2012 nu e sfârșitul. Dimpotrivă

Cum vom produce energie, cum vom construi, cum vom vota, cum vom crea, cum vom consuma conținut digital, cum vom mânca și alte previziuni într‑o notă preponderent optimistă.

Acest dosar cuprinde mai multe părți documentate independent. Citește-le în ordine sau apasă pe titlurile de mai jos, pentru a sări direct la partea care te interesează:


Avânt fotovoltaic

România a fost împânzită recent de eoliene. Din 2012, începe tapetarea cu panouri solare.
De Gabriel Dobre

Singurul parc solar funcţional din România e într‑o comună cu un nume aproape predestinat: Singureni. E la 40 de kilometri de Bucureşti, în judeţul Giurgiu, a intrat în funcţiune la începutul lui 2011 şi are o capacitate de 1 MW (o termocentrală de oraş mediu are 100‑150 MW). Dar, pentru că legea care reglementează modalităţile de susţinere a energiilor regenerabile în România a fost avizată de Comisia Europeană şi a intrat în vigoare în această toamnă, parcul de la Singureni nu va mai fi multă vreme singur.

Simplul anunţ că legea va intra în vigoare a urcat România de pe locul 16 pe locul 13 în topul celor mai atractive ţări din lume pentru investitorii în energii regenerabile, realizat de firma de consultanţă Ernst & Young.

Energia regenerabilă e scumpă. Tehnologiile, fie că e vorba de captarea energiei din vânt, soare, pământ sau biomasă, sunt încă în curs de maturizare. Dar, cum UE şi‑a propus să reducă emisiile de carbon cu 20% până în 2020, investiţiile în astfel de centrale au nevoie de măsuri de sprijin.

Noua lege stabileşte că, pentru fiecare megawatt‑oră (MWh) produs, producătorii primesc un anumit număr de „certificate verzi”: două certificate pentru centralele eoliene, geotermale şi pe biomasă, trei ­pentru microhidrocentrale şi şase pentru centralele solare. Cei care obţin aceste certificate le vând apoi pe o bursă, cu preţuri ce nu pot fi mai mici de 27 euro/MWh sau mai mari de 55 euro/MWh (limite stabilite de aceeaşi lege).

Cei care trebuie să le cumpere sunt furnizorii – cei care ne aduc curentul la prize şi ne trimit facturi. La sumele obţinute din vânzarea certificatelor, producătorii vor adăuga şi banii obţinuţi din vânzarea efectivă a energiei electrice pe piaţa de energie, unde 1 MWh costă în medie 242 lei.

E o schemă de sprijin generoasă, care va funcţiona cel puţin pentru următorii 15 ani şi are rolul de a asigura o rată de rentabilitate suficient de mare încât să le permită celor care pornesc astfel de centrale să îşi recupereze investiţia. Promisiunea implementării acesteia a generat explozia de ferme eoliene şi microhidrocentrale din ultimii doi ani şi e pe punctul să facă acelaşi lucru pentru cele bazate pe panouri fotovoltaice.

Acestea au întârziat să apară pentru că sunt mai costisitoare – investiţia pentru 1 MW instalat este de circa 3 milioane de euro, aproape dublu faţă de cazul turbinelor eoliene – şi nu mulţi investitori au vrut să îşi asume riscul de a construi parcuri solare fără a avea certitudinea că vor primi certificatele verzi. În 2012, Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) estimează că vor intra în funcţiune încă două noi centrale solare, ceea ce reprezintă o putere instalată de 14,4 MW.

În Satu Mare există din 2010 o fabrică de panouri fotovoltaice care produce anual 250.000 de panouri; în Bistriţa‑Năsăud, o companie irlandeză are în lucru un parc de 2,2 MW; în Ialomiţa, o firmă belgiană va porni în 2012 un parc de 10 MW; în Izvoarele, Giurgiu, în 2012 vor fi construite două parcuri de 18 MW, după ce primăria a concesionat terenurile de care acestea aveau nevoie în schimbul asigurării gratuite a electricităţii pentru clădirile publice.

Creşterea numărului centralelor eoliene şi solare va duce, pe termen mediu, la creşterea facturii de curent. Conform ANRE, sursele regenerabile au crescut preţul unui MWh cu 2,85 lei în 2010, iar pentru 2011, când capacitatea eoliană aproape s‑a dublat, adaosul este estimat între 7 şi 14 lei pe MWh. Scumpirea e însă un fenomen inevitabil, cu sau fără regenerabile. Petrolul şi gazele se scumpesc şi se împuţinează, suntem dependenţi de importuri, iar multe dintre centralele electrice pe care le avem sunt învechite şi va trebui să le înlocuim în următorii 10‑15 ani.

Fermele eoliene din Dobrogea, microhidrocentralele de pe pâraiele din Carpaţi sau panourile solare din Giurgiu nu sunt soluţia salvatoare, dar sunt un început. Niciodată o problemă atât de complexă n‑are o singură soluţie, fie ea şi pornită din Singureni.


Ce votăm în 2012?

Alegeri contra democraţiei.
De Cristian Pîrvulescu

Dacă în anul electoral 2012 se vor pune în practică „inovaţii” – comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare şi introducerea unui sistem majoritar, în care câştigă cel care primeşte cele mai multe voturi chiar dacă n‑are majoritate absolută –, România va cunoaşte cele mai nedemocratice alegeri de după căderea comunismului. Or, chiar şi fără asemenea aranjamente al căror scop politic nedisimulat este favorizarea partidelor aflate la guvernare, alegerile din ţara noastră erau privite de public cu neîncredere.

După ce partidele au folosit în 2007‑2008 „uninominalul” pentru a‑şi amăgi alegătorii cu privire la reconstrucţia relaţiei între ales şi cetăţean, acum se încearcă introducerea unui sistem electoral care să premieze copios partidele aflate la guvernare. Dacă ne‑am raporta la exemplul englez, premiul ar putea însemna cu 20% mai multe mandate decât proporţia voturilor obţinute. Partidele aflate la guvernare nu se sfiesc să pregătească regulile jocului astfel încât să câştige: alegeri locale comasate cu cele parlamentare, o nouă reformă electorală pentru alegerile legislative, ba chiar şi o reformă administrativă.

Aceste reforme sunt propuse, fără nici un scrupul, cu nici un an înaintea alegerilor – deși în Codul de bune practici în materie electorală adoptat în 2007 de Consiliul Europei se insista că „elementele fundamentale ale dreptului electoral nu trebuie deloc modificate cu mai puţin de un an înaintea alegerilor şi trebuie tratate la nivel constituţional sau la un nivel superior celui al unei legi ordinare”.

Pentru cei care guvernează astăzi România, aceste recomandări sunt vorbe în vânt, bune poate în altă parte, nu în ţara noastră. Când scriu acest articol, până la alegerile locale la termen (conform legii administraţiei locale în vigoare) mai sunt doar şase luni, iar până la cele parlamentare, 11 luni. Despre ce „bune practici” mai poate fi vorba?

Aceste iniţiative pun în evidenţă o tactică electorală menită să zăpăcească şi mai mult electoratul român. Comasarea alegerilor a fost experimentată deja în Bulgaria vecină la recentele alegeri localo‑prezidenţiale şi a dat câştig de cauză partidului aflat la guvernare. Totuși, iregularităţile masive înregistrate nu au trezit nicio reacţie din partea instituţiilor europene sau internaţionale. Ce dacă alegătorii nu vor mai putea distinge între local şi naţional? Ce dacă vor avea de votat şase, ori chiar şapte buletine de vot (în eventualitatea vreunei liste de compensare votate aparte)? Scopul scuză mijloacele, mai ales dacă scopul este doar câştigarea alegerilor cu orice preţ, chiar şi al uciderii democraţiei.

Că nu există sistem electoral perfect e deja un truism. Dar rolul sistemelor electorale în ingineria constituţională nu poate fi deloc neglijat. Aşa este şi cu „votul uninominal” care, în viziunea unora trebuia deja să epureze spaţiul politic de partidele mici şi mijlocii. Această formulă voit ambiguă (căci uninominală e doar circumscripţia, nu şi sistemul după care se distribuie mandatele parlamentare), ascunde un scop simplu: reducerea politicii la doar două partide şi transformarea primarilor în centrul lor de greutate. În consecinţă, nivelul local se va confunda cu cel naţional până când acesta din urmă nu va mai exista. Şi atunci guvernele nu vor fi decât oficii de împărţire a resurselor către comunităţile locale.

Politica de la nivel naţional va reproduce la infinit viziunea „gospodarilor” a căror pricepere şi eficienţă se vede la orice pas.


Antreprenoriat social

Cum faci schimbare socială cu un plan de afaceri.
De Sorana Stănescu

Pe eticheta sacoşelor de pânză trimise în noiembrie de Ministerul Muncii partenerilor proiectului „Economie socială” – finanţat cu bani europeni – scrie „made in China”. O astfel de sacoşă a ajuns şi la Asociaţia ViitorPlus, pe care ministerul a premiat‑o în 2011 cu 20 de mii de euro pentru că angajează persoane aflate în dificultate şi le ajută să se integreze pe piaţa muncii.

Proiectul lor câştigător este Atelierul de Pânză, o antrepriză socială care produce chiar sacoşe din bumbac, confecţionate de două femei surdo‑mute, altele două care lucrează de acasă pentru că au probleme de sănătate care nu le permit să se deplaseze şi două tinere pentru care acesta este primul job. Ministerul ar fi putut cumpăra de la ei – faptul că n‑a făcut‑o arată că nu a înţeles prea bine ce premiază.

„[Firmele obişnuite] au un obiectiv: să facă profit”, spune Iulian Ifrim, coordonatorul proiectului. „Noi avem trei: social, economic şi de mediu şi niciunul nu e mai important decât celălalt.”

O antrepriză socială încearcă să rezolve probleme sociale respectând un model de business: trebuie să genereze suficiente câştiguri încât să se poată dezvolta în viitor. Ifrim ştie precis că vrea un profit de 5% şi ştie şi ce va face cu banii: va cumpăra alte maşini de cusut. În acest scop şi‑a lărgit gama de produse și reţeaua de retail şi aplică la finanţări pentru extinderea atelierului. Anul acesta a vândut în medie 1.200 de sacoşe pe lună, suficient pentru a asigura 65‑70% din salarii. Deocamdată, restul banilor vin din diferite granturi.

Dar acum că genul acesta de afacere capătă vizibilitate la nivel european, şansele de dezvoltare cresc.

Una dintre primele antreprize sociale recunoscute îi aparţine lui Muhammad Yunus, câştigător al premiului Nobel pentru Pace în 2006, care acum 35 de ani a pus bazele unui sistem de micro‑creditare fără garanţii pentru 42 de familii din Bangladesh care aveau mici afaceri de împletit coşuri. Ulterior, sistemul său a devenit banca Grameen şi peste 150 de milioane de persoane au beneficiat de el în întreaga lume. Recent, revista Forbes a publicat o listă cu cele mai influente 30 de antreprize sociale din lume, printre care D.Light Design, care produce lămpi solare cu autonomie de 12 ore pentru zone ale lumii în care alimentarea cu energie electrică nu este continuă sau KaBoom, care construieşte locuri de joacă în comunităţi, punând laolaltă bani şi voluntari de la beneficiari şi de la sponsori.

Diferenţa majoră între o afacere clasică şi o una socială este obiectivul primordial: profitul în cazul celei dintâi, impactul social în cazul celei de‑a doua. Oana Păun, manager de proiect la roPot, un incubator de antreprenoriat social în România, spune că „există şi perspective mai largi, în care un business social poate alege să folosească acele profituri pentru recuperarea investiţiei iniţiale sau chiar să ofere mici randamente la capitalul adus de investitori”.

La nivelul Uniunii Europene, 11 milioane de persoane lucrează în antreprize sociale, adică 6% din totalul angajaţilor din mediul privat. În România, conform Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, sunt 165.000, adică 4,3%. Nu există o regulă privind forma de organizare a antreprizei sociale: ea poate fi atât un ONG, cât şi un SRL sau o cooperativă.

În România, startul s‑a dat în mediul neguvernamental. Comisia Europeană a recunoscut rolul pe care îl vor juca antreprizele sociale în următorii ani: angajează tot mai mulţi oameni şi rezolvă probleme sociale pe care guvernele locale nu le pot acoperi şi, pentru asta, a pus recent la bătaie 90 de milioane de euro. Toate acestea în timp ce parlamentarii români au fost aproape să voteze în noiembrie o lege greşită, care includea statul şi corporaţiile în categoria antreprizelor sociale.

Din fericire, antreprize sociale există şi funcţionează şi în absenţa unor definiţii legislative. Fundaţia Umanitară Concordia a înfiinţat o şcoală de meserii şi un atelier de brutărie de 500.000 de euro, în care şcoleşte şi ulterior angajează tineri din medii defavorizate. „Scufiţa Roşie” este un proiect al Crucii Roşii Române Sector 6 care oferă familiilor cu venituri reduse servicii gratuite de babysitting pentru câteva ore, suficient cât părinţii să poată merge la un interviu de angajare, spre exemplu.

Atât Ifrim, cât şi Păun, cred în potenţialul şi în reuşita proiectelor lor. Amândoi au lucrat înainte în companii şi şi‑au dat demisia. Ifrim a venit cu idea înfiinţării atelierului, a făcut studiul de fezabilitate, planul de afaceri şi i‑a dat drumul fără să stea prea mult pe gânduri. Păun a pornit roPot împreună cu doi prieteni acum un an şi jumătate pentru că, spune ea, dacă munceşti cu pasiune şi cu suflet, banii se fac şi ei.


Momentul creației

Industriile creative și culturale pot deveni un accelerator economic.
De Răzvan Crişan

În primăvara lui 2007, ORICUM, asociaţia pe care o conduc, punea bazele Filter Design Competition. La vremea respectivă era printre primele semne de viață ale comunității locale de tineri designeri. Ne puseserăm în cap să facem o competiție la standarde internaționale, să avem juriu format din profesionişti din toată lumea şi briefuri bine făcute şi bine evaluate. A ieşit bine şi în 2007, şi în 2008, dar în 2009, odată cu criza, construcţia s‑a năruit.

Lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Designul și alte peste 15 domenii fac parte din sectorul creativ și cultural (SCC), o construcţie care include sectorul artistic, industriile culturale şi industriile creative. În 2012, acest sector va avea un an fabulos.

Un pion principal al dezvoltării SCC e statul, absent până recent din discuţiile despre industriile creative. Consiliera prim‑ministrului, Andreea Paul‑Vass, a susţinut înfiinţarea Consiliului Național pentru Competitivitate, CoNaCo, al cărui cap de afiş e inițiativa „România – Inima Creativă a Europei”, care urmăreşte transformarea României într‑un pol creativ.

De urmărit anul viitor e şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului, care are cel mai credibil trecut în domeniu. Centrul pentru Cercetări şi Consultanță în Domeniul Culturii sunt primii care au ilustrat contribuția SCC la economie, adică 5% din PIB la nivelul anului 2005. Administrația Fondului Cultural Național, AFCN, finanțează proiecte din SCC și o fac bine: au calendare și criterii clare de aplicare, dau feedback.

Între timp, la nivelul Comisiei Europene s‑a ajuns la concluzia că trebuie creat Programul Operațional „Europa Creativă”, care ar urma să susțină financiar SCC.

Zona privată a fost mult mai activă. S-au organizat festivaluri de dans, film și teatru și tot soiul de alte ocazii pentru profesioniști să se cunoască între ei și cu alții de afară, toate fiind și mijloace de educare a publicului. Lipseşte încă o legătură mai strânsă între domenii.

Nici ORICUM n‑a stat degeaba. Împreună cu o serie de parteneri vom demara cel mai important proiect dedicat SCC, „Promovarea Antreprenoriatului în Industrii Creative”, un proiect co‑finanțat din bani europeni, în valoare de aproximativ 12 milioane de lei. Un prim pas va fi să facem cea mai complexă cercetare macro- şi microeconomică despre impactul SCC în economie. Un diagnostic profund, care va identifica ce a funcționat și ce nu, ca să putem stabili care sunt nevoile pentru viitor.  În 2012, vom avea o imagine la zi a contribuției SCC la produsul intern brut. (În SUA e de 11% din PIB, în Bulgaria, 3,4%, și în Olanda, 5,9%.)

Al doilea pas e organizarea Forumului Est European al Sectorului Creativ şi Cultural, prin care vrem să aducem laolaltă persoane cu experiență din străinătate (Finlanda, Anglia, Germania) și beneficiarii locali – publici, privați și din educație.

Toate aceste inițiative şi idei ar fi lipsite de sens dacă în România nu ar exista profesioniştii din SCC care fac lucruri de valoare. Dar aceştia există: artişti, antreprenori şi „clasa muncitoare creativă”, care au ajuns să reprezinte o parte importantă a economiei. Peste 600.000 de oameni lucrează în SCC, oameni precum cei de la agenţia Brandient, care au deschis recent un birou în Singapore; Cristian Mungiu, care pregăteşte un nou film; echipa de arhitecți Space Syntax condusă de Teodor Frolu, care lucrează la Planul Integrat de Dezvoltare a Bucureştiului; Bitdefender, care are ambiții globale.

Sunt multe iniţiative care în 2012 vor avea mult mai multe resurse şi sprijin, atât de la sectorul public, cât şi de la think‑tankurile din zona creativă.

În 2008, Filter Design Competition s-a oprit şi pentru că lumea nu înţelegea încă importanța designului pentru economie. În 2012, sunt convins că lucrurile vor sta altfel.


Cine vrea euro?

Banii noştri, în 2012 şi după.
De Florin Cîţu

Economistul american Milton Friedman spunea în 1999 că Europa devine din ce în ce mai vulnerabilă la şocuri asimetrice, care afectează inegal economiile, mai ales din cauza includerii de noi ţări în Uniunea Europeană. „Mai devreme sau mai târziu, atunci când economia globală se va împiedica, contradicţiile interne din Uniune o vor distruge.”

Astăzi, zona euro se află exact în punctul de care vorbea Friedman. O decizie proastă sau luată prea târziu poate provoca implozia zonei euro şi chiar a UE. De ambele părţi ale Atlanticului politicienii au în faţă decizii care pot să arunce economia mondială în haos. Şi totuşi, politicianismul continuă să primeze în faţa intereselor globale. În acest timp, pieţele financiare sunt agitate pentru că nu înţeleg ce se întâmplă şi întrezăresc un viitor nesigur. Există volatilitate atât în ţările cu probleme, cât şi în cele care stau mai bine din punct de vedere fiscal (din ce în ce mai puţine).

Din punctul meu de vedere, există două variante. Pe de‑o parte, guvernele din zona euro trebuie să se pună de acord şi să salveze Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi Italia. Dar salvarea ţărilor cu probleme nu e o soluţie nouă, nici una care să ajute creşterea economică pe termen lung.

Pe de alta, cred că este nevoie de un nou început pentru unele guverne şi unele corporaţii. „Soluţiile” oferite din 2007 încoace s‑au materializat în mai mulţi bani aruncaţi pe piaţă, singurul rezultat fiind majorarea deficitelor la nivel mondial până la nivelul la care nu se mai pot finanţa. Situaţia nu poate duce decât la ani mulţi de austeritate şi dobânzi mari, care, pe termen mediu şi lung, nu duc la creştere economică.

Nu zic să lăsăm totul să se prăbuşească, dar ar trebui să distribuim această pierdere mai echitabil. Pentru a putea merge mai departe, trebuie să învățăm lecţiile crizei şi pentru asta, trebuie să acceptăm că am greşit. În plus, este nedrept şi ineficient să aruncăm „cocoaşa” generaţiei noastre în spatele generaţiilor viitoare, prin taxe şi dobânzi mai mari. Mai ales că toate aceste cheltuieli publice n‑au dus la crearea de capital, ci doar la salvarea unor prieteni din sectorul privat şi la realegerea unor politicieni.

Revenind la moneda unică. Nu există un scenariu care să susţină o monedă euro puternică în viitorul apropiat. Asta nu înseamnă că trebuie să dispară. Cred că în 2012 vom avea o monedă euro mai slăbită, cu mai puţini membri, dar care supravieţuieşte.

În aceste condiţii şi datorită unei economii mici, deschise şi neperformante, evoluţia leului nu poate decât să fie una modestă, adică va pierde din valoare treptat, dar sigur. În vremuri bune, apartenența României la UE ajută foarte mult. Dar în vremuri de criză şi mai ales când tocmai zona euro se află în criză, economia noastră va avea de suferit. Iar lecţia pe care România trebuie să o înveţe din ce s‑a întâmplat în ultimii ani este că, pentru a face faţă în zona euro, avem nevoie de o economie competitivă.

Nu cred că euro va dispărea în perioada imediat următoare. Totuşi, riscul ca această monedă să dispară în următorul deceniu este real. Totul depinde de cum este gestionată această perioadă de liderii europeni şi mai ales dacă până la urmă se va ajunge la o politică fiscală comună. Pentru că, aşa cum spunea Friedman, o politică fiscală comună este singura şansă de a salva euro pe viitor.

Florin Cîţu este specialist în macroeconomie și piețe financiare și face consultanță financiară.


01100111

Într‑o lume tot mai strâmtorată, arhitectura neconvenţională­ poate face loc. 
De Gheorghe Bratu

Homo Sapiens a început să cucerească Pământul încă dinainte să fie el însuşi – când Homo Habilis a descoperit că în peşteră nici nu te plouă, nici nu te vânează ursul prea uşor. De atunci, ajunşi în vârful lanţului trofic, am umplut orizonturile cu peşteri. Nu e departe ziua în care nu va mai fi loc, pur şi simplu, nici de un cort. Vom construi deasupra, dedesubt, între şi întru, căci nu vom avea de ales. Aşa consideră, din ce în ce mai panicaţi, arhitecţii de astăzi. În ajutorul lor şi al nostru, a sărit calculatorul. 01100111.

Arhitecţii, la fel ca toţi oamenii, sunt conduşi de instincte şi convenţii. Fugim de sub pereţii înclinaţi sau de lângă goluri, deşi considerăm că înalt şi mare e frumos. Ne lăsăm duşi de picioare spre mijlocul spaţiilor, deşi acolo nu ne aşteaptă cel mai adesea nimic. Evităm capacele de canal, deşi ne e limpede că nu putem cădea prin ele. Pentru noi, formele au o semnificaţie primară care ne face să reacţionăm înainte de a gândi. Suntem victimele constrângerilor noastre genetice şi tiparelor culturale.

Calculatorul nu are aşa ceva.

Lipsit de instincte de conservare, de preconcepţii sau de orice fel de nevroze, calculatorul spune că trebuie să folosim matematica, dacă vrem să găsim soluţii noi. Ai nevoie de o casă dar nu ai destui metri pătraţi? Nu‑i bai. Dă‑i calculatorului câţiva parametri şi nişte volţi, spune‑i că trăieşti pe Terra ca să ţină cont de gravitaţie şi lasă‑l să te surprindă.

Deşi arhitectura parametrică e la început, sunt deja câteva softuri de proiectare asistată care reinventează spaţiul şi forma. Se experimentează tot mai mult şi mai convingător. În Bucureşti, la târgul Street Delivery din 2011, câţiva studenţi la arhitectură au arătat cum poate un iglu din carton (foto) să sfideze canicula. Unele obiecte de arhitectură parametrică au sărit pragul experimentalului. Pasarele, galerii şi spaţii multifuncţionale apar peste tot în lume.

Instrumentele care le fac posibile sunt însă mai greu de îmbrăţişat, mai ales de cei învăţaţi să gândească în linii, cu creionul. Dar calculatorul îşi câştigă, treptat, locul în instrumentarul arhitecţilor. Cu ajutorul lui, ne vom trezi în curând sub capacul de canal de care suntem terorizaţi, pe acoperişul centralei termice din cartier sau undeva între ele, locuind într‑o structură parazitară ca dintr‑un film SF. Vom constata cu surprindere că e un spaţiu luminat, generos, aerisit – şi că, de ce nu, ne cam place.

Presaţi de acelaşi viitor, vom ocupa treptat toate spaţiile reziduale. Vom ajunge poate să ne sărbătorim prietenii în apartamentele de pe fundul lacului Herăstrău, sau să‑i ajutăm să se mute în garsoniera din copaci, iar berea o vom bea în cartierul de pe hala Obor, cu vedere spre cele trei zeppeline în care stau vecinii din copilărie.

Vom cuceri până la urmă şi alte lumi cu mulţi metri pătraţi. Până una‑alta însă, sfârşitul arhitecturii aşa cum o cunoaştem bate la uşă. Aşa că e timpul să scoatem capul din cutie, să călcăm pe capacul de canal şi să visăm la altfel de spaţii. Nu ne cere nimeni, deocamdată, să le şi populăm.

Gheorghe Bratu este arhitect şi predă ateliere de proiectare la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”.


Maturizarea modei

Ca să aibă o şansă, designerii tineri trebuie să fie nu doar creativi, ci şi antreprenori. Andreea Bădală a înţeles asta.
De Gabriela Piţurlea

Astă vară, într‑o duminică ploioasă, Andreea Bădală îşi prezenta brandul vestimentar, Murmur, la festivalul de modă Pasarela, într‑o instalaţie concepută cu Lundi et Demi (designerul Ciprian Țocu şi arhitectul Attila Kim). În spatele unui panou semitransparent, modelele dansau alene pe un cântec brazilian, plimbând fiare de călcat pe nişte mese goale. E greu de spus ce a fost mai erotic: unduirile lor, sau momentul în care s‑au dezbrăcat şi au întins rochiile pe mese, lăsându‑le să fie întoarse pe toate părţile de spectatori. Presa de modă din ţară a vuit încântată: era altceva.

Trecuseră trei luni de când Andreea lansase Murmur, cu o instalaţie asemănătoare şi un clip finanţat de primul ei export, realizat de o armată de profesionişti. De partea grafică s‑a ocupat Otilia Mihalcea, senior art director la Ogilvy. A fost evident, de atunci, că nu era o încercare. Era colecţia unui om care ştie încotro se îndreaptă şi cine sunt oamenii potriviţi s‑o ajute. „Am aşteptat mult ca să fac colecţia asta”, spune Andreea. „Lucrez de la 19 ani şi am făcut prima colecţie adevărată la 27.”

Andreea a ştiut mereu că va fi designer. A crescut făcând haine pe lângă bunica ei, o croitoreasă care, la 85 de ani, e încă nedespărţită de maşina de cusut. De la tata, un economist care o ajută cu negocierile, a deprins plăcerea de a desena. Mama, inginer, a învăţat‑o să fie ordonată. Cum a terminat designul în Bucureşti, a zbughit‑o la Londra, la un master mai tehnic, de tipar creativ.

A găsit acolo o cu totul altă lume: li s‑a vorbit despre spiritul de business şi laturile pragmatice ale profesiei, au participat la şedinţe cu oameni din industrie, au avut acces la săli imense, utilate ca cele mai mari fabrici.

La începutul lui 2008, Andreea hotărâse ce va face mai departe – propriul brand –, iar ideile se închegau în carneţele. A revenit în ţară în 2010, dar încă nu se simţea pregătită pentru o lansare, aşa că şi‑a dat un an ca să mai acumuleze experienţă. În aprilie 2011, a lansat Murmur şi nici că se putea moment mai bun: moda s-a înfăşurat în piele şi sfori, bondage‑ul şi fetişurile au invadat revistele de modă, pe podium, Marc Jacobs şi‑a legat modelele cu cătuşe de genţile Louis Vuitton.

Murmur a venit cu fermoare făcute să plesnească, rochii‑portjartier din dantelă, imprimeuri cu urme de degete. Vedeta a fost tricoul coroziv (Poke), care se subţiază de la o spălare la alta, lăsând tot mai multă piele la vedere. Cupele rochiilor sunt făcute de la zero în atelier şi Andreea speră ca, în timp, să devină o semnătură a brandului. La fel, gama take away – tricouri ambalate în cutii ca de ciocolată scumpă, care se vor găsi inclusiv la Cărtureşti.

Andreea şi‑a asumat că, pentru a construi o afacere, trebuie să fie un creator cu program strict şi capul pe umeri. A mers cu hainele la târguri, obţinând comenzi pentru Liban şi Franţa. De curând, a mutat atelierul într‑o casă mai încăpătoare, unde va avea şi showroom. Pentru colecţia următoare, pe care o va lansa în martie, a dezvoltat şi o linie de accesorii.

„La început, am suferit o depresie majoră când mi‑am dat seama ce groapă imensă e între vandabil, comercial şi creaţie”, spune ea. „Dar după aceea am venit cu picioarele pe pământ şi mi‑am dat seama că există o linie foarte fină, pe care dacă mergi, ţi‑e foarte bine. Poate unii vor să facă artă şi să trăiască cu 500 de euro pe lună. Dar eu nu‑mi doresc asta. Eu îmi doresc să‑mi văd hainele în cele mai mari magazine.”


Odă grăsimii

Ca să devină cultură, mâncarea trebuie să fie bună. Aici intervine grăsimea.
De Lavinia Gliga

La câteva zile după ce s‑a operat de fiere, bunicul meu a‑nceput să‑mi ceară, pe‑ascuns, slănină. O feliuţă. Eram la masă trei: el, eu şi sora lui cazonă, care‑l ţinea la regim strict cu carne şi legume fierte, fără sare, grăsime sau suflet. Bunicul meu a fost întotdeauna omul echilibrat al familiei: a mâncat, a băut şi a trăit mereu în intervalul subţire al cumpătării. Slăninuţa, cum o alinta, nu era un semn al alimentaţiei nesănătoase – era un mod de a sărbători că e din nou sănătos, că e viu.

Trăim vremuri în care mâncarea e o problemă. Global, îngrijorările sunt legate de faptul că noi suntem tot mai mulţi şi hrana e o resursă limitată. Individual, mâncarea e strânsă‑n tot mai multe restricţii: să nu îngraşe, să nu fie de import, să nu fie scumpă, să nu fie cu sare, să nu fie cu zahăr, să nu fie cu E‑uri, să nu fie modificată genetic. Grăsimea e tabu: să nu fie deloc, sau măcar să nu fie vizibilă.

Nevoie nu prea mai avem de ea. De când s‑au inventat paltoanele, termopanele şi centralele termice, grăsimea nu mai e un combustibil care ne fereşte de îngheţ. Dar particulele de grăsime sunt cele care poartă şi potenţează gustul, legând aromele într‑un tot cu sens. De aceea, orice aliment „low fat” are un surplus de sare, zahăr sau ambele. De aceea, orice mâncare căreia simţi că‑i lipseşte ceva va fi desăvârşită de un cubuleţ de unt.

Dincolo de restricţii, mâncarea trebuie să fie bună. Trebuie să emoţioneze şi să aline ca să ne lege de ai noştri. Dacă mâncarea va fi tot mai mult despre compromisuri, trebuie să‑ncepem de‑acum să construim punţi la care să apelăm când mijloacele vor fi puţine.

Grăsimea e o punte trainică. Mă gândesc la poveştile cu străbunica mea, care îndopa gâştele cu nuci ca să le înţese ficatul şi carnea cu grăsime – când am topit o fâşie de grăsime de gâscă, m‑am simţit legată de ea, printr‑un fir cosmic de untură aurie. Mă gândesc la cinele cu bunicul meu, desăvârşite de câteva cubuleţe de slănină. Mă gândesc la copiii mei, cărora le voi povesti despre străstrăbunica şi străbunicul lor, în timp ce vom mânca un colţ de pâine mânjită cu grăsime.


De vânzare: conţinut digital

Până să ne mutăm cu totul pe cloud, trebuie să învăţăm că nu tot ce‑i pe net e gratis.
De Gabriel Dobre

În timp ce scriam acest articol, am cumpărat de pe iTunes piesa Vânătoare Regală de la Robin and the Backstabbers cu 0,99 euro, am plătit 1,5 euro ca să văd Caravana cinematografică pe muvix.ro şi am cumpărat de pe elefant.ro, în format electronic, cartea Încredere, de Mircea Geoană. Ultima, pentru că era una dintre puţinele cărţi compatibile cu Kindle disponibile în librăria respectivă, costa doar 5 lei şi, cel mai important, pentru că eram curios dacă începe, ca mai toate enunţurile fostului lider PSD‑ist, cu „cred cu tărie”. Aşa începe.

Recent, Kelemen Hunor, ministrul culturii, spunea că „România are o viteză excepţională în ceea ce priveşte internetul. […] Viteză avem, dar conţinut nu prea, şi asta este problema. Cu conţinutul stăm destul de prost, cu cel digital.”

În 2011, s‑au întâmplat însă câteva lucruri importante pentru conţinutul digital din România. A început să se închege o ofertă practic inexistentă până acum un an. De la sfârşitul lui septembrie, putem cumpăra muzică şi cărţi de pe iTunes. În octombrie, elefant.ro şi‑a lansat platforma de vânzare a cărţilor digitale – 600 de cărţi cu autori români şi străini. S‑a alăturat astfel librăriei Humanitas (libhumanitas.ro) care oferea cărţi în format digital din 2010.

De‑a lungul anului, numărul site‑urilor de video‑on‑demand (VOD) care oferă contra cost filme, mai vechi sau mai noi, s‑a dublat. Pe lângă, muvix.ro (deţinut de Mediafax Group) şi mediadirect.ro (Direct One), care există de la sfârşitul lui 2009, au mai apărut dolcetv.ro de la Romtelecom şi voyo.ro, lansat în august de CME, compania americană care deţine şi ProTV‑ul.

Lista de filme şi preţurile pe care le cer cele patru site‑uri sunt destul de similare: un film costă între 1,5 şi 3 euro, în funcţie de data apariţiei. Filmele nu sunt chiar de ultimă oră, pentru că, de obicei, un film e licenţiat pentru VOD abia după ce apare în cinematografe şi pe DVD. Oferta e limitată şi de faptul că site‑urile nu au acorduri de difuzare cu toţi marii producători şi distribuitori de filme, încă prea înceţi pentru o piaţă de divertisment globală. (Muvix, spre exemplu, are în portofoliu filme de la Warner Bros. şi Disney.) Chiar şi aşa, aceste site‑uri sunt o destinaţie numai bună dacă vrei să vezi, legal, filme recente care nu te‑au convins la momentul lansării să faci drumul până la cinematograf.

Se vor găsi însă suficienţi români care să plătească pentru acest conţinut digital? Asta e întrebarea pentru 2012.

În ultimii 10 ani, ne‑am obişnuit, cu ajutorul nemijlocit al furnizorilor de internet care‑şi promovează serviciile cu aluzii de genul „suficient cât să descarci toată istoria muzicii într‑o secundă”, să punem egal între o conexiune bună la net şi descărcarea gratuită (și ilegală) de filme şi muzică.

Raportul pe 2011 al International Intellectual Property Alliance, o organizaţie a companiilor americane deţinătoare de drepturi intelectuale, recomandă păstrarea României pe lista neagră a ţărilor pe care le monitorizează pentru că „pirateria materialelor proprietate intelectuală este larg răspândită şi mare parte din ea se petrece acum pe internet”. Una dintre concluziile raportului este că „angajamentul pe care reprezentanţi de nivel înalt ai autorităţilor române îl manifestau în urmă cu cinci ani […] a dispărut complet astăzi”.

Legea care ar fi impus măsuri mult mai dure împotriva piratării online a fost respinsă în 2009 pe motiv de neconstituţionalitate. Totuşi, în UE, ţări ca Franţa sau Suedia dau semnalul că oricât de bune ar fi vitezele, downloadul ilegal se apropie de sfârşit. În Franţa, descărcatul ilegal de muzică, filme sau software aduce deconectări de la internet pe perioade de până la doi ani şi amenzi substanţiale. În Suedia, a doua zi după adoptarea unei legi care permite companiilor afectate de piraterie să afle IP‑urile celor care le descărcau ilegal conţinutul, traficul pe internet a scăzut cu o treime.

Fireşte, mai avem până acolo. Dar începem să rămânem fără scuza că piratăm pentru că nu avem de unde cumpăra. E o certitudine în care şi Mircea Geoană, sunt convins, crede cu tărie.


2012

Istoricul Lucian Boia vorbeşte despre nesfârşitele poveşti despre sfârşitul lumii.
Interviu de Ani Sandu

Cum v‑aţi petrecut ultimul sfârşit al lumii, pe 11.11.2011?
Cred că am parcurs zeci, sute de sfârşituri ale lumii, nu în realitate, ci în imaginar, în ce am cercetat şi am scris, aşa că am învăţat un lucru: sfârşitul lumii nu se petrece niciodată. Sunt foarte liniştit de câte ori se anunţă un sfârşit al lumii fiindcă ştiu ce s‑a întâmplat cu sfârşiturile de lume precedente, adică nu s‑a întâmplat nimic.

Ce înseamnă de fapt sfârşitul lumii?
Este un arhetip, îl întâlnim din timpuri vechi şi până în prezent. Este un gând firesc că lumea se va sfârşi cândva, odată ce toate se sfârşesc – viaţa are sfârşit, ziua e urmată de noapte şi aşa mai departe. E un scenariu pe care îl întâlnim în toate culturile şi civilizaţiile. De cele mai multe ori, e drept, sub forma unor sfârşituri incomplete. Exemplul cel mai bun e potopul biblic. Oamenii sunt pedepsiţi pentru greşelile lor, cea mai mare parte a umanităţii piere, dar totuşi rămâne un grup de supravieţuitori care continuă aventura umană.

Deci există speranţa aceasta a reînnoirii.
Există. Sigur, sunt şi sfârşituri de lume definitive, dar cele mai multe sunt incomplete. Iar potopul biblic se regăseşte, deşi factorii sunt diferiţi, în multe dintre scenariile actuale. Războiul nuclear, mai recent încălzirea globală. De fiecare dată, oamenii sunt pedepsiţi pentru greşelile lor şi umanitatea riscă, dacă nu să piară, în orice caz riscă prăbuşirea civilizaţiei. Nu sunt deloc convins de predicţiile extreme în jurul încălzirii globale. S‑a constatat o încălzire în medie cu un grad în ultimul secol, dar de aici la proiecţii care merg la şase grade, la nouă grade, la schimbarea completă a zonelor climatice, darea peste cap a planetei, e o distanţă cam mare.

Cum vedeţi că au evoluat mitologiile despre sfârşitul lumii?
Dacă în culturile tradiţionale acţionează în acest sens divinitatea sau forţe din afara oamenilor, în epoca noastră omul este cel care se presupune că‑şi pregăteşte propria distrugere sau distrugerea civilizaţiei tehnologice pe care a creat‑o. În potopul biblic, omul era pedepsit de divinitate. Acum omul e de asemenea pedepsit pentru păcatele lui, dar se autopedepseşte într-un fel prin inconştienţă. Cum e cazul cu încălzirea globală. Pe de altă parte, sfârşiturile de lume au câştigat în varietate. În culturile tradiţionale, lumea se sfârşea prin potopul universal, printr‑un incendiu sau o mare epidemie. Acum mijloacele sunt mult mai multe pentru că ţin în bună măsură de tehnologia umană şi de alte cunoştinţe acumulate între timp (ciocnirea cu un asteroid sau o cometă). Omul este considerat capabil să provoace asemenea imense dezastre prin utilizarea iraţională a cunoştinţelor şi a tehnologiei pe care a creat‑o.

Sunt şi alţi factori în afară de tehnologie care au dus la schimbarea asta?
Un factor important este şi refluxul religiilor, mai ales în societăţile occidentale. Sfârşitul lumii este mai lipsit de speranţă acum decât a fost înainte. În gândirea creştină, de pildă, sfârşitul lumii inspiră teamă, dar şi speranţă, fiindcă după sfârşitul lumii urmează viaţa veşnică pentru cei care merită Paradisul. Or acum, speranţa asta e tot mai mică şi pentru tot mai puţină lume şi atunci un sfârşit definitiv al lumii ar fi chiar definitiv.

A existat vreo perioadă în care au fost mai puţine temeri legate de sfârşitul lumii?
În general temerile se intensifică în perioadele mai zbuciumate, în perioadele de criză.

Precum cea de acum?
Sigur că da. E o criză care acum se manifestă brutal, însă ea e caracteristică societăţilor occidentale şi lumii tehnologice de secole încoace. Lumea merge tot mai repede înainte, se creează tot mai multe dezechilibre. Sfârşituri de lume întâlnim câte vreţi şi în secolele trecute, însă acum criza e şi mai activă şi e de presupus că de aici se vor naşte şi se nasc deja tot felul de scenarii de sfârşit de lume.

Există vreun antidot pentru aceste temeri?
Eu cred că nu există, pentru că sunt temeri arhetipale. Există vreun antidot pentru teama de moarte? Sunt lucruri care vin de departe şi care‑l însoţesc pe om. Eu sunt convins că lumea va merge înainte cu cele bune şi cu cele rele.

Lucian Boia a tratat pe larg subiectul în cartea Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit. (Humanitas, 2007).

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #7.2

Putere
Iarnă, 2011

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *