Ynia

Experiența unei bone filipineze în România.

Ynia este o filipineză care a venit aici să lucreze ca bonă și menajeră. În căutarea unei vieți mai bune, s-a trezit prizoniera unui sistem de exploatare. La fel ca românii care pleacă să lucreze în țări mai bogate din Vest, imigranți din țări asiatice vin să lucreze în Europa. În prezent, peste 750 de străini, majoritatea femei filipineze, lucrează oficial ca muncitori domestici în România (mai sunt și cei neînregistrați). O echipă de teatru a documentat fenomenul și a ales-o pe Ynia să joace rolul principal în piesa Produse domestice.


România părea frumoasă. Am ajuns la Focșani și am văzut pentru prima dată zăpadă. A fost cea mai frumoasă zi. Am sunat-o pe mama și i-am spus: „Mamă, ninge și e superb, parcă ar cădea cercuri de bumbac din cer”. În Filipine visăm la zăpadă. În fiecare an folosim un săpun alb, Perla, pe care îl punem în apă să se înmoaie și facem clăbuci, pe care îi acoperim cu sare, ca să se întărească. Îi punem apoi peste pomul de Crăciun și arată ca zăpada. Ne strângeam toți în jurul lui și cântam „I am dreaming of a white Chrissstmaaassss…”.

Înainte să văd zăpada în viața reală, am văzut-o în filme. Prima dată când aveam vreo cinci ani, într-un desen animat. Parcă se numea Sara the little princess. Nu aveam televizor, fiindcă tatăl meu era sărac, dar mă uitam la desene pe geamul casei unchiului meu, fiindcă el era bogat. Nu ne lăsa să intrăm fiind așa săraci. Așa că după școală alergam spre casa unchiului, mă urcam pe scări și priveam pe geam. Așa am văzut cum ningea peste micuța prințesă. M-am dus la mama și am întrebat-o când va veni zăpada și în Filipine.

Și-a amintit de momentul ăsta când am sunat-o din România să îi spun că ninge și este minunat.

Apoi am sunat-o din nou peste o vreme și i-am zis: „Știi mamă, zăpada e muncă grea. Zăpada este oribilă!”

Iarna, in ianuarie, trebuia să mă trezesc la cinci jumătate pentru a da cu lopata zăpada, ca angajatoarea mea să poată ieși cu mașina. Noaptea mă trezeam din două în două ore ca să pun lemne în centrală. Mă crezi sau nu, eram ca un drogat din cauza lipsei de somn. Iar dimineața aveam perna neagră de cenușă. Dacă nu mă trezeam noaptea, mi s-ar fi întâmplat ceva foarte rău.

Mă numesc Ynia, am 30 de ani și am venit în România în 2011 ca să lucrez ca bonă și menajeră. Aveam nevoie de bani pentru familia mea cu șase frați, dintre care eu sunt cea mai mare. Acum sunt tot menajeră, dar joc și într-o piesă de teatru. Vreau să îmi spun povestea fiindcă simt că dacă facem publice lucrurile astea, poate autoritățile ne vor ajuta. Dar mi-e și foarte frică, fiindcă știu că oamenii cu bani, ca cei pentru care lucrăm noi, îmi pot face rău.

Când eram la școală îmi doream foarte tare să joc teatru. Dar nu eram suficient de frumoasă. In Filipine trebuie să ai pielea cât mai albă și buzele mici pentru a fi considerată frumoasă. Eu eram aleasă doar pentru voce. Așa că eu cântam din culise iar o fată frumoasă era pe scenă. Îmi amintesc că odată l-am chemat pe tatăl meu la piesă și a fost tare dezamăgit că nu m-a văzut decât la final, când a fost prezentată echipa.

Eram bună la școală, am intrat la facultate cu 93% – nota maximă este 100%. Eram pe lista decanului, unde apari doar dacă menții medii de peste 90% tot timpul. Am intrat la Electronică și Comunicare, la Saint Louise, cea mai bună universitate din țara mea. Dar după 3 ani jumătate a venit dezastrul și părinții mi-au spus că nu mă mai pot întreține. Opțiunile erau ca fratele meu mai mic să renunțe la școală sau eu. Și am zis „nu! Nu fratele meu!”. El avea 16 ani și urma să intre la liceu așa că nu voiam să se oprească. Așa că m-am oprit eu. Mai aveam un an jumătate și terminam. Cum ar fi fost dacă absolveam și aveam diplomă de inginer?

Famila mea nu a fost întodeauna săracă. Confecționam portofele, genți, curele din piele naurală și treaba mergea bine. Suntem șase frați și surori. De luni până vineri eram la școală, dar în fiecare duminică, de la ora 7, ne puneam la o masă lungă și lucram. Tata modela pielea, eu și frații mei coloram, iar mama cosea. Apoi vindeam în piață.

Tătăl meu a întâlnit un taiwanez, Mr. Lo, care i-a propus să exporte în Taiwan. A acceptat. Un portofel costa 10 pesos, 1 leu adică, iar în Taiwan primea de 3 ori mai mult. Apogeul afacerii a fost în 2001. Exportam de doi ani în Taiwan, Haiti, Malaysia. Fiindcă mergea bine, tatăl meu a avut curajul să se împrumute de la bancă. Apoi a venit epidemia cu virusul SARS, cum e cu Ebola acum. Toată marfa plecase către Taiwan și a fost oprită în port. Nu au acceptat-o de teamă să nu fie contaminată cu SARS, care era peste tot și se credea atunci că vine din Filipine. Când pielea stă într-o încăpere închisă unde este cald, se distruge.

Am devenit bankrupt.

Ne duceam să vindem legume în piață, dar nu prea se cumpărau, așa că i-am spus tatălui meu că ar trebui să și cântăm: el la chitară, iar eu la voce. De la tatăl meu am moștenit latura artistică. Este sculptor și muziciant – interpreta foarte bine Beatles când eram eu mică.

Oamenii au început să cumpere legume de la noi și chiar lăsau bani în plus fiindcă le plăcea muzica. Într-o luni a trecut un tip care ne-a invitat la audiții pentru un club jazzy. L-am convis pe tatăl meu și am primit jobul. În prima seară ne-au dat 300 de pesos, adică în jur de 200 de lei. Așa ne-am putut plăti drumul înapoi spre casă, altfel ar fi trebuit să mergem pe jos cei 3 km, seara.


Am lucrat apoi ca inspector vizual la compania Texas Instruments, unde inspectam cipuri pentru avioane, mașini, telefoane. Am fost manager la o companie de vin, pentru care promovam produsele. Și obișnuiam să cânt la nunți. Așa l-am cunoscut pe soțul meu, care e pe jumătate chinez. M-a cerut de soție după un cântec și eu am zis da, credeam că glumește. A doua zi a continuat și tot așa, până când lucrurile au devenit serioase. După nuntă, mi-a cerut să renunț la job și asta am făcut.

Mariajul a fost un eșec.

Am hotârât să plec la muncă în străinătate, după ce soțul meu, care mă ajuta să îmi întrețin familia, m-a acuzat că nu m-aș putea descurca fără banii lui. Așa că am plecat să muncesc în străinătate, așa cum fac multe femei din Filipine.

De obicei, femeile pleacă la muncă fiindcă în Filipine sărăcia este peste 90%. Dacă au copii, inima de mamă spune „nu vreau ca ei să trăiască tot în sărăcie, vreau să aibă un viitor bun, așa că mă fac menajeră în străinătate și trimit tot salariul acasă”. În Filipine o bonă câștigă doar echivalentul a 50 de lei pe lună. Chiar dacă ar primi 200 de euro nu și-ar permite să își trimită copiii la școală și să plătească chirie.

Eu voiam să lucrez în Italia, dar mi-ar fi luat șase luni să ajung acolo. În România dura doar două luni. Am plătit 2000 de euro agenției din Filipine și 500 de euro pentru cursuri, să obțin o licență oficială ca menajeră.

Agenția din Filipine colabora cu o agenție din România, care a primit 3000 de euro comision de la angajatorul meu. M-a ales după un interviu pe Skype.

Am ajuns în Focșani în octombrie 2011 și am lucrat șapte luni pentru doamna B. Primeam 400 de dolari pe lună, pe care îi trimiteam acasă. Toate filipinezele trimit banii acasă.

Experiența mea acolo nu a fost rea de la un capăt la altul. Doar șefa mea era, dar prietenele ei erau așa drăguțe cu mine. Ca vecina ei, o femeie în vârstă care nu vorbea engleza și căriea îi spuneam „mamaie”. Știa că atunci când m-am angajat eram rotunjouară și vedea că slăbesc. Avem 64 de kilograme când am ajung în România, iar în scurt timp am ajuns la 48. Așa că mamaie punea mâncare în pungi de plastic, le înoda și le arunca peste gard. Își ațintea degetul spre pachet și eu îl duceam la mine în cameră. O vedeam pe fereastră cum îmi face cu mâna și gesticulează ca și cum totul va fi bine. Nu o voi uita, mă întreba tot timpul dacă sunt bine și îmi dădea mâncare fiindcă știa cum e doamna B.

Într-o zi, doamna B. a făcut un tort cu cireșe, pe care l-a tăiat în bucățele mici, pătrate. Nu mai gustasem cireșe în viața mea și m-am gândit „Doamne, trebuie să fie așa bun tortul”. Doamna a numărat douăzeci de bucățele. NO EAT! mi-a spus și a dus mâna la gură. NO! Fiindcă trebuia să vină oaspeți. Până la urmă oaspeții nu au mai ajuns în seara aia. Nici în următoarea, dar doamna B. număra bucățile înainte să se ducă la culcare. Una, două, trei, ….douăzeci. Tortul s-a umplut de molii și atunci mi-a spus: „Ia-l și aruncă-l la Nero”, un câine mare.

Găteam împreună cu doamna B. iar ea mânca, împreună cu fiul ei. Eu trebuia să mănânc ce rămânea în farfurii. Nici măcar nu punea pe o nouă farfurie. Dar nu-s câine.

I-am spus despre asta doamnei M. patroana de la Agenție. „It is OK, no, stay, mai e puțin”, mi-a spus. Aceasta, împreună cu soțul ei voiau ca eu să rămân la angajatoare șapte luni, fiindcă apoi ei nu mai erau obligați să mă înlocuiască fără să primească un nou comision.

Doamna B. era foarte vulgară cu mine, tot timpul mă înjura. La început îmi spunea „pizdă” iar eu nu știam ce înseamnă, credeam că așa se spune ajutoarelor din casă. Așa că ziceam „OK, Mam, thank you Mam”, iar oaspeții ei râdeau. O femeie m-a luat de o parte și mi-a zis să nu o mai las să mi se adreseze așa. „Tu știi ce înseamnă?” Nu, i-am zis. E organul de jos femeii, mi-a arătat. Și m-am simțit degradată.

Țipa la mine tot timpul. Odată a deschis toate sertarele din bucătărie și a început să arunce cu obiectele dinăuntru în mine. Așa că am sunat-o din nou pe Agentă, „Mam, nu mai pot rezista aici”. A discutat cu doamna B. După acestea, partea aiuritoare e că m-am trezit cu o psiholoagă, care a venit să discute cu mine. Am sunat-o din nou pe șefa agenției: „Așadar, eu sunt nebuna?”

Cel mai mult mă stresa că Agenta și soțul ei, domul I., mă amenințau în loc să mă ajute. „Mi-ați spus că aici sunt oameni buni, dar se pare că nu este adevărat, oameni cu asemenea nervi nu ar trebui să aibă o menajeră în casă”. Domnul I. mi-a spus că dacă nu stau șapte luni, va chema poliția și eu va trebui să le plătesc comision de 3000 de euro. Mi s-a făcut frică. Nu știam că legile erau altfel decât spunea el.

Am demisionat după șapte luni, iar Agenta m-a vândut din nou. A făcut 6000 de euro de pe urma mea. Și nu mi-a spus că noul angajator, M., a mai avut trei filipineze înaintea mea. Dacă știam, nu acceptam jobul, fiindcă era clar că ceva nu este în regulă acolo. Filipinezele nu pleacă pur și simplu.

Mă plătea bine, dar nu aveam zi liberă. Casa lui era plină de camere video, iar în baie aveam microfon. Odată eram în balcon, singurul loc fără cameră video. M-a sunat. Probabil era la restaurant și verifica înregistrările video conectate la telefonul lui. Nu eram în birou, nu eram în camera mea, nu eram în bucătărie, nu eram în camera lui, deci unde sunt? Am răspuns la telefon.

– Unde ești, ai fugit?

– No, Sir, sunt pe balcon.

– Minți, întră acum în casă, vreau să te văd.

Am intrat și m-a văzut. Altă dată mi-a spart căsuța de mail, voia să știe tot. Așa trăiam acolo. Cred că făcea asta fiindcă ținea la intimitatea lui, dar cum rămâne cu intimitatea mea?

De fiecare dată când ieșeam din casă mă însoțeau doi bodyguarzi, Sebi și Vali. Amândoi erau îmbrăcați normal, iar Sebi doar cu un inch (2,5 cm) mai înalt decât mine, așa că nu păreau paznici. Mergeau cu mine oriunde, chiar dacă voiam doar să mă plimb prin parcul Herăstrău sau să citesc o carte. Nouă, filipinezelor, ne plac cărțile romantice, suntem romantici incurabili. Bărbații în schimb nu citesc, ei iubesc sporturile, basket-ul. Acum citesc și eu un alt fel de carte, Outliers, de Gladwell. Mi-a dat-o Smarada, cealaltă actriță (din piesa de teatru pentru care fac repetiții din septembrie). Este despre oameni care, în ciuda tuturor piedicilor, reușesc.

Am cunoscut alți filipinezi prin Facebook. Pe Kuya (fratele) Rouen, președintele Comunității Filipineze din România și Ate (sora) Rose, nevasta lui. M-au ajutat mult. I-am întâlnit în persoană la ziua mea, când M. mi-a organizat o petrecere. „Fiindcă ești o menajeră bună, îți fac petrecere”, mi-a spus înaintea zilei mele din 13 octombrie 2013. Mi-a cumpărat șampanie, tort, de toate.

M. a început să fie rău cu mine după ce i-am cerut o zi liberă. Mi-a reproșat că sunt la fel ca celelalte curve, că vreau doar bani de la el. „Sir, vreau salariul pentru care muncesc.”

Mă umilea, îmi vorbea urât. Incidentul care m-a făcut să demisionez a fost când m-a pus să îngenunchez în mall și să îmi cer scuze că am pierdut o căciulă. Era mare și eu înfricoșată. Am făcut cum mi-a cerut.

A doua zi i-am spus că vreau să demisionez. „Vrei să pleci fiindcă vrei să fii prostituată, vrei bărbați”. „Sir, nu sunt așa. Aveți o părere proastă despre femei, dar nu toate femeile sunt la fel.” Am început să mă apăr și să apăr femeile în general, așa că a sunat-o pe Agentă să îi spună că sunt obraznică. „E normal, tu cum ai reacționa dacă cineva te-ar face curvă?” „Nu este normal, fiindcă el este șeful tău”, mi-a explicat aceasta. Apoi M. mi-a oferit 1000 de euro dacă mai rămân un an la el. Demnitatea e mai importantă decât banii. Ca femeie, nu pot accepta ca cineva să îmi calce în picioare demnitatea doar fiindcă are bani.

Am avut noroc cu Oana, secretara de la Agenție. M-a sunat și mi-a spus să nu îmi fie frică, fiindcă nu îmi pot face rău, nu mă pot trimite la închisoare dacă demisionez. Dacă nu era ea, probabil și acum eram comercializată de Agenție. Stătea în altă cameră și îmi trimitea mesaje. Până la urmă a demisionat de acolo, am auzit că și-a făcut o agenție proprie.

Kuya Rouen m-a ajutat să îmi găsesc o gazdă unde nu a trebuit să plătesc chirie câteva săptămâni, până îmi găsesc de lucru. A primit o zi liberă de la angajatoarea lui și m-a condus la apartamentul închiriat de o filipineză.

O altă filipineză m-a ajutat să îmi găsesc de lucru. Avea un iubit român care făcea pateuri pentru Mega Image Shop and Go. Avea cinci filipinezi care lucrau pentru el, toți cazați într-un apartemant unde m-am mutat și eu.

Odată ce demisionezi, ca imigrant ai două luni pentru a-ți găsi un nou angajator care să îți facă acte. Fără contract de muncă, devii ilegal. Dacă poliția prinde un imigrant ilegal îl trimite în centrul de detenție și apoi îl deportează.

Nici unul dintre filipinezii de la patiserie nu avea contract. După o lună m-am speriat, unii deveniseră ilegali. Nu au mai avut soluții, a trebuit să plece din țară. Dar dacă nu vor să plece?

Am avut o prietenă, Cecil, care s-a luptat să rămână în România. A venit aici printr-o agenție și a lucrat cinci luni pentru un român, după care i-au spus că nu îi pot face contract. Devenise ilegală. A hotărât să dea în judecată angajatorul și statul. Dar și-a permis să facă asta doar patru luni. O costa 1300 lei pe lună și nu avea voie să se angajeze full-time. S-a dat bătută. Nu a mai revenit în România. I-a fost prea greu să ia totul de la capăt: împrumut la bancă, 2000-3000 de euro pentru agenția filipineză.

Cealaltă opțiune pentru filipinezele care nu vor să plece din România este să se mărite și să facă copii. Cunosc filipineze a căror viză este copilul lor.

Ar trebui ca autoritățile să introducă amnistierea pentru imigranții care au ajuns ilegali din vina altora. Să ofere șansa amnistierii. Filipinezele vor să muncească, să plăteacă taxe, nu să facă rău. Unele își găsesc prieteni și famile aici.

Dacă aș avea putere să fac orice, aș înființa o organizație care să ofere asistență legală gratuită imigranților ca mine. Aș lupta să le fie respectate drepturile. Eu am simțit că nu am cui să cer ajutor, în afară de câțiva prieteni filipinezi. Nici măcar ambasadă nu avem în România.

Astăzi voi juca în piesa de teatru despre bonele filipineze din România. Ah, ce greu mi-a fost să mă pun în pielea personajului, prietena mea, Joy. Simțeam frica ei. Simt frică tot timpul, de când am ajuns în România.

Ce li se întâmplă aici imigrantelor mi-a adus aminte de o carte de John Grisham, A time to kill, și de filmul făcut după aceasta. De ce? Fiindcă este un horror despre inegalitate și rasism, cu o fată de culoare ucisă. Am plâns când am citit cartea.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *