Despre rolurile pe care le joci la 19 ani, cu Andra Isabela Guți

O conversație despre lumea nevorbită și nevăzută a adolescenților.

Andra Isabela Guți joacă rolul principal în filmul lui Radu Muntean Alice T. Dă viață unei adolescente care rămâne însărcinată și se folosește de asta pentru a-și reînnoda relația eșuată cu mama ei adoptivă. Pentru acest rol, Andra a primit în vară premiul de interpretare feminină la Festivalul de Film de la Locarno.

M-am întâlnit cu ea pentru că avem vârste similare (ea, 19 ani, eu, 20), dar provenim din medii sociale diferite. Ea s-a născut în Spania și și-a trăit adolescența în București, eu într-un sat de la „poalele munților Bucegi”, așa cum obișnuiam să-l descriu în toate compunerile din generală. Ea a urmat un liceu de artă din Capitală, eu am văzut prima piesă de teatru abia în clasa a IX-a. În discuția noastră, din care am extras părțile de mai jos, am vrut să înțeleg cum se raportează Andra la viața nevăzută a adolescenților, la sexualitate, dar și ce părere are despre relații disfuncționale cu părinții, despre iubire și acceptarea propriului corp. Am mai vorbit despre încrederea în prieteni versus cea în părinți, despre cum te sprijină profesorii în urmarea unei cariere artistice, despre frici, neliniști și, în cele din urmă, despre curaj.

Discuția începe în drum spre Dianei 4, cafeneaua din București în care ne-am văzut într-o zi de noiembrie.

Roxana: Te simți confortabil în postura asta de a da interviuri?

Andra: Sincer, nu prea-mi place. Am impresia că oamenii caută o poveste și de fapt ce am făcut eu a fost ceva cât de cât firesc. De fapt, realitatea e că m-am izolat, am muncit, dar nu-mi vine să spun asta, pentru că-mi place ce fac și nu am luat-o ca pe o muncă. Prefer interviurile pe mail, pentru că am senzația că nu-mi este vocabularul destul de dezvoltat și mă simt mai sigură dacă stau să gândesc puțin, să formulez o propoziție, dar am dat și interviuri față în față, am fost și la televiziune. Am început să mă obișnuiesc cu asta, cu toate că imediat după film am revenit brusc la timiditatea absolută.

Între timp, ne uităm pe Google Maps și căutăm Dianei 4.

Roxana: Nu m-aș descurca fără Google Maps.

Andra: Adevărul e că nici eu. Sunt, teoretic, din București, dar nu-l știu. Teoretic, pentru că m-am născut în Spania și am stat până la 6-7 ani acolo. Acum stau la ieșirea din Militari, dar dacă mă lași pe străzile dintre Romană și Universitate, mă pierd. Cred că ar trebui să o luăm în față, spre stânga, că văd că se închide aici.

Roxana: A, chiar, tu ai dat Bacul anul ăsta?

Andra: Da, anul ăsta. Filmările au avut loc într-a XI-a. Și nu am fost aproape tot anul la liceu atunci, pentru că procesul a început în octombrie. Castingul a durat aproape jumate de an, mă izolasem și de prieteni, și de familie, și îl ajutam pe Radu [Muntean] cu celelalte personaje, cu toate că el încă nu-mi spusese că rolul e al meu. Dar mă chema foarte des, de vreo trei ori pe săptămână. Am făcut asta jumate de an și apoi am făcut un fel de training, pentru că eram complet neprofesionistă, și făceam repetiții cu jumate de echipă. Pentru că aveam trac de scenă. Și asta a fost o problemă, în general, pentru că eu am vrut să mă las de meserie, prin liceu. Aveam trac foarte mare și nimeni nu mă încuraja, nimeni nu îmi spunea că tracul trece odată cu experiența.

Roxana: Și care a fost atitudinea profesorilor că ai lipsit aproape un an?

Andra: Din fericire, eu am fost la Liceul de arte „Dinu Lipatti” și de la început știam că, dacă ai un proiect exterior și tu ai o adeverință care să-ți motiveze asta, ei te susțin. Adică absențele-ți sunt motivate și tu trebuie să vii la un moment dat, să recuperezi cât de cât, să-ți iei note. Și din punctul ăsta de vedere am fost susținută și de director și toți profesorii știau de proiect și erau mândri. Dar din partea colegilor, nimeni, nici până acum. Aș putea să-i număr pe degete pe cei care mi-au scris după ce am luat premiul, cu toate că am avut o clasă foarte activă din punctul ăsta de vedere. Aproape jumate au mers spre actorie, restul s-au dus la Conservator.

Roxana: Ți-a scris vreun profesor? S-a întâmplat să-ți scrie acum, că a văzut filmul?

Andra: Din liceu, am invitat-o pe doamna dirigintă, profesoară de actorie, la premiera din seara asta. Ea e singura cu care am avut o relație cât de cât personală, dar l-au văzut profesori din generală și au fost foarte impresionați de rolul meu. Pentru că ei mă știau de mică, cât de timidă și de diferită eram de fapt, și au propus să-l proiecteze la școală.

Roxana: Am ajuns.

Andra: Cred că putem să stăm și afară. Ce mișto e înăuntru.

Ne așezăm la masă. Andra își scoate tacticos din buzunar pachetul de Vogue Blue Clic și-și aprinde o țigară.

Roxana: Aș porni discuția chiar de la personajul pe care l-ai interpretat. Alice este o adolescentă care are nevoie de atenție și de dragoste și își suplinește nevoile astea prin minciună și prin violență. Cu toți oamenii din jurul ei. Le poartă ca pe o armură de care nu reușește să se debaraseze nici măcar atunci când rămâne singură. La sfârșitul proiecției de la Cinema Elvire Popesco ai spus că Alice este total diferită ție și că a fost un proces dificil să intri în pielea ei. Cum a fost tranziția către acest rol?

Andra: O să încep cu transformarea mai întâi. Alice este, într-adevăr, foarte diferită de mine. În viața mea personală nu am avut nevoie niciodată să cerșesc dragoste. Am fost un copil foarte iubit de ai mei și nu s-a pus niciodată problema să-mi doresc atenție. N-am descoperit violența sau agresivitatea, n-am văzut-o și n-am simțit-o niciodată pe pielea mea și a trebuit să le descopăr din nimic.

Transformarea a început în primă fază cu psihologia inversă a lui Radu [Muntean], pentru că mie nu mi-a plăcut deloc de el la început. Îl consideram un arogant, mă intimida foarte tare și plecam plângând de la toate probele de casting sau repetiții. L-am urât o perioadă destul de lungă. Între timp, el s-a cam băgat în sufletul meu, i-a cunoscut și pe ai mei și cumva mi-a câștigat încrederea pe parcurs și așa mi-a și impus schimbările fizice.

Eu nu m-am vopsit niciodată înainte de film, iar el îmi cerea să mă îngraș foarte tare și asta a fost drama mea, pentru că imediat ce am aflat că am luat rolul, mi-am propus să slăbesc enorm ca să arăt cât mai bine pe ecran. Radu și-a imaginat-o pe Alice ca pe un copil foarte drăgălaș atunci când a fost adoptată, să zicem undeva la doi-trei ani, dar care s-a urâțit fizic pe parcurs, s-a îngrășat și și-a format un caracter îngrozitor. Înjura foarte tare și eu nu am știut să înjur până la film. Noi am avut o problemă la repetiții cu faptul că mi-era rușine să înjur de față cu toată lumea. Și între timp a trebuit să învăț și asta.

După, echipa era deja familia mea, o cunoscusem cu mult înainte de repetiții și de filmări. Mi-a format un spațiu în care puteam să mă desfășor fără să fiu judecată și m-a ajutat foarte tare să scap și de trac, și de rușinea personajului, și de faptul că îmi doream să nu fiu judecată. Eu mi-am pus problema asta de la început. Nu voiam să mă judece lumea că sunt așa în viața reală.

Roxana: Spuneai că ajungeai să te vezi cu ai tăi doar dimineața și seara. Ai împrumutat din comportamentul lui Alice în relațiile cu apropiații și cu părinții în perioada filmărilor?

Andra: Nu, în relație cu ai mei, nu. Am încercat să-i protejez cumva de chestia asta. Când am început castingul nici nu le-am spus despre ce e vorba. Am primit scenariul cam de la început și nu le-am arătat, nu le-am dat să-l citească, i-am avertizat doar că înjur, fumez – pentru că ei la momentul ăla nu știau că fumez – dar eu fumam dinainte…

Roxana: Deci ai găsit și un prilej oportun…

Andra: Da, cumva am mințit și m-am asociat puțin cu Alice. Și că apar nud la un moment dat. Au fost reticenți la început, că nu știau despre ce e vorba, mi-au spus: „Cum simți tu, cum crezi tu, dacă crezi că e OK”. Dar am încercat să-i protejez de agresivitatea asta a lui Alice, pentru că ei nu au avut nicio vină. Au fost momente în care, cel puțin cu prietenii mei, mă purtam mai urât, dar era o chestie inconștientă.

Asta făceam toată ziua la repetiții, iar când mă suna cineva seara, după ce eram frântă și toată ziua am fost într-un fel, nu-mi mai reveneam la normal. Le-am explicat despre ce era vorba, au acceptat și a trecut. Și după ce am terminat filmul, noi râdem că a rezistat Alice în mine cum mi-a rezistat roșul în păr.

Roxana: Crezi, deci, că i-ai împrumutat și tu lui Alice ceva din trăsăturile tale?

Andra: Da, acum după mai multe luni, da. Radu, de exemplu, nu este adept în a devia de la scenariu, pentru că el îl scrie împreună cu cei doi co-scenariști, Răzvan Rădulescu și Alex Baciu, de cinci filme încoace, de vreo zece ani, și nu este adeptul de a schimba. Dar am adus, de exemplu, glumițe, am schimbat anumite replici. Bine, Radu spune – tocmai am citit că a declarat într-un interviu – că e magnetică carisma mea. Asta e o energie de care nu eram conștientă – pentru că eu în viața reală sunt aproape o legumă.

Roxana: Tot pornind de la Alice, mi-ar plăcea să vorbim puțin despre fragilitatea relațiilor dintre adolescenți. Am văzut și la Alice și cred că știm amândouă că e foarte pregnantă situația asta în care tu ca adolescent ai încredere oarbă în prieteni, în persoane pe care le cunoști de foarte puțin timp și îți e mult mai ușor să te deschizi în fața lor decât în fața părinților.

Andra: Da, dar uite, noi, la vârsta asta, vrem să avem o prietenie absolută, în care să trăim foarte multe, dar Alice nu face chestiile astea pentru a fi iubită, ci pentru a atrage atenția. Ea rostea chestiile astea cu o nonșalanță, complet inconștientă. Este foarte grav din punct de vedere medical ce a făcut. La noi în țară nu există pastilele astea… dar pe internet există, sunt niște pastile care se iau în termen de 10 zile și îți provoacă avort spontan.

E groaznic, dar ea le ia cu o inconștiență și cu o siguranță mascată în fața prietenilor, ca să fie tare. Ca să arate că e matură, că uite prin ce trece ea. La un moment dat, îi povestește Nadiei, iubita tatălui, despre asta ca și cum s-ar fi întâmplat mai demult și ea a trecut de două ori prin asta și Nadia îi zice: „Eu nu am făcut niciodată avort”. Și Alice îi răspunde: „A, eu am făcut deja de două ori”.

Roxana: Cum reacționează profesorii atunci când o adolescentă rămâne însărcinată? În școală nu se fac ore de educație sexuală, sunt puțini profesorii care ating subiectele acestea cu elevii.

Andra: Ceea ce este o mare problemă. Din punctul meu de vedere, e bine să existe un minim de cultură generală în zona asta, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Dar aici, din nou, educația este cu 20–30 de ani în urmă față de vecinii noștri, iar lupta asta dintre generații, ce spuneam, cei peste 40–50 de ani nu sunt de acord și ei sunt profesorii noștri, pentru că procesul de a deveni profesor e lung. Oamenii pe care îi admiri, profesorii, încearcă să ne limiteze la mentalitatea lor de acum zeci de ani. Asta e o mare problemă.

Roxana: Mă gândesc că dacă nu pot să prevină chestia asta prin discuții, ar trebui să le încurajeze totuși pe adolescente măcar după, să vină la școală, să-și continue studiile. Atunci când ți se întâmplă o rușine din asta, că fix așa e ea văzută, unii profesori fac parte din cei care te arată cu degetul, râd de tine.

Andra: Bine, nu este un film social, nici educațional, este o dramă.

Roxana: Cu care, totuși, mulți adolescenți se identifică.

Andra: Da, dar asta nu poate fi împiedicat. Nu poți schimba mentalitatea unui adult în niciun fel. Nici făcându-i acum, la o vârstă înaintată, cultură cinematografică și actualizându-l cu ce se întâmplă, pentru că mentalitatea unui om nu prea poți să o schimbi. Ar trebui pornit de la tineri, de asta Radu vrea să se ducă și în licee, pentru a le transmite o educație cinematografică și o cultură. Când cei tineri o să fie – și sunt deja – mult mai deschiși la minte o să fie mai ușor pe viitor. Ar trebui să ne adresăm tinerilor pentru a schimba ceva în continuare, nu neapărat celor în vârstă.

Roxana: Dar din partea prietenilor sau a colegilor există solidaritate atunci când ți se întâmplă ceva de genul?

Andra: În realitate, din păcate, nu știu ce să zic. Nu am avut niciun fel de experiență asemănătoare și nu am cunoscut. Nu cred că e atât de ușor pe cât pare. Cum spuneai și tu, cred că lumea te arată cu degetul, mai ales la nivelul ăsta de liceu. Neavând experiență, pentru noi sexualitatea în liceu era complet nouă, abia o descopeream și cred că lumea te arată cu degetul dacă se întâmplă ceva mai grav, dar depinde, depinde. De obicei, cred că se păstrează în familie și se rezolvă în familie chestiile de genul, pentru că singur e mult mai complicat și nu știu cât poți să o duci, că te dărâmă.

Roxana: Cred că aici intervine faptul că și în familie trebuie să ai curajul să spui ce ți se întâmplă. Și cum mulți adolescenți nu au curajul ăsta, că tot vine vorba de sexualitate și de subiecte tabu, sexualitatea începe să nu mai fie un subiect tabu printre tineri, dar încă se resimte rușinea asta de a vorbi cu părinții tăi despre ea.

Andra: Nici nu știu ce să-ți zic la chestia asta. Ai mei, spre exemplu, sunt deschiși. Și când a fost scena de nuditate, le-am spus, le-am spus că e nuditate, nu sex, și că nu poate fi evitată. Am avut proiecții în câteva licee în care, la sfârșit, elevii au fost atât de implicați și de sinceri, ca și cum pe mine m-au adoptat complet.

În următoarea oră am avut cereri de prietenie pe Instagram, follow și pe Facebook de la toată sala, au părut că m-au adoptat, că eram una de-a lor, că s-au conectat complet cu Alice, că s-au regăsit. La un moment dat, chiar a zis un băiat: „Cine nu și-a luat bătaie de la părinți?”. Și a fost foarte interesant să vedem reacția tinerilor, în paralel cu reacția, de exemplu, a proiecțiilor din București, unde femei în vârstă se regăseau mai mult în mamă și îmi ziceau că nu conta că era vorba de un copil adoptat. În foarte mare parte sunt de acord, pentru că un copil poate să se poarte așa și în viața reală, doar că Alice venea cu niște particularități mai interesante. E un caz mai extrem. Apropo de ce spuneam de cameleonitatea asta a lui Alice, nu cred că tinerii sunt chiar așa, își mint mama…

Roxana: De la faptul că ai primit multe cereri de prietenie pe Facebook și pe Instagram a venit ideea să creezi contul lui Alice (@alicetarpan)?

Andra: Da, cumva da. Pentru că ei își doreau să o cunoască pe Alice, nu neapărat pe Andra. Ei au fost șocați de diferența dintre mine și ea. Mi-au dat foarte multe mesaje pe pagina filmului după ce l-au văzut.

Roxana: Crezi că reacțiile astea au fost mai expansive tocmai pentru că au fost în afara Bucureștiului și acolo nu ajung mereu proiecții de genul?

Andra: Cred că au fost mai inocenți, au luat filmul ca atare. De fapt era dorința asta de a-ți căuta identitatea, adolescența asta vulnerabilă și transparentă și ei au luat-o ca atare, despre asta este vorba, despre adolescență. Cu toate că și adulții cred că toată lumea își dorește dragoste necondiționată, doar că e acoperită de multe certitudini și de multă experiență și nu o mai simt așa de inocent.

Roxana: Pe mine m-a surprins într-un mod plăcut faptul că la proiecția la care am fost, de la Elvire, a participat o fetiță de zece, maxim 12 ani, care ți-a pus și o întrebare. Și mi s-a părut minunat că mama ei a avut curajul să o ia cu ea la film.

Andra: Exact asta am pățit și la Brașov. Au fost câteva fetițe, tot așa, 10–12 ani și au fost foarte drăguțe. Din păcate, filmul nu e recomandat sub 15 ani, având și limbaj vulgar și nuditate, dar una dintre ele a venit și m-a întrebat dacă am luat pastile pe bune, dacă eu chiar am făcut asta în realitate și i-am explicat că eu de fapt luam niște Tic Tac-uri și nu a fost real, dar că pastilele există și că poți să vorbești cu mama ta despre asta, cu toate că este cam devreme.

Eu până la 13–14 ani, abia atunci am început să discut cu mama, să aflu și eu de pe internet și de la colegi. Mi se pare puțin cam devreme la 10–12 ani, dar e bine să știe asta la modul general. După a plecat cu mama ei și bănuiesc că au discutat un pic despre asta. Cu toate că e un pic cam dur filmul pentru ei, poate fi și educațional pentru puști.

Roxana: Mai ales pentru băieți. Mi se pare interesant că filmul prezintă situația asta a lui Alice la care nu au neapărat acces imediat băieții. Băieții nu știu cum e să fii însărcinată, să iei pastile, să-ți provoci avort.

Andra: Și gândește-te că scenariul ăsta e scris de trei bărbați. Cu toate că Radu are doi copii aproape adolescenți în momentul ăsta, Rădulescu tocmai a devenit bunic, adică sunt niște bărbați în toată regula, care au scris un scenariu despre o adolescentă. Ei oricum se regăsesc și în vulnerabilitate, în ciuda carapacei. Dar am avut și probleme tehnice, de exemplu, la scena avortului, ei trei când au scris secvența asta, și-au imaginat că avortul este ca o explozie. Că în momentul în care se ridica, Alice era plină de sânge până la genunchi și că-i curge pe covor.

Noi am avut mari probleme la scena asta, pentru că așa era scrisă, că pătezi tot în jur, că era groaznic. Mare parte din echipă erau femei și atunci s-a discutat mult că nu așa arată o scenă. Practic, nu te ridici, e explozie și pătezi totul în jurul tău. E mult mai decent. E ca și cum ai fi pe stop, un pic mai mult în zona asta.

Roxana: Uite, spuneai mai devreme că adulții s-au identificat foarte mult cu mama și adolescenții cu Alice. Mie mi s-a întâmplat invers.

Andra: Nu mi-a mai spus nimeni de vârsta noastră asta.

Roxana: Nu am fost un copil problemă și atunci, deși comportamentul lui Alice mi se părea într-un fel justificat, am privit cumva lucrurile din perspectiva mamei, urmărindu-i reacțiile, frustrările, fricile și incapacitatea de a comunica cu Alice, pentru că asta mi se părea cel mai dureros. Nu știu dacă ai citit Vara în care mama a avut ochii verzi.

Andra: Nu.

Roxana: Este un roman al Tatianei Țîbuleac, a primit premiul liceenilor la Gala Premiilor Observator Cultural și tot așa, urmărește relația disfuncțională dintre un adolescent și mama sa. Sora copilului moare și de aici pornește totul, pentru că mama nu îi mai acordă atenție și copilul o urăște pentru asta, iar cartea începe ceva de genul: „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată”. Pornind de la citatul ăsta, mă întreb cum se raportează Alice la mama ei, cum o simte?

Andra: Mama [jucată de Mihaela Sîrbu] este despărțită de tatăl lui Alice, tatăl adoptiv, și are un iubit nou, de câteva luni. Evident că mama începe să fie mai preocupată de ea și fizic. Ideea a fost ca mama să fie mult mai slabă și mai aranjată, iar Alice să fie opusul ei, pentru că și asta spune multe despre tine, fizicul tău.

Roxana: Crezi că există adolescenți care se raportează așa la mamele lor?

Andra: Da, este o ură din asta, poate temporară, poate nu, pentru că nu înțelegi, tu îți dorești alte lucruri de la ea. E o vorbă: „mama trebuie să-mi fie mamă, nu femeie”. E o chestie. Mama trebuie să fie întotdeauna acolo pentru tine, să-și dedice viața, ceea ce mie mi se pare o prostie.

Mama, ca să fie sănătoasă mental, trebuie să aibă și viața ei personală, dar sunt copii ca Alice, care își doresc dragostea absolută, imposibilă, cu toate că o au deja. Alice este tratată ca un copil adevărat, indiferent că au adoptat-o la doi ani. Deficitul ăsta emoțional de la început o urmărește toată viața. Și niciodată nu e suficient. Probabil că mai sunt copii care simt că nu sunt iubiți absolut, că nu li se oferă tot ce ar fi putut fi oferit, dar depinde de caz, poate fi și în capul lor, pot fi și greșeli ale părinților.

Roxana: Alice se folosea de corpul ei pentru a atrage atenția, cum crezi că se comportă adolescenții cu corpul lor astăzi?

Andra: Bine, noi suntem și într-un moment în care se promovează perfecțiunea asta imaginară, inexistentă, dar lui Alice nu prea îi păsa. Alice e foarte sigură pe ea, teoretic. Și faptul că era mai drăguță, pe ea nu o deranja. Din contră, se și vede cum se îmbracă. Ea întotdeauna este cu umerii goi, mulat îmbrăcată.

Ca adolescenți, suntem într-o perioadă în care ne descoperim. Stilul vestimentar se schimbă odată cu maturitatea, dar cred că adolescenții sunt destul de siguri pe ei. Majoritatea fetelor sunt destul de comode în corpul lor. Din nou, diferența de generații. Noi ne îmbrăcăm și ca să atragem atenția, pentru că există și va exista întotdeauna tipul ăsta de fete, dar e adevărat și faptul că nu mai e nimic tabu să vii larg îmbrăcată ca să acoperi formele.

Roxana: Spui că majoritatea fetelor sunt comode în corpul lor, dar eu cred că așa-zisa comoditate nu este decât, din nou, o mască. Uite, în generală, și chiar în liceu, cunoșteam multe fete care se considerau grase, deși erau chiar foarte slabe. Țin minte că, la un moment dat, eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a și aveam o colegă care ținea dietă cu mere. Trei zile mâncase doar mere și a leșinat la școală.

Andra: Exact ce spuneam, noi promovăm această perfecțiune care nu există. Când faci o ședință foto, o mică sau mare parte este photoshopată și asta există și va exista ceva timp de acum încolo. Și asta, și mici defecte de pe față. Iar oamenii sunt păcăliți și cred că așa ar trebui să arătăm, dar fiecare suntem diferiți și speciali în felul nostru.

Și mie mi s-a întâmplat la fel. Țineam o dietă, cu toate că atunci când eram mai mică, printr-a IX-a sau a x-a, eram mult mai slabă, și am leșinat la liceu. Pentru că toată lumea era preocupată de chestia asta. Fiecare este diferit, dar nu-și mai pune nimeni problema că sunt lucruri mult mai importante – de a evolua tu ca om, de a avea o cultură generală – pe care le conștientizezi mai târziu. Dar societatea asta îți cere.

Roxana: Crezi că asta provine din naivitate, din faptul că nu-ți explică nimeni la o vârstă mai fragedă că ar trebui să-ți accepți corpul și să te accepți pe tine așa cum ești?

Andra: Nu, eu cred că majoritatea părinților fac chestia asta. Îți spun că ești frumos, te susțin, dar, iarăși, din neformarea caracterului ești influențat într-o anumită perioadă. E o perioadă complicată adolescența – te influențează societatea și ai un moment de dezechilibru.

Roxana: Tot vorbind de corp, mă gândesc la clișeele astea pe care le vedem în filmele cu adolescenți și nu numai. Adolescenți care arată foarte bine, se îmbracă la ultima modă, au foarte mulți bani. Sau un alt clișeu mișto e ăsta cu camera adolescentului, cu ușa plină de semne pe care scrie „nu intra”, „nu deranja”, „interzis”.

Andra: Eu nu cred că e un clișeu. E acel pas între copilărie și adolescență, când undeva în timpul liceului sau poate înainte, îți schimbi camera complet. Eu am avut, spre exemplu, toată camera roz cu prințese și postere și Hannah Montana. Și am avut un moment, nu mai știu când exact, cred că la începutul liceului, în care mi-am schimbat camera într-una de adult. Am făcut-o albă, colorată în felul meu, și așa a rămas.

Roxana: Dar nu atât schimbarea camerei, cât faptul că le interzici adulților să intre…

Andra: Ei intră oricum. E iarăși momentul ăla când te descoperi, începi să ai relații, ai nevoie de intimitatea ta, teoretic. Cu toate că părintele întotdeauna observă. Observă când ai un moment mai greu sau mai dificil prin care treci.

Roxana: Crezi că părinții sunt prea intruzivi în intimitatea noastră sau doar așa îi percepem noi?

Andra: Cred că așa îi percepem noi. Eu am avut o relație bună întotdeauna cu mama. Și mi-a oferit și intimitate, și libertate, libertatea alegerilor, până și a meseriei ăsteia. Eu am dat la liceu la 15 ani, în ideea că eu nu știu să fac altceva decât să cânt, să dansez, să citesc, să mă uit la filme. Putea să-mi impună altceva.

Roxana: Ce simt adolescenții astăzi? Și ce nu au curajul să spună?

Andra: Uite, eu îl am pe frățiorul meu, care cumva abia intră în adolescență. Are 14 ani. Și cred că se află fix în momentul ăsta în care își descoperă și sexualitatea, își caută drumul pe care vrea să meargă, pentru că nu toți copiii au un instinct. Cumva pe mine m-a ales meseria asta. Eu nu am căutat-o cu adevărat.

Roxana: Bănuiesc că fratele tău a văzut filmul. Ce reacție a avut după?

Andra: El a fost foarte mândru și fericit de la început de asta și, surprinzător, întotdeauna am avut o relație bună. Adică nu am avut momentele alea în care ne urâm și ne certăm. Noi ne băteam și ne jughineam un pic pentru că ne iubeam, dar am prieteni și colegi care nu au relații apropiate cu frații.

Roxana: Eu sunt singură la părinți și mi se pare un privilegiu să ai un frate.

Andra: Mie, de când s-a născut frate-miu, mi-a spus mama: „E al tău, copilul tău” și am crescut cu chestia asta că frate-miu e acolo întotdeauna. Dar i-a plăcut filmul foarte tare și nu, nu mi-a reproșat nimic.

Roxana: Dar cele mai mari frici ale adolescenților care sunt? Mie, în adolescență, îmi era super frică să vorbesc în public. Încă se mai manifestă asta și acum și e amuzant că am mers pe firul evenimentelor înapoi, să-mi dau seama de unde vine frica asta, și am descoperit că vine din generală. Eram în clasa a VII-a și trebuia să spun o poveste la balul bobocilor de a V-a. Îmi făcusem o povestioară despre un boboc de trandafir, care înflorea și creștea, ceva foarte clișeic oricum, și am uitat foaia acasă. Știam povestea, dar mi-era frică să o spun, că n-o să iasă bine. M-am dus în față și vorbeam, era foarte multă lume, toată atentă la ce spuneam eu și mai era acolo și acest băiat, de care mie-mi plăcea foarte mult în perioada aia, se afla undeva în spate și râdea. Cred că în momentul ăla mi-am imaginat că râde de mine și am terminat povestea cu lacrimi în ochi. E extrem de amuzant, acum dacă privesc înapoi, dar frica de vorbit în public n-a trecut încă.

Andra: Exact asta voiam să zic. Cred că o frică generală a tinerilor e de a nu fi judecați, pentru că sunt nesiguri pe ei și, apropo de societate, ți-e frică să nu fii arătat cu degetul. Dar uite, eu asta îmi doream să fac, meseria asta, și nu am avut, până la Radu, un om care să creadă în mine, din exterior. Nu familia, că asta e de la sine înțeles, dar nu am avut un profesor sau un om care să-mi spună: „Ești bună pe ceea ce faci, fă-o în continuare”, să-ți dea cât de mică încredere în tine. Și nimeni nu-ți spunea că tracul sau că emoțiile astea trec odată cu experiența și maturitatea.

Frica mea asta a fost. Eu am vrut să mă las de meserie, pentru că, la fel, mă duceam la probe pentru niște banalități, concursuri mici și începeam să plâng în timpul probei și credeam că eu nu pot să fac meseria asta având trac de public. Bine, ulterior am luat și premiul și mi s-a confirmat complet din exterior de niște cinefili că ce am făcut a fost foarte bine și mi-a dat toată încrederea pe toată viața că o să fac meseria asta. Dar din lipsa asta de formare a caracterului ți-e frică să nu fii judecat, ți-e frică de viitor, că și adolescenților, cu toată indolența, le e frică, termină liceul și nu știu mulți dintre ei la ce facultate vor să dea și se duc pe un semi-instinct, pe influența părinților.

Sunt multe incertitudini la vârsta asta.

Roxana: O întrebare previzibilă. Ce urmează?

Andra: Tocmai am fost la un casting pentru un rol de adolescentă de 14–15 ani. Practic, fizic eu nu pot să mă mai încadrez. La o vârstă de 15–18 poate, dar mai jos de atât nu pot să mă încadrez. Dar eu asta îmi doresc să fac, adică asta îmi e meseria. Și îmi doresc să lucrez în continuare. Urmează să dau la facultate în Anglia, la anul, tot pe actorie.

Roxana: De ce tocmai în Anglia?

Andra: Din două puncte de vedere. Oamenii în care am ajuns să am încredere, ca Radu și ca alții din zona asta, m-au convins că nu e cazul să dau la UNATC. Eu îmi făceam planul că într-a XI-a aplic și că imediat după a XII-a plec. Întâmplător, a apărut proiectul ăsta și mi-a dat cumva timpul peste cap cu un an și de asta am ajuns să-mi iau anul sabatic, dar asta îmi doream, să plec. Și acum e o oportunitate și după premiul ăsta pot să-mi pun engleza la punct, că nu sunt la nivelul la care ar trebui, am timp să-mi formez și cultura cinematografică europeană, că eu până la film n-am știut că există altă industrie decât cea americană. Și Radu mi-a dat foarte multe cărți de citit, foarte multe filme de văzut, și mă ajută foarte tare.

Roxana: Astea sunt planurile tale pentru anul liber?

Andra: Da, mă duc la castinguri, îmi doresc să mai muncesc, dar asta nu depinde neapărat de mine. Adică eu vreau să dovedesc că nu a fost o întâmplare rolul ăsta.

Roxana: Și dacă s-ar ivi și o oportunitate pentru un casting când ar trebui să pleci, ce ai face?

Andra: Cred că depinde de proiect. Sunt dispusă să las încă un an de facultate, pentru că știu ce înseamnă, nu poți să faci două lucruri deodată. Poți să le faci, dar nu să le faci bine. Sunt dispusă, dacă apare un alt proiect, să-mi îngheț anul, dacă intru, și următorul an să plec.

Roxana: Există lucruri pe care le-ai aflat despre tine sau pe care continui să le afli acum, după ce ai interpretat acest rol?

Andra: Da, am aflat că sunt mult mai puternică decât credeam. Am dus un rol destul de greu, ceea ce nu se întâmplă la vârsta asta. E un rol principal, în care sunt în toate cadrele și apar foarte diferit. Nu a trebuit să creez un rol pe o parte și să merg în zona aia, am putut să mă descopăr din toate punctele de vedere și am învățat să-mi induc emoții, am devenit mai profesionistă, am avut 33 de zile de filmare în fiecare zi, adică sunt conștientă acum că pot să duc așa ceva.

Roxana: Spre final, dacă ar trebui să-i transmiți ceva lui Alice în momentul de față…

Andra: Nu pot decât să-i mulțumesc. Că mi-a salvat cariera.

Ne ridicăm și ne pregătim de plecare. Între timp, Andra îmi arată cât de multe notificări are pe Instagram.

Andra: E mult mai greu decât crezi să fii influencer din ăsta. E groaznic, eu care nu eram cu telefonul, postez o dată la trei luni pe contul personal, acum încerc să postez de cinci ori pe zi. Tu unde stai?

Roxana: În Grozăvești, la cămin.

Andra: Și cum e? Sunt condiții proaste în general?

Roxana: E OK, că am o singură colegă de cameră și căminul ăsta e mai bun decât cel în care am stat anul trecut.

Andra: Știu, wow, la noi stăteau câte patru în cameră, băieți, fete, nu conta, deci e bine.

Roxana: Anul trecut am stat cu cea mai bună prietenă a mea din liceu în cameră și a fost mult mai bine, că venind din provincie la facultate și având foarte puțini oameni pe care să-i cunosc aici…

Andra: Știu, dar așa mă duc și eu în Londra, cu același sentiment, că sunt din provincie și mă duc la facultate. Dar nu e o problemă…

Roxana: A fost un șoc pentru mine când am venit în București. În prima săptămână am terminat cursurile miercuri la 5 și la 6 eram în autobuz să ajung acasă. Eram atât de fericită când am ajuns la mine pe stradă și vedeam asfaltul cu gropi în el și copiii care se jucau acolo și pe care m-am oprit nu doar să-i salut, i-am întrebat și ce fac.

Andra: Acasă tot acasă e… Măcar acum te-ai mai obișnuit?

Roxana: Cred că acum m-am îndrăgostit cumva de el, de agitația și de străzile lui.

Andra: Îți propui să rămâi aici după facultate?

Roxana: Nu m-am gândit încă la asta. Las lucrurile să se întâmple, momentan. În ianuarie plec în Franța cu un proiect Erasmus. Să vedem după.

Andra: Știi franceză?

Roxana: Da.

Andra: Pfoai, ce ciudă am pe voi.

Roxana: Eu eram genul ăla de copil tocilar care mergea la toate olimpiadele și concursurile.

Andra: Foarte bine, eu regret că nu am fost așa.

Roxana: Eu regret că mă duceam la prea multe. Aș folosi altfel timpul ăla din liceu acum. Nu erau foarte multe activități pe care să le fac în zona în care am trăit. Am văzut prima piesă de teatru abia într-a IX-a.

Andra: Da, dar nu e târziu.

Roxana: Mie îmi plăcea încă din generală să caut foarte multe și să fac multe, dar nu aveam unde.

Andra: Este un proces normal. Teoretic, în generală îți păstrezi inocența și înveți mult și bine, după, la liceu, mai faci ce vrei și abia după, la facultate, e un pas mai sus.

Roxana: Am impresia că la București maturizarea vine mai devreme…

Andra: Da, clar.

Roxana: Din generală.

Andra: Eu îl văd pe frate-miu. Discut cu frate-miu ca și cu mine la liceu. Bine, eu am fost un caz mai special, eu am fost prostuță până la 15–16 ani, o inocență din aia gravă, dar colegii mei nu erau așa. Cred că tocmai ce-a ajuns taxiul.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #34

Căutări (IV)
Iarnă, 2018

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *