91 mp de libertate

Un tip se mută în secret în biroul firmei unde lucrează şi descoperă că fericirea n-are nicio treabă cu confortul.

În zilele obişnuite mă trezeam la 08:00, strângeam aşternuturile şi le ascundeam în lada de sub canapea. Deschideam toate geamurile larg, să se ducă mirosul de ţigări din birou şi mirosul de somn din sala de consiliu. Făceam curat în baie, pe hol, pe birou. Mă îmbrăcam, atent să nu uit vreun tricou sau vreo şosetă aruncate pe după uşă. Mai aruncam o privire generală, să văd dacă totul e cum ar trebui să fie. La 08:40 ieşeam pe uşă şi mă duceam la cafeneaua de dedesubt, unde chelneriţa abia se apuca de făcut curat, şi aşteptam să vină lumea la muncă. Lucram la doi paşi de Piața Universității, deasupra Galeriilor Orizont, la o agenţie de textile care prelua comenzi de la clienţi străini şi le plasa fabricilor din ţară. Tot acolo locuiam, deja de vreo patru luni.

În vinerea aceea nimeni nu trebuia să vină la muncă, aşa că n‐aveam nicio grijă. Singura mea colegă, Alina, avea de făcut o verificare finală la o fabrică de lângă Bucureşti, iar şefa urma să plece în Portugalia. Seara dinainte m‐am dezbrăcat de pantaloni în drum spre canapea, cămaşa a căzut pe hol, bascheţii chiar la uşă, şosetele şi geanta, pe dosarele de pe masa ovală. Am adormit beat la 05:00, chiar când se crăpa de ziuă. Nici nu m‐am obosit să pun aşternuturile pe canapeaua albastră.

Apoi au început bătăile în uşă. Din ce în ce mai tare, mai insistent.

M‐am ridicat nervos din pat, gândindu‐mă că e vreun curier nou, de la firma cu care lucram pe intern – ăla de la DHL ştia că locuiesc pe ascuns acolo şi nu venea decât la prânz. În boxeri, ciufulit şi cu cea mai acră faţă, m‐am pregătit să deschid cât mai evident deranjat de pocniturile lui în uşă. Ajuns la uşă, m‐am uitat pe vizor. Era şefa.

Adică sora mea, Monica.


Eu aveam 25 de ani. Monica era cu 11 ani mai mare, era măritată şi avea un băieţel. În adolescenţă ne‐am văzut atât de rar, încât n‐am reuşit niciodată să întreţinem mai mult decât o relaţie convenţională de familie. Practic, începuserăm să ne cunoaştem abia în urmă cu doi ani, când m‐a angajat la firma pe care o manageria. Mai lucrasem un an într‐o fabrică de confecţii şi doi ani la o agenţie de textile britanică, aşa că m‐am potrivit pe post. Am promis să nu mă dau de gol că suntem fraţi. Oricum, patronii portughezi ai firmei veneau foarte rar în ţară, noi aveam nume de familie diferite şi nici nu prea semănam. Am stabilit împreună că nu are sens să le spunem adevărul. Ea şi‐ar fi periclitat integritatea profesională, eu, locul de muncă.

Monica se mutase din Focşani în Bucureşti împreună cu familia, ca să‐şi continue cariera. Eu şi Tudor, fratele meu cu doi ani mai mic, veniserăm să ne distrăm. Nu puteam să fac asta fără un job, pentru că aveam chirie şi întreţinere de plătit. Mai era şi problema transportului în comun şi a distanţelor mari între birou şi apartamentele pe care mi le puteam permite. Aşa a apărut ideea actului de iluzionism cu statul la birou pe furiş.

Pe atunci stăteam cu Tudor într‐un apartament închiriat împreună cu încă un băiat. Abia ne ajungeau banii de chirie şi oricum nu ajungeam acasă decât să dormim. Dezordinea constantă a fost doar unul dintre motivele pentru care ne‐am certat cu colegul de apartament şi a trebuit să evacuăm în 24 de ore. Altul a fost că întârziam mereu cu chiria. Aşa că Tudor a plecat la mare să o facă pe barmanul, eu m‐am mutat la birou. Toată familia ştia că stau la o iubită. Una inventată, pentru că reală n‐aveam.

Sora mea e o profesionistă. Nu ar fi acceptat să mă mut la birou nici măcar temporar. Era inginer de 12 ani. Vedea un defect de croială pe o cămaşă de damă de la cinci metri. De când mă mutasem acolo eram superatent la toate detaliile şi la curăţenie – o singură cută în plus pe canapea m‐ar fi dat de gol.

Acum mă uitam la ea pe vizor şi‐mi părea deformată, ca într‐un coşmar. Ar fi trebuit să plece în Portugalia, avea zbor la 09:00. Era 10:00 şi bătea deja de ceva vreme. Ştia că e cineva la birou pentru că nu reuşise să descuie; lăsasem cheia în uşă. Am închis ochii, am dat un picior la bascheţi direct după uşă şi am deschis.

Purta un deux‐pieces elegant, cu geantă Samsonite asortată, exact cât să intre la bagaj de mână. Ne‐am uitat unul la celălalt. Eu în boxeri, ciufulit şi mirosind a alcool. Ea elegantă, coafată şi mirosind a Chanel. Mă aşteptam să ţipe. Avea buzele strânse şi capul strâns între umeri. N‐a scos niciun cuvânt, m‐a împins într‐o parte şi a trecut pe langă mine cu paşi apăsaţi, ață la calculator.

În mod obişnuit, tastatura ar fi fost aliniată cu monitorul, telefonul în dreapta şi boxele în colţuri. Aş fi avut un dosar deschis lângă tastatură, poate cu calculatorul pe el, ca să sugereze activitate. Alte trei‐patru dosare roşii de la Diverta şi‐ar fi aşteptat rândul, stivuite frumos lângă sertarul cu documente curente şi faxuri la zi.

Astăzi însă, nu. Două scrumiere pline ochi. Un ambalaj de Maxi Mix plin de ţigări, în care turnasem apă să nu se găurească fundul. O sticlă goală de Jack Daniel’s, una de Havana Club alb. Setul de pahare de tărie aduse de frate‐meu de la bar plus trei jumătăţi de shaker pe care le transformasem în pahare. Ambalaje de Milka cu stafide şi Jaffa cakes. Stixuri, pachete goale de ţigări şi caserole cu resturi de mâncare de la Nic Non Stop. Totul asezonat cu un strat neuniform de scrum; fumatul era permis doar la bucătărie. Eram total compromis.


Cu o zi în urmă, lucrurile nu puteau sta mai bine. Plecasem de la birou pe la 17:00, odată cu colega mea Alina. Am condus‐o la maşină şi m‐am întors.

În curtea interioară mă aştepta frate‐meu, care ieşise din tura de dimineaţă de la bar şi moţăia pe o băncuţă. Toată vara fusese barman la mare şi se întorsese, lefter, de o lună. De atunci îşi aranja turele în aşa fel încât să doarmă şi el la birou. Patru etaje mai sus şi o oră mai târziu, era în pijama pe canapeaua albastră.

Ziua mea abia începea. Puteam să fiu în cinci minute pe Motoare, în zece minute la Green Hours pe Victoriei ori la Club A pe Blănari. Expirat era la 15 minute. Cişmigiul la fel. Eram fix unde voiam să fiu. În centrul tuturor lucrurilor. Şi în calea tuturor, pentru că toată lumea trece prin centru în drumul spre casă. Eram trecut în agenda tuturor prietenilor cu numărul de interfon. Banii se duceau pe mâncare de la supermarket şi pe weekenduri în 2 Mai. Trăiam de pe o zi pe alta, de la un concert la altul, dintr‐un bar în următorul. A fost primul loc în care m‐am simţit cu adevărat liber. Liber să fac orice. În buricul Capitalei. Fără grija zilei de mâine. Fără nicio obligaţie. Paradis.

Pe la 20:00 au venit două prietene cu dulciuri şi ronţăieli. Am trecut împreună în revistă ultimele mostre pentru Esprit – comandam doar produse de damă şi una dintre camere avea rol de depozit pentru materiale şi mostre de haine. Se întâmpla la fel cu toate fetele care intrau acolo. Li se lumina faţa, de parcă intrau într‐un magazin unde aveau credit nelimitat.

– Astea toate le faci tu?, mă întrebau fermecate.
– Eu le supraveghez.
– Şi sunt de vânzare?
– Nu, sunt mostre, dar poţi să probezi ce vrei.

Nu mai auzeam de ele vreo oră. Se pierdeau printre tricouri, rochii, pantaloni şi bluze venite de la 12 fabrici de confecţii din ţară. Eu rulam un joint la birou, beam o bere, mai răspundeam la un mail. După care ne instalam pe canapeaua albastră şi priveam pe fereastră. Se vedea sediul Uniunii Arhitecţilor, continuând cu BCU şi în depărtare, peste piaţa Revoluţiei, Palatul Regal.

Am bârfit verzi şi uscate, am făcut Cuba Libre şi ne‐am uitat la clipuri pe net. Cu Lucica mă ştiu din clasa a V‐a şi ajungeam mai mereu să discutăm despre situaţia mea, precară din punctul ei de vedere.

– Îți mai cauţi job?, m‐a întrebat.
– Da, am minţit eu. Îmi era bine şi nu aveam nici cea mai mică intenţie să plec de acolo.
– Nu înţeleg. Cine poate să stea cu 10 milioane salariu în Bucureşti? Nu‐şi dă şi ea seama că e imposibil?
– Păi, eu îmi gândesc salariul altfel. Dacă adaugi la fluturaş cât m‐ar fi costat chiria, întreţinerea şi telefonul, îţi iese o sumă destul de frumuşică. Başca locaţia şi frate‐meu.
– Pe bune, eu nu înțeleg cum poţi să trăieşti aşa.

Nici eu nu mai înţelegeam cum e să pierzi zilnic ore în şir pe drum de acasă la birou şi înapoi, să plăteşti sume exorbitante pe chirie sau pe taxiuri de la club. În plus, în condiţii normale, fără apartament sau bani de trăit, şi eu şi frate‐meu ar fi trebuit să fim la Focşani cu părinţii. Nu eram. Rezistam împotriva unei orânduieli fireşti a lucrurilor. Şi nu oricum. Era fix cum voiam noi şi asta ne făcea să ne simţim invincibili.

La 22:00 s‐a trezit şi frate‐meu. Intra în tură la 01:00. L‐am urmărit când s‐a dus să se îmbrace pentru că mereu îmi lua câte un tricou. Aveam hainele în trei genţi mari, ca nişte saci de box. Stăteau pitite într‐un dulap nefolosit din depozit. În geanta roşie, hainele de vară. În geanta gri, alea de iarnă. Geanta verde era cu lucruri pe care le purtam indiferent de sezon şi pe care le spălam cel mai des. În 15 minute puteam să ne strângem toate bagajele. La mutări mi‐ar fi fost mai comod să am o singură geantă şi nu trei, dar hainele sunt importante şi cu cât ai mai multe, cu atât ajungi mai rar la maşina de spălat. Foarte util când nu dispui de aşa ceva. (Când ajungeam la fundul sacului, mergeam la un prieten canadian care locuia în zonă şi spălam câte trei încărcături de maşină.)

Am plecat toţi patru pe la 01:00. De intrat puteam să intrăm amândoi oricând, deşi n‐aveam dublură la cheie – costa jumătate de milion. Încuiam uşa şi puneam cheia într‐un plic, plicul în cutia poştală, care stătea mereu încuiată, dar se putea forţa cu o bucată de plastic. Şi uşa de la intrare era încuiată, dar ne‐am prins că, dacă smucim rapid şi cu forţă de câteva ori, se deschide. Trebuia doar să avem grijă să nu ne vadă cineva şi să se prindă că poate intra oricând să dea o raită prin birou.

Pe la 04:00 eram înapoi, singur, cu un pahar de Jack Daniel’s. Am mai flecărit pe mess cu alţi somnambuli şi m‐am uitat absent la începutul de la Fight Club până mi‐a venit somnul. N‐am mai strâns nimic de pe birou. Cum vineri nu venea nimeni la birou, urma un weekend extins şi eram foarte relaxat.


Monica nu scotea o vorbă, stătea cu spatele drept şi tasta zgomotos, părând să nu observe haosul din birou. M‐am dus la bucătărie şi am făcut cafea.

Am luat ceştile cu grijă şi am lipăit, încă în picioarele goale şi în boxeri, cu farfurioarele în mână, până în birou.

– Presupun că ai o mie de draci.

Nu s‐a întors spre mine, doar bătea nervoasă cu degetele în tastatură. Eu le auzeam cu ecou, încă îmi vâjâia capul de la mahmureală.

– Îmi pare rău că am lăsat aşa pe‐aici. Credeam că nu vii şi nu mai aveam bani de taxi aseară.

Niciun răspuns. Am pescuit de pe biroul meu o ciocolată Milka, pe jumate terminată.

– Vrei ciocolată?
– De care?
– Cu stafide.

Am lăsat‐o lângă ceaşca ei de cafea, am deschis ferestrele şi m‐am apucat de dereticat. La prânz m‐am dus să iau ceva de mâncare. Nu mi‐a răspuns la salut. Ajuns în scara blocului, l‐am sunat pe frate‐meu, care mă apelase de câteva ori.

Mi‐a răspuns cu o voce plată.
– Sunt jos, urc şi io un pic?
– Frate, nu e chiar momentul acuma.
– Sunt praf de oboseală. E cineva la birou?
– Monica, i‐am zis cu o voce sumbră.

Am mers împreună să luăm de mâncare şi ne‐am analizat situaţia. Am hotărât să cumpărăm flori şi să mergem pe burtă. În fond, nu era chiar aşa rău să rămân o noapte în birou când nu aveam încotro. Am cheltuit toţi banii – eu, bonurile de masă pe parizer, brânză la tub şi roşii, el, şpaga de la bar pe flori. Când ne‐am întors, ea pleca.

S‐a uitat cu milă la noi. Frate‐meu arăta de parcă dormise în şanţ toată noaptea. Slab, cu ochelari în vârful nasului, îmbrăcat în negru şi plin de praf şi sucuri de bar, cu ochii roşii şi cearcăne adânci. Eu, la fel de slab, îmbrăcat în hainele de ieri pentru că nu putusem să umblu la bagaje, cu cămaşa murdară la gât şi cu pantalonii verzi de club îngrozitor de şifonaţi.

– Este ultima oară când mai faci aşa ceva.
– Ţi‐aş fi spus oricum, îmi pare rău de dezordine. – Ne‐am înţeles?
Am dat din cap. Frate‐meu tăcea cu privirea în pământ. A plecat spre maşină, lăsând o urmă de parfum în aerul cald de sfârşit de august.

Monicăi nu i‐am spus că locuiam acolo până în iarnă, când ne‐a mai apropiat timpul şi am fost convins că n‐o să facă o scenă. Ştia că n‐o să‐mi găsesc chirie cu banii pe care îi câştigam atunci, aşa că m‐a lăsat să stau acolo în continuare, cu condiţia să fiu invizibil. (Nu era o problemă, aveam deja experienţă.) Că a stat şi Tudor cu mine n‐a aflat decât mult mai târziu. Cred că bănuia ceva, dar, din eleganţă, s‐a făcut că plouă. I‐am spus abia la începutul verii, după aproape un an şi jumătate în care transformaserăm biroul ei în casa noastră. Nu a părut deloc surprinsă.

Câteva luni mai târziu firma s‐a mutat într‐o garsonieră şi în scurt timp a dat faliment. Soră‐mea a intrat în concediu de maternitate, însărcinată cu al doilea copil, frate‐meu s‐a mutat la Iaşi, iar eu mi‐am luat cele trei genţi şi m‐am mutat cu chirie. Dacă afacerea ar fi mers bine, aş fi locuit acolo fericit până în ziua de azi. În schimb, în geamul biroului de la Galeriile Orizont a stat multă vreme un semn cu DE ÎNCHIRIAT. Când trec prin centru, mă uit mereu la ferestrele de la etajul patru şi imediat mi se face dor de canapeaua albastră.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *