Oamenii pădurilor: Ce învață studenții la silvicultură și care e realitatea din teren

Absolvenții de la silvicultură nu se angajează neapărat în administrarea pădurilor, ci la spații verzi în primării sau în sectorul de exploatare, spune Laura Bouriaud, profesoară la Facultatea de Silvicultură a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava.

1. Studenții vin la silvicultură cu ideea de a apăra pădurea, pentru că au auzit că dispare. În timp își dau seama că nu e chiar așa.

2. O treime din materii sunt despre exploatarea lemnului și o treime despre conservarea biodiversității (managementul ariilor protejate). În ultimii ani au fost introduse materii orientate spre managementul conflictelor de mediu sau spre politici forestiere. Lipsește însă, conform percepției studenților, legătura cu realitatea din pădure.

3. Practica e parțial organizată de facultate pentru a oferi competențe: măsurarea arborilor, evaluarea calității lemnului. Apoi, studenții fac practică și în ocoalele silvice, structurile care administrează pădurile. Unii, spune Laura, îi primesc fără multă atenție, alții își iau munca de mentor în serios. 

4. Mulți se angajează la spații verzi la primării sau în sectorul de exploatare. Educația de la silvicultură e tehnică, sunt în primul rând ingineri. Inginerii silvici sunt formați de sistem. Iar acesta, spune Bouriaud, ar trebui să-i încurajeze mai mult să-și asume responsabilități, să nu se ducă la șefi pentru orice decizie.

5. Munca absolvenților depinde și de starea pădurii, dar și de context. Starea pădurii depinde în primul rând de condițiile naturale. Există ocoale în care munca nu se face cu atenție, dar în care pădurea crește și singură. În altele, oamenii fac eforturi, chiar dacă nu au fonduri, sau oameni, sau sunt copleșiți de buruieni. „Contează și omul, dar și condițiile naturale și socio-economice ale locului,” spune Laura.


Pădurile ne oferă refugiu, apă, oxigen, umbră, lemn, protecție. Pădurile adăpostesc zeci de mii de specii de păsări și animale, fiecare cu rolul ei în ecosistem. Dar nu înțelegem întotdeauna ce ar trebui sau am putea să oferim noi, oamenii, crede activistul de mediu Florin Stoican, care caută mereu informații despre cum putem avea grijă de pădurile noastre. 

Florin este specialist în conservarea naturii și a resurselor naturale și a contribuit la proiecte legislative de mediu. A lucrat cinci ani la Romsilva, apoi opt la IKEA, mai întâi ca auditor de sustenabilitate pentru producția din Sud-Estul Europei, apoi ca manager de sustenabilitate în echipa care administra pădurile din România. Cu Asociația Kogayon a înființat în 2004 Parcul Național Buila-Vânturarița, în jurul căruia plănuiește să înființeze până în 2022 Geoparcul UNESCO Oltenia de sub Munte, ca motor al dezvoltării durabile a regiunii; apoi a făcut parte din echipa care a înființat și administrat Parcul Natural Văcărești în București. 

În seria Oamenii pădurilor, pe care o publicăm de-a lungul lunii octombrie, Florin discută săptămânal cu profesioniști care ne pot ajuta să înțelegem problemele de sistem din jurul pădurii și ne propun soluții prin care să avem grijă de ea. 

În acest episod vorbește cu Laura Bouriaud, profesoară de politici publice în domeniul silvic forestier la Facultatea de Silvicultură a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde conduce și doctorate. Totodată, este cercetătoare-asociată la Inventarul Forestier Francez, cu experiență de cercetare și consultanță în gestionarea durabilă a pădurilor și tăierile ilegale, cu activități în Rusia, Montenegro, Albania și Kosovo. Laura Bouriaud vorbește despre lacunele din domeniul silviculturii, dar și despre imaginea pe care o au studenții despre păduri și despre joburile pentru care se pregătesc acolo.

Bouriaud spune că în România lipsește o legătură mai strânsă între sectorul privat și învățământ.

Cuvintele subliniate cu linie punctată sunt termeni și concepte întâlnite des în silvicultură dar mai rar în afara domeniului. Apasă pe cuvânt pentru definiții și explicații adiționale. Interviul a fost editat pentru claritate.


Florin Stoican: De câte generații școlești silvicultori?
Laura Bouriaud: Din ’95 am școlit 25 de generații, 100-150 de studenți pe an. Se înscriu mai mulți la învățământ la distanță, 50-70, și termină 25-40.

Cum a evoluat învățământul silvic românesc?
De la un domeniu ce părea multora inaccesibil acum 30 de ani a devenit mai accesibil, iar acum avem un recul, datorită crizei de imagine a silviculturii. La început aveam mulți studenți care veneau din familii de silvicultori pentru a continua tradiția, acum aceștia sunt din ce în ce mai puțini și vin mai degrabă studenți care iubesc pădurea, sau care nu au reușit să meargă la alte centre universitare și nu au vrut să lucreze în mediul industrial, preferând lucrul în natură.

Părinții nu-i mai trimit fiindcă știu ce e în sistem. Am auzit că unora le e rușine că sunt silvicultori. Cunosc un caz în care proprii părinți îi spun unui inginer silvic că știu ei că pădurea e distrusă și că ce inginer silvic e el de nu știe astea.

Studenții cum văd meseria de silvicultor?
Vin la silvicultură cu idea de a apăra pădurea, au auzit că pădurea dispare. În timp își dau seama că lucrurile nu stau chiar așa. Îi școlim foarte mult tehnic, pentru că ei sunt în primul rând ingineri. Mai avem și o parte de formare a lor pentru specificul meseriei, viața de zi cu zi, contactul cu oamenii, legislație. Cred că le oferim o educație destul de vastă, toate instrumentele necesare pentru a-și face meseria. Ceea ce le lipsește însă, conform percepției lor, este legătura cu realitatea din pădure. Una le spunem noi din manualele de silvicultură și economie forestieră și alta e realitatea.

E o facultate grea, cu multe discipline tehnice, și nu le putem promite că la sfârșit au loc de muncă. Noi le arătăm cum pot trăi împreună cu natura, nu le arătăm cum poți face bani din pădure. Cred că, atunci când termină și ajung în producție și văd că sunt împinși să facă bani din pădure, e o discrepanță între ce îi învățăm noi și realitate. Dacă nu s-ar face producție, marea majoritate ar răsufla ușurați.

Fac și practică în facultate?
Fac. E parțial organizată de noi pentru a le oferi competențe specifice (măsurarea arborelui, evaluarea masei lemnoase etc.), apoi fac practică în cadrul ocoalelor silvice. Însă acolo depinde foarte mult de oameni. Sunt unii care își iau munca de mentor în serios și alții care se mulțumesc doar să-i primească, depinde de norocul studentului și de înclinația și dorința fiecăruia de a-i învăța ceva.

De unde provin studenții?
Majoritar din zona Sucevei și din regiunea de nord-est. Avem însă și din alte zone, mai ales la învățământ la distanță, Suceava fiind singura specializare la distanță din țară în domeniul silviculturii. Astfel atragem studenți din toată țara.

Cu ce perspective vin la facultate?
Majoritatea vin pur și simplu să facă o facultate, eventual una mai aproape de natură. Au o viață de student frumoasă, cu multe ieșiri și evenimente în natură, cu practică. Asta le place și asta apreciază cel mai mult.

Care sunt perspectivele de angajare?
Cei mai mulți se angajează în domeniu, dar nu neapărat în administrația silvică, ci și la spații verzi la primării, în sectorul de exploatare etc. Perspectivele sunt însă încețoșate din cauza lipsei de politici clare de recrutare din partea gestionarilor de păduri, Romsilva dar și ocoalele silvice private, care nu au o politică de recrutare clară, vizibilă, transparentă.

Cum a fost văzut de la Suceava concursul Romsilva din primăvară când s-au dat puncte în plus absolvenților de la Brașov? (Romsilva a anunțat posturi disponibile în echipa lor, ca ingineri silvici stagiari. Concursul de selecție, arată conducerea Facultății de Silvicultură din Suceava într-un comunicat, nu s-a limitat la verificarea competențelor cerute de postul respectiv, ci a introdus drept criterii de notare vechimea școlii silvice și cifra de școlarizare a unității de învățământ pe care a absolvit-o candidatul – n.r.)
Când au venit studenții să-mi povestească aventura, am cerut procedura pentru că nu puteam să cred. Apoi, am văzut modul de calcul și am realizat că cea mai bună absolventă a noastră, în loc să intre printre primii, a intrat a 34-a prin impunerea acelei ponderi discriminatorii care-i favoriza pe cei de la Brașov. Ca să fii echivalentul unui student de 8 la Brașov, trebuia să ai 10 la Suceava. Studenții au perceput asta ca pe o nedreptate, iar eu, ca pe o ofensă adusă întregului învățământ silvic de la Suceava. (În final, Romsilva a anunțat că suspendă concursul și au spus că-l vor relua, dar încă nu au revenit – n.r.)

De unde vine orgoliul acesta?
Am avut problema asta și când eram eu studentă. În timp lucrurile s-au ameliorat, fiecare facultate găsindu-și și drumul ei, și candidații ei. Nu a fost o competiție nici pe candidați, nici pe resursă. Competiția a venit în anii ’90 fiindcă Facultatea de la Brașov a fost singura și, când au apărut și altele, unii au văzut asta ca pe o concurență nemeritată. Dar am arătat că putem să ne înțelegem bine. Eu am avut mulți profesori de la Brașov care predau aici și fiind aceiași profesori nu era nicio diferență.


Cum se vede de la catedră ce se predă la noi față de ce e în restul Europei?
În Europa, acum 20 de ani, era un trend care ne-a ajuns și pe noi acum: oamenii vin la Silvicultură nu pentru a fi ingineri silvici, ci pentru protecția mediului. Studenții optau tot mai mult pentru discipline de ecologie și specializare în servicii ecosistemice. Profesorii erau îngrijorați pentru că nu mai puteau instrui amenajiști, proiectanți. 

Ce lipsește la noi e legătura strânsă dintre sectorul privat și învățământ. În străinătate (experiența franceză pe care eu o cunosc), studenții sunt mult mai mult împinși și au mult mai multe oportunități de a se integra în mediul profesional înaintea terminării studiilor, lucrând din timpul școlii, cu ofertă de stagii clară, pe bază de contract, bine știută dinainte, transparentă. La noi, studentul trebuie să-și caute. 

Avem și noi oferte de stagii din partea sectorului privat, mai ales a ocoalelor silvice private și a firmelor de geodezie-cadastru. Însă ne lipsesc bursele pentru studenții merituoși, care să le ofere acestora susținere, dar și perspectivă de angajare, care ar stimula competitivitatea. Ne revoltă când vedem că cei mai buni absolvenți se duc la lucru în străinătate.

Există oameni dezamăgiți că nu pot face meseria la ei în țară?
Sunt foarte mulți dezamăgiți. Unii sunt mulțumiți că au găsit loc de muncă, e împlinirea vieții lor, lucrează, au salariu și nu le mai pasă. Dar sunt oameni care nu sunt născuți să fie prizonieri, fără idealuri, sunt oameni care își pun întrebări asupra propriilor vieți și aceștia au cel mai mult de suferit, fiindcă văd aplatizare, văd că nu evoluează. 

Apoi mai e perspectiva mediului privat. Zilele trecute am vorbit cu un fost student, care a muncit, a strâns bani, și-a cumparat TAF, și-a făcut firmă de exploatare. A încercat să intre la licitații și nu a reușit, fiindcă nu cunoaște pe nimeni și e eliminat imediat. Apoi și-a făcut firmă de prestări servicii, de împăduriri, dar tot degeaba. Se pune condiția experienței firmei de patru ani în domeniu. Cum să pornești? Unde să faci și atești experiența asta? Ca să poată munci, ia contracte împreună cu o firmă care are deja experiență și îi dă 30% din cifra de afaceri, doar ca să poată intra. E un obstacol pus tinerilor antreprenori deși ne plângem că nu avem antreprenori.

Nu putem blama întotdeauna silvicultorul pentru starea pădurii, spune Bouriaud, trebuie să luăm în calcul și condițiile naturale și contextul socio-economic al locului.

Cum scăpăm de blocaje și cum aliniem învățământul, nevoile pieței și pe cele ale societății?
Există o singură măsură care ar rezolva 90% din problemele sectorului, poate nu imediat, dar sigur în cinci ani: recrutarea și selecția corectă a personalului principalului angajator, Romsilva. Dacă ei și-ar atrage cei mai buni oameni, e clar că sectorul privat se aliniază ca să atragă și ei oameni buni. Studenții vor fi stimulați să învețe și în Romsilva se va propaga modelul celor care performează. Eu tot strig de ceva vreme: managementul resurselor umane este cheia problemei la noi.

Cât de pregătit e sistemul de învățământ să ofere mijloacele de protecție a pădurilor?
O treime din materii sunt de competențe, o treime sunt de specialitate silvică, de exploatare a lemnului, și o treime sunt pe conservarea biodiversității, managementul ariilor protejate, ecologie. Ce a fost diferit la noi față de Brașov a fost că am beneficiat din primii ani de schimburi în străinătate. Am introdus discipline din sfera socio-umană, legislație, economie, managementul conflictelor de mediu, economie forestieră, politici forestiere. Avem însă din ce în ce mai puțină flexibilitate la stabilirea curriculei, un procent de 15-20% de ales dar tot dintr-o listă, chiar dacă ea are discipline fără rost.


Cum s-a ajuns la prăpastia creată între silvicultură și societate? (Se referă la o polarizare a taberelor. Publicul larg, luându-se după vocile organizațiilor de mediu, și-a format o percepție generalizantă, că „toți silvicultorii sunt hoți”, că „tot lemnul e furat”, că „pădurile dispar văzând cu ochii”. De partea cealaltă, cei din sector spun că-s exagerări, că nu se poate generaliza pornind de la excepții de silvicultori corupți și unele zone cu tăieri ilegale, că publicul e nepriceput și dezinformat de către ONG-urile de mediu – n.r.)
Ne-am închis într-un cerc vicios, când au apărut primele acuzații, primele puneri în discuție ale modelului de silvicultură oferit de Romsilva. Câtă vreme nu s-a uitat nimeni mai atent în ograda lor, toată lumea a fost mulțumită. Când au început unii și alții din afară să fie interesați, în loc ca Romsilva și chiar ministerul să-și pună întrebarea chiar facem bine ce facem, au început și mai tare să zică facem bine ce facem și s-au închis singuri într-o spirală: cu cât suntem mai criticați, cu atât nu vrem să discutăm. 

Cei din sistem nu vor să vorbească. Dacă ar fi vorbit, cei din afară ar fi știut despre ce e vorba, dar au refuzat să vorbească. Mă duceam la foști studenți și când întrebam ceva îmi spuneau că nu pot vorbi și să scriu șefului. Asta vine din structura ierarhică, în care totul se petrece de sus în jos. 

Noi producem absolvenți de Silvicultură, dar inginerii silvici îi formează sistemul, iar acesta îi învață să nu-și asume decizii, să trimită la șef pentru orice, să nu semneze, să nu-și asume responsabilități. Pentru că le este frică, iar șeful are mecanisme cu care să-și țină angajații sub control. Din păcate chiar recent s-a aprobat prin ordin de ministru ca în consiliile de disciplină membrii să nu mai fie numiți, ci aleși de șefi (înainte erau aleși prin vot, acum sunt numiți prin decizia conducerii – n.r.). Spunea cineva că transformăm inginerii în iobagi la ocol.

Până la ce nivel merge acest sistem?
Consideram că Romsilva e piramida perfectă, cu 16.000 de oameni la bază și câteva sute, zeci până la doi-trei oameni care sunt la vârf și comandă totul. Am ajuns să-mi schimb percepția: e super-regionalizată, fiecare director de direcție are propriile relații și propria putere și astfel foarte multe lucruri se petrec local, la nivel de direcție, fiecare cu modelul lui. Răspund oarecum ierarhic sus dar avem foarte multe variații între ocoale silvice. Depinde de omul care este în funcție în momentul respectiv, cât de bine își face treaba și cât este lăsat să-și facă treaba.

Cine vrea să facă muncă cinstită poate?
Poate, dar este foarte greu. În momentul în care-ți asumi un punct de vedere, colegii se uită strâmb: De ce? Nu-ți era bine? Ce-ți trebuie? De ce bagi facultatea în astfel de lucruri? Și mi se pare incorect. 

Când a fost discuția cu recrutarea discriminatorie, era o ocazie în care eu aș fi făcut greva foamei. Pe calea justiției s-a rezolvat. Dar nu au fost demersuri formale și presiuni din partea universității. Dacă nu s-ar fi reacționat și luat atitudine individual, nu s-ar fi rezolvat nimic.

E nevoie să obținem o viziune comună care ne-ar ajuta să mai calmăm un pic din rana asta deschisă a comunicării.



E starea pădurii dată de calitatea oamenilor care lucrează la pădure?
Starea pădurii e dată în primul rând de condițiile naturale. Există ocoale în care munca se face în bătaie de joc, dar le-a dat natura condiții atât de bune încât crește pădurea singură. Și sunt altele în care oamenii chiar fac eforturi, nu au bani, abia regenerează, îi copleșesc buruienile, se descurcă greu cu oamenii, e zonă expusă, se fură. Contează și omul, dar și condițiile naturale și socio-economice ale locului. Nu putem blama întotdeauna omul.

Cum se văd studenții din postura de paznici ai pădurii?
Ei nu realizează că vor ajunge paznici la pădure. Abia la cursul de drept le spun că vor fi aspru dezamăgiți, fiindcă vor alerga prin pădure și vor face procese verbale degeaba, că tot ei vor plăti paguba. Realizează asta când ajung în producție. 

Mai grav ca paza e gestiunea, fiindcă nu sunt pregătiți să cunoască substraturile ei. Sunt puși în locuri foarte expuse și sunt extrem de vulnerabili. Tinerii absolvenți nu știu bine diferența dintre un APV cu plusuri și fără plusuri.

Unii chiar sunt bucuroși să fie angajați și să înceapă ca pădurari fiindcă iubesc pădurea. Dar după ce s-au pregătit ca ingineri, trebuie să facă școala tehnică liceală ca să fie pădurari.


Ne schimbăm sau mergem la fel?
Avem șanse să schimbăm totul repede și ușor dacă s-ar vrea. Politicile s-au făcut cam de aceiași oameni în ultimii 20-25 de ani. Iar ei sunt blocați în anumite soluții instituționale, de gândire, birocratice. Orice idee din afară e oprită fiindcă dă mult de lucru, sau de frică să nu fie acuzați că-s părtinitori, iar astfel nu poți inova. 

În legislația românească actuală trebuie să inovezi fiindcă nu putem continua cu ea cum e acum. E ca o instalație care curge și în loc să închidem robinetul și să o reparăm, noi tot astupăm cu petice unde pocnește și apa curge și ne umple casa. 

Apoi transparența decizională nu a fost serios aplicată. Toate legile se fac pe repede înainte, sub presiunea timpului. Nu avem studii de impact, nu avem cercetare în România pentru foarte multe aspect care sunt critice pentru sector.

Noi facem cercetare dar sunt cercetări fundamentale, nu aplicate. Sectorul are nevoie de cercetare aplicată, de biometrie de exemplu, unde nu avem un model de propagare a erorilor de măsurare a volumelor lemnului.

Nu simți speranță dinspre noile politici ale UE? Avem European Green Deal, Strategia de biodiversitate, urmează Strategia forestieră, toate cu ținte mult mai clare către care trebuie să ajungem și noi. În plus, avem infringementuri și riscăm amenzi mari pentru încălcarea directivelor europene din domeniul conservării naturii.
Nu. Tare mi-e teamă că acestea ne vor pune capac definitiv pentru că nu vom ști să ne adaptăm. O vom face cum am făcut cu ariile naturale protejate. În loc să profităm de această oportunitate, am transformat-o într-o corvoadă fantastică și nu am obținut nici conservare, nu am satisfăcut nici nevoile comunităților locale. Am creat conflicte prin impunerea de restricții și nu am obținut nici bani, fiindcă le-am impus prin lege și nici măcar nu putem să obținem compensații din banii europeni. Dacă o să lucrăm în același mod, ne-am închis. Mi-e teamă că nu avem specialiști care să negocieze pentru noi și mi-e teamă că o să ieșim mai degrabă pârjoliți din treaba asta.

De ce nu s-au disociat silvicultorii onești de colegii care i-au făcut de râs?
Nu au avut cum. Asta ar fi însemnat ca Romsilva să fie supusă unui sistem de auditare. Primele încercări de auditare s-au făcut prin FSC dar au reușit să le treacă. Apoi a fost auditul intern, recent introdus. Dar nu există proces de audit extern. Nu am avut și nu știu dacă vom avea așa ceva, pentru că orice astfel de proces este rapid colonizat politic.

De ce au rămas nerezolvate cazuri flagrante?
Sunt cazuri mari nerezolvate, nescoase la lumină. Mi-e teamă că lucrurile sunt mult mai mari decât ne-am imagina. Nu cred că există mafie, dar există înțelegeri între oameni care doresc să câștige bani, care se sprijină unii pe alții. 

În multe direcții silvice politica este împletită cu silvicultura. Gărzile forestiere sunt afectate de credibilitate încă de la înființare, fiindcă ele au fost de la început populate cu oameni fie tineri și fără experiență, fie ejectați de sistem. Reprezentanții proprietarilor de păduri s-au focusat pe conflict, pe ideea că Romsilva le taie pădurile, doreau recuperarea pădurilor, fără să-și pună problema ce se întâmplă cu ele după. N-am construit atunci și așa am rămas. Am pornit cu un conflict pe care îl avem și acum.

Societatea acuză sectorul silvic, iar acesta e supărat că e pus la zid. Cum îi împăcăm? Putem?
Eu zic că da. Dar acest lucru îl pot face doar oamenii care lucrează cu adevăruri, fără viclenie, nu cei care-i asmut pe unii contra altora pentru a câștiga ei popularitate. Eu cred că se poate face. Văd însă că există un punct comun, aversiunea față de politic. Toți o fac pentru pădure, numai că silvicii nu au acceptat că au niște probleme sau au început doar în ultima vreme să accepte că au probleme. 

Eu cred însă că e nevoie să obținem o viziune comună care ne-ar ajuta să mai calmăm un pic din rana asta deschisă a comunicării. Întotdeauna vor fi extremiști care nu vor vrea să discute, întotdeauna vor fi corupți care nu vor vrea sub nici un chip, dar marea majoritate a oamenilor trebuie să înțeleagă că pot discuta unii cu ceilalți și asta ne-ar ajuta să ne însănătoșim. Marea masă a oamenilor trebuie să înțeleagă că avem ce discuta și că putem ajunge la un punct comun.


Citește și primul interviu din seria Oamenii Pădurilor, cu Mihai Zotta, silvicultor cu peste 20 de ani de experiență, aici.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Oamenii pădurilor: Ce învață studenții la silvicultură și care e realitatea din teren

  1. Foarte adevarat.Problema e ce facem sa dispara dihonia?Cred ca cel mai important este schimbarea mentalitatii tuturor paturilor sociale,iar politicul sa nu-si mai bage nasul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *