repere ale oraşului. Nu existau altele; în general, bisericile erau repere. Biserica Mitropoliei e într‑o formă apropiată de ce vedem azi. Următorul reper, foarte cunoscut, este Mănăstirea Antim, care există şi azi, la fel şi Turnul‑clopotniţă de la intrare, un pic modificat. Un alt reper este Biserica Sfântul Spiridon, încă în picioare. Niciuna dintre celelalte clădiri nu mai există.

Mahalaua Antim. Fotografie de Ludwig Angerer (1856).

Ai comparat, deci, cele trei fotografii?
Cea mai veche dintre ele e una panoramică, făcută de un militar austriac, Ludwig Angerer, aflat în România într‑un soi de permisie. A fost primul om care a fotografiat Bucureştiul, iar imaginea este datată de cei de la Academia Română în 1856. Mahalaua Antim, cum se numea, e din cu totul alt unghi: avem Mitropolia, aproape neschimbată, şi vechiul turn al intrării. Dar vedem un amănunt foarte interesant aici, şi anume la Mănăstirea Antim. Diferenţa între fotografia asta şi fotografia mea o reprezintă turlele. La mine, acoperişul este făcut dintr‑un soi de tablă, iar la Angerer, din şindrilă. La Mănăstirea Antim există un panou unde scrie când a fost reparată — prin 1857, când s‑au modificat turlele şi a apărut un fel de pridvor la intrare. Deci, fotografia mea a fost făcută după 1857.

Mahalaua Antim. Fotografie de Andreas Reiser (1873).

Tot în colecţia Academiei mai există o fotografie realizată de Andreas Reiser, în 1873, dintr‑un unghi aproape identic cu cel din fotografia mea. Schimbările sunt relativ minore şi niciuna dintre ele nu te ajută să pui degetul cu exactitate asupra unei datări. E stadiul la care am rămas. În fotografia lui Angerer, copacii par mai mari, iar la mine nici nu prea sunt. Logica ar spune că a lui ar trebui să fie mai nouă. Problema e că ajungem în partea cealaltă, unde vegetaţia pare mai înaltă, dar vedem că, de fapt, copacii au fost plantaţi cu o oarecare brutalitate, deci ar putea fi mai noi. Poate copacii ăştia mai mari au fost pur şi simplu retezaţi la un moment dat. Nu ne ajută la cronologie. Fotografiile ar trebui să fie foarte apropiate ca dată, dar nu ştiu care e prima. Am găsit istorii ale locurilor particulare, dar încă n‑am datat imaginea de ansamblu, deci nu ştiu dacă e mai nouă de 1873, doar că e făcută după 1856.

Cum o să te „îmbogăţească” desluşirea misterului?
Nu ştiu dacă va fi vreo îmbogăţire, ci doar o enigmă dezlegată. Oamenii, în general, îşi pun întrebări. Pentru mine e important să ştiu, cu cât mai mare exactitate, când şi de cine a fost realizată fotografia. Răspunsul la întrebarea „când” ar putea să răspundă şi la „cine”, pentru că nu existau foarte mulţi fotografi în perioada respectivă şi puţini aveau capacitatea tehnică şi dorinţa de a ieşi din studio. Mă gândesc la Franz Duschek sau chiar la Andreas Reiser. De ce să exagerăm? Nu e din categoria răspunsurilor fără de care n‑ai putea trăi, dar e un gen de detectivism ce‑mi face plăcere. Pe website, o parte din fotografiile importante sunt despicate în structura lor. Despre asta e vorba în fotografie: să descriem ce vedem.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #23

Recuperări
Primăvară, 2016

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *