[The Mastermind] De la un adolescent pasionat de criptare la un traficant de droguri

În cea mai recentă carte a sa, Evan Ratliff îți dezvăluie parcursul lui Paul Le Roux, liderul unei rețele de trafic de droguri.

The Mastermind: Droguri. Imperiu. Crimă. Trădare de Evan Ratliff este rezultatul remarcabil a cinci ani de documentare despre evoluția și decăderea lui Paul Le Roux, un programator care s-a transformat în liderul unei rețele de trafic de droguri. Versiunea în limba română va apărea în această toamnă la editura Publica.

Evan Ratliff este un autor și jurnalist premiat, co-fondator al publicației digitale The Atavist și co-gazdă a podcastului Longform, o serie de interviuri cu scriitori de non-ficțiune despre cum își spun poveștile. Îl poți cunoaște toamna asta la ediția a noua a conferinței The Power Of Storytelling.


Prolog

MONROVIA, LIBERIA

26 septembrie 2012

            Într-o după-amiază mohorâtă, trei bărbați intră într-o cameră de hotel modestă, pentru o întâlnire de afaceri a cărei pregătire a durat luni întregi. Doi sunt albi: un sud-african cu burtă și adjunctul său european atletic. Celălalt, cu părul negru și burduhănos la rândul său, este columbian, sau cel puțin așa spune el. Hotelul se află în capitala liberiană, pe coasta Africii de Vest, lângă Oceanul Atlantic, dar ar putea fi în multe alte locuri din lume. Cei trei se ocupă cu droguri și arme, iar droguri și arme sunt peste tot. Își strâng mâinile, dau din cap în semn de salut și încep să vorbească în limbajul eliptic, dar familiar, al per- soanelor care cunosc jargonul unei tranzacții. Sunt precauți, dar nu suficient. Iar acest lucru este demonstrat de existența unei camere de luat vederi.

            — Îmi dau seama de ce ai ales acest loc, spune sud-africanul, lăsându-se cu toată greutatea pe o canapea de piele maro lipită de perete. Pentru că este haotic. Din câte am văzut, ar trebui să fie ușor să intri și să ieși.

            Numele său este Paul, și, dacă ai o ureche antrenată, accentul său te duce cu gândul nu numai la Africa de Sud, dar și la patria sa natală, Zimbabwe, unde a trăit până la adolescență. La aproape 40 de ani, firele de păr care i-au mai rămas după ce s-a ras pe cap sunt aproape albe. Arată ca un turist la mare care s-a aranjat pentru a lua cina în oraș, cu un tricou polo albastru lălâi și o pereche de pantaloni scurți kaki. Hainele lui nu se potrivesc deloc cu aria influenței lui internaționale și nici cu afacerea pe cale să o încheie cu un om despre care crede că este șeful unui cartel de droguri sud-american.

            — Foarte ușor, răspunde columbianul, căruia Paul i se adresează doar cu numele de Pepe.

În înregistrarea video a întâlnirii, Pepe stă pe o altă canapea, în afara razei de acțiune a camerei video. Se aude doar vocea sa, cum vorbește într-o engleză fluentă, chiar dacă are un accent puternic.

            — Foarte puțini oameni, nu prea mulți ochi. Pare locul potrivit.

            — Crede-mă – cum ziceai că te cheamă?
            — Paul.
            — Paul, crede-mă, este locul potrivit. Sunt aici deja de ceva vreme. Și întotdeauna, eu și organizația mea alegem locuri ca astea. Înainte de toate, pentru corupție. Aici totul e de vânzare. Totul. Nu trebuie decât să-mi spui ce vrei.

            — Îhm, este un loc sigur, spune Paul. Dacă apare vreo problemă aici, poți să o rezolvi. Înțeleg genul ăsta de loc.

            — Totul este ușor aici. Doar dai din mână în mână, bum, bum, bum, înțelegi, spune Pepe, râzând. Ei bine, mulțumită omului ăsta al vostru, ne întâlnim acum.

            Arată cu mâna către al treilea bărbat din încăpere, angajatul european al lui Paul cunoscut sub numele de Jack. El este cel care a stabilit inițial legătura dintre Paul și Pepe.

            Afacerea pe care a intermediat-o Jack a fost atât de complexă încât, când l-am întâlnit la mulți ani după aceea, a trebuit să mi-o explice în detaliu de câteva ori. Columbienii, care comercializează în special cocaină produsă în propria lor țară, caută să-și extindă afacerile pentru a include metamfetamina, pe care vor să o producă în Liberia și să o distribuie în Statele Unite și Europa. Paul, un programator care își conduce propriul cartel din Filipine, va furniza materialele necesare construirii laboratoarelor columbienilor pentru metamfetamină: substanțele necesare, rețetele pentru transformarea lor în metamfetamină și o cameră controlată în care să le sintetizeze pe toate. În timp ce se vor construi laboratoarele, Paul a fost de acord, de asemenea, să-i vândă lui Pepe depozitul lui de metamfetamină, în schimbul unei cantități echivalente de cocaină la prețul pieței.

            După luni întregi de discuții, Jack l-a rugat pe Paul să se ducă până în Liberia și să se întâlnească cu noul său asociat, „de la șef la șef ”, pentru a încheia afacerea.

            — Așadar, cu ce vrei să începi? spune Pepe. Prima pe listă este camera controlată.

            Paul îi spune că elementele de care are nevoie pentru a o construi sunt deja pe drum, cu vaporul.

            — Dacă ai vreo problemă, trimit niște oameni să le asambleze uite așa! zice el și pocnește din degete.

            — N-ar trebui să avem probleme. Am oamenii mei aici, chimistul meu.

            — Pentru a te despăgubi pentru întârzieri, îți vom returna banii când vom începe să facem afaceri.

            — Paul,nu trebuie să mă despăgubești pentru nimic. Paul face un gest de respingere cu mâna.
            — Ne pare rău că a durat atât de mult.
            — Așa sunt afacerile, spune Pepe. Nu trebuie să despăgubim, trebuie doar să facem afaceri. Iar asta înseamnă bani.

            Pepe trece la cea de-a doua parte a înțelegerii: cocaina sa de origine columbiană pentru metamfetamina lui Paul, din care i-a trimis o mostră de la baza lui din Filipine.

            — Dă-mi voie să-ți pun o întrebare, spune Pepe.
            — Desigur.
            — Tu nu ești filipinez. De ce ai ales atunci Filipine?
            — Din același motiv pentru care voi vă aflați în Liberia.

            În esență, Asia este cel mai bun loc care ne permite să expediem mărfuri unde vrem. Iar Filipine are cea mai bună poziție geografică din Asia. Și este, de asemenea, un loc sărac. Situația nu este la fel de rea ca aici, dar chiar și așa putem să ne rezolvăm problemele.

            — Îți fabrici marfa în Filipine? spune Pepe.

            — De fapt, în momentul ăsta o producem în Filipine și mai cumpărăm și de la chinezi. O luăm din Coreea de Nord. Ca atare, calitatea pe care ai văzut-o e foarte bună.

            — Nu este doar foarte bună. Este incredibilă.
            — Îhm.
            — Aveam de gând să-ți spun despre asta mai târziu, dar acum, că ai pomenit: marfa asta este a dracului de bună.

            — Este produsă de nord-coreeni, spune Paul. O luăm de la chinezi, care o iau la rândul lor de la nord-coreeni.

            — Așadar, produsul meu va fi la fel, cantitatea pe care o să cumpăr de la voi?
            — La fel. Exact la fel, încuviințează Paul. Știu că vrei cea mai bună calitate pentru piața ta.
            — Da, pentru că știți, probabil, că unii dintre cei mai buni clienți sunt americanii.
            — Pe primul loc.
            — Sunt pe primul loc. Sunt dați dracului – vor să aibă de toate acolo. Nu știu care este cuvântul în spaniolă. Consumistas. Consumiști?

            — Consumatori! strigă Jack, fără să fie surprins de camera video.

            — Da, cumpără totul și nu se opresc niciodată, spune Paul.

            — Așadar, tot ce trimit este pentru America, zice Pepe. Credeți-mă, când am adus asta, toată lumea mi-a cerut. Toată lumea.

            Paul și Pepe iau în considerare diferite modalități de plată. Mai întâi, vor da cocaină în schimbul metamfetaminei. După aceea, Paul spune că i-ar plăcea să fie plătit în aur sau diamante. Dacă va fi nevoie să facă transferuri bancare, el lucrează în principal cu băncile din China și Hong Kong, deși simte nevoia să-i avertizeze.

            — Tocmai ce ne-au fost blocate douăzeci de milioane de dolari în Hong Kong, din cauza unor tâmpenii, spune el. Trebuie să fii precaut. Situația se înrăutățește din cauză că americanilor le place să controleze totul. Așa că sunt și acolo și fac o mulțime de probleme.

            — Să-i ia naiba pe americani, spune Pepe. Americanii, așa cum spui tu, cred că pot să controleze totul, dar nu pot. Nu este imposibil, dar nu pot. Trebuie să fim foarte atenți.

            Discută despre metode de livrare și despre câte kilograme din fiecare drog pot muta într-o lună. Paul deține nave care încarcă deja marfă din America de Sud și călătoresc spre Asia, dar preferă mai mult să lucreze în Africa, un teritoriu pe care-l cunoaște bine. Clienții lui se află în Australia, Thailanda și China.

            — Nu ne băgăm în America pentru moment, spune el.

            — De ce nu?
            — De fapt, noi vindem pastile în Statele Unite, spune Paul. Americanii ăștia sunt dați naibii, au un apetit pentru orice. Nu se vor opri din cumpărat.

            Într-adevăr, Paul a devenit bogat, fabulos de bogat, vânzând americanilor zeci de milioane de analgezice – din cele care se dau pe rețetă – pe internet, vreme de aproape un deceniu. Dar, spre deosebire de organizația lui Pepe, Paul evită cu mare atenție să transporte droguri precum metamfetamină în Statele Unite.

            — Creezi prea multă agitație, spune Paul.

            Spre sfârșitul întâlnirii, Paul lasă să se întrevadă priceperea sa tehnică, oferindu-se să-i trimită lui Pepe telefoane mobile pe care le-a dotat cu software de criptare pentru a permite celor două organizații să comunice în siguranță. Îi spune lui Pepe că poate să scoată din Iran orice arme de care ar avea nevoie, mai ales dacă primește ajutorul unui general liberian, pentru ca tranzacția să pară oficială. Apoi face o pauză, pentru a reflecta.

            — Crede-mă, nu vei găsi un partener mai bun, spune el, adăugând că-și ține organizația sub control. Un lucru le spun oamenilor mei, mă rog, tuturor celor cu care am de-a face: „Să nu vă pună naiba să furați”! Înțelegi ce spun? E singurul lucru care mă scoate din sărite.

            Mai devreme, le povestise despre un angajat care furase cinci milioane de dolari de la el, după care începuse să se plimbe cu un Lamborghini prin Manila și să cumpere iubitelor lui genți de firmă și coliere cu diamante. Acel angajat nu mai este de mult o problemă, le-a spus el.

            — A fost transferat, ca să zicem așa.
            Paul mai are câteva sfaturi pe linie de management:

            — Nu fura, repetă el, și nu-ți da drumul la gură în prezența celor de la guvern. Dacă ești prins făcând ceva, nu uita: ține-ți gura închisă. Sunt convins că ai avut asemenea indivizi care – face o mișcare ca și cum ar manevra o păpușă guralivă – devin speriați în închisoare și apoi încep să creadă că cei de la guvern o să-i ajute. Ei cred că ăștia sunt cei mai buni prieteni ai lor. Sunt sigur că ai trecut prin asta, nu-i așa?

            — Asta se întâmplă doar în filme, spune Pepe.

            — Nenorociții ăștia dau din gură. Cazi la înțelegere, dar ce se va întâmpla când o să ieși? Crezi că o să te dăm uitării? Își lovește palmele una de cealaltă. Dacă ai o problemă, noi te ajutăm. Dacă familia ta are o problemă, noi o ajutăm. Nimeni nu va avea probleme. Nu trebuie decât să respecți aceste reguli, suntem foarte categorici în privința lor. Așa că-ți spun, facem afaceri, trebuie să ai încredere în mine sută la sută. Îți vom livra marfa. Sută la sută.

            — Asta e o afacere pe încredere, spune Pepe, înainte ca cei trei bărbați să se ridice și să-și strângă mâinile. Exact asta urmează să facem.

În lunile de dinainte și de după întâlnirea dintre Paul și Pepe, o serie de evenimente ciudate au avut loc în diferite părți ale globului – care păreau să nu aibă legătură unul cu celălalt. Spun „păreau” ca și cum nimeni din afară nu le urmărea deloc. Într-adevăr, la acea dată, nimeni nu le urmărea, nici măcar eu. Și chiar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, aceste incidente, așa cum au ajuns ele să fie văzute de public, nu păreau să fie legate unele de celelalte. Asemenea unor elemente dintr-un puzzle, ele erau incomprehensibile în absența unei înțelegeri a întregii imagini. Avea să treacă un an înainte ca eu să mă opresc asupra unuia dintre aceste elemente pentru a-l examina și încă alți câțiva pentru a înțelege imaginea scoasă la iveală de toate aceste elemente puse la un loc.

            În martie 2012, cu șase luni înainte de întâlnirea lui Paul cu Pepe din Liberia, câțiva agenți de la DEA au intrat într-o mică farmacie de pe Main Street din orașul Oshkosh, statul Wisconsin. Erau înarmați cu mandate de percheziție care-l vizau pe proprietarul acesteia, un bărbat de 82 de ani pe nume Charles Schultz. Un stâlp al comunității locale vreme de patru decenii, Schultz fusese acuzat de prescrierea a peste 700 000 de rețete ilegale pentru analgezice din spatele celor două farmacii ale sale. În schimb, au calculat agenții, primise peste 27 de milioane de dolari prin transferuri electronice dintr-un cont bancar misterios din Hong Kong.

            O lună mai târziu, ofițeri de la Oficiul pentru Combaterea Criminalității Organizate și a Triadei din Hong Kong au făcut un raid la un depozit din Tsuen Wan, un cartier din nordul orașului. Înăuntru, ei au descoperit 20 de tone de azotat de amoniu, ambalat în 1 000 de saci și etichetat în mod fals ca clorură de sodiu. Era o cantitate suficientă pentru a fabrica un explozibil de zece ori mai puternic decât cel folosit în atacul din Oklahoma City. Pe actul de închiriere a depozitului, au găsit numele unui cetățean israeliano-australian, fost membru al unei divizii de elită a armatei israeliene. Când au percheziționat biroul și apartamentul bărbatului, au găsit documente ce dovedeau existența a două depozite de droguri, chitanțe pentru zeci de milioane de dolari în lingouri de aur și indicații scrise de mână pentru o întâlnire în Buenaventura, Columbia, cu un bărbat numit „Don Lucho” – șeful unuia dintre cele mai mari carteluri de cocaină din lume.

Apoi, în noiembrie, doi bărbați care pescuiau cu harponul în Tonga, plonjând în apă de pe un recif, au dat peste o barcă cu vele avariată, care avea la bord un cadavru în descompunere. Autoritățile locale au descoperit că pereții cabinei era căptușiți cu 204 cărămizi de cocaină, împachetate foarte atent în plastic maro și care valorau peste 90 de milioane de dolari pe străzile din Australia, unde, suspectau ei, urmau să ajungă.

            La începutul lui decembrie, la o distanță de aproape 500 de kilometri în direcția nord-est, Edward Snowden, un colaborator tehnic al Agenției Naționale de Securitate (National Security Agency – NSA), a organizat o adunare de fani ai criptografiei în camera din spate a unui magazin dintr-un strip mall din Honolulu. După ce s-au adunat în jur de douăzeci și ceva de oameni, el și-a conectat laptopul la un proiector și a început să facă prezentarea unui program gratuit numit TrueCrypt. Era, potrivit lui, cel mai sigur software de criptare a hard-drive-ului unui laptop, protejându-l de ochii curioși ai guvernelor. Foarte puține lucruri se știau despre oamenii din spatele programului TrueCrypt, a avertizat el; programatorii care l-au creat erau anonimi. Însă Snowden mai știa un lucru despre TrueCrypt pe care nu era pregătit încă să-l dezvăluie: furase documente de la NSA care demonstrau că agenția nu putea să-l spargă.

            Mai târziu, când m-am apucat să investighez această serie de evenimente, ele s-au dovedit pe cât de tentante, pe atât de greu de descifrat. Apoi, reanalizându-le, fiecare dintre ele mi-a apărut asemenea unui mesaj dintr-o realitate paralelă cu care puțini dintre noi avem de-a face în mod direct. În acea lume, aveam să aflu, un strălucit programator software din Africa de Sud, realizat prin propriile puteri, a putut să construiască de unul singur o companie distopică ce rivalizează cu giganții tehnologiei din prezent. Prin creația sa, un startup online care vindea pastile de sute de milioane de dolari clienților americani, avea să devină unul dintre cei care contribuiau cel mai mult la epidemia în plină dezvoltare de analgezice și cel mai de succes cyber-infractor din istorie. El și-a folosit această avere pentru a pune bazele unui imperiu infracțional extins, satisfăcându-și astfel apetitul aparent insațiabil pentru acțiuni clandestine și ilegale. Ambiția sa pentru avuție și putere a depășit hotarele internetului și a intrat pe tărâmul crimelor. „Aria comportamentului său infracțional”, după cum avea să spună mai târziu un procuror federal american, „este pur și simplu uluitoare”.

            În lumea paralelă pe care a ajuns să o ocupe, totul era de vânzare, dacă știai ce să oferi și cui. Metamfetamină pură produsă în Coreea de Nord. Iahturi construite pentru a scăpa de Paza de Coastă. Protecția poliției și favoruri din partea judecătorilor. Lăzi de arme militare. Avioane par- ticulare încărcate cu aur. Sisteme de teleghidare a rachetelor. Sisteme de criptare care nu pot fi sparte. Miliții africane. Explozibili. Răpiri. Tortură. Crime. Foști soldați din Statele Unite, Marea Britanie și din alte părți, care nimeriseră pe tărâmul tenebros al contractelor de securitate globală, puteau să se reinventeze ca mercenari plătiți. Managerii unor call centeruri din Tel Aviv se puteau trezi într-o bună zi traficanți de arme. Doctorii de familie se puteau transforma în complici ai unui cartel de droguri internațional cu un simplu clic pe un buton.

            Această lume stă ascunsă dincolo de percepția noastră de zi cu zi, în ungherele întunecate ale internetului pe care nu le vizităm niciodată, în porturile înecate în tăcere în care vapoarele intră la ceas de noapte, în camera din spate a unei clinici de pe strada noastră. Evenimentele din 2012 – după cum am descoperit eu – erau pur și simplu marginile acelei lumi care pătrundeau în lumea noastră. Și am ajuns să înțeleg cum oameni obișnuiți pot să facă un pas – ambiguu din punct de vedere moral – peste granița dintre ele, și apoi un al doilea și un al treilea, până când se trezesc brusc cu polițiști sau asasini la ușa lor.

A existat o piesă a acestui puzzle pe care nu o voi putea uita niciodată.

            La ora 6.30, în dimineața zilei de 13 februarie 2012, Jeremy Jimena, un gunoier din Filipine, tocmai își începea tura. Împreună cu șoferul, a mers pe ruta lor obișnuită din Taytay, un oraș industrial aflat la o oră de mers cu mașina la est de Manila. Plouase aproape toată noaptea, iar în timp ce întorceau spre Paseo Monte Carlo, o stradă neluminată, a început să cadă un fel de burniță. Prima lor oprire a fost un loc vacant mare acoperit de mici arbuști, un covor verde de viță-de-vie și bananieri din loc în loc.

            Câmpul nu era un loc de colectare oficial, însă localnicii aruncau adesea gunoiul acolo, astfel că lucrătorii de la salubritate îl adăugaseră în mod informal la ruta lor. În acea dimineață era un morman mic de gunoi care se revărsa pe stradă: două pungi mari umplute cu deșeuri și o cuvertură de pat făcută sul care părea foarte umflată. Jimena, un bărbat scund cu un păr sârmos și negru ca tăciunele și o mustață subțire, s-a dat jos din camion și s-a apropiat de mormanul de gunoi. Când s-a aplecat și a apucat marginea umedă a păturii, a văzut că din ea ieșea un picior de femeie.

            A aruncat pătura și a luat-o la goană, strigând la șofer, iar cei doi bărbați au abandonat camionul și au alergat către sediul municipal. Au vorbit cu șeful securității locale despre ce găsiseră, iar acesta a chemat poliția. Jimena s-a reîntors pe ruta sa într-o stare de confuzie.

            El nu a vorbit cu poliția și nu a aflat niciodată cine era femeia. Când l-am întâlnit, patru ani mai târziu, nu i-am spus ce știam: că numele ei era Catherine Lee și că fusese un agent imobiliar de succes, căsătorită și cu un copil. Că fusese împușcată sub fiecare ochi cu un pistol de calibru 22 mm, înfășurată în pătură și aruncată dintr-o furgonetă. Că moartea ei avea legătură cu un farmacist din Oshkosh, Wisconsin, cu o percheziție a unui depozit din Hong Kong și cu o barcă avariată din Tonga.

            Oricum, Jimena nu părea să cunoască aceste detalii și își dorea doar să uite ce se întâmplase. Patru ani, mi-a spus, o visase în fiecare noapte. Pe femeia înfășurată în pătură. Uneori, îl ruga să o ajute. Alteori, țipa.

            Mi-a trebuit multă vreme pentru a înțelege că o bună parte din jurnalismul de investigație înseamnă să aștepți.

Să aștepți ca oamenii să te sune înapoi. Să aștepți un avion cu care să traversezi jumătate de glob, doar pentru a ajunge la timp într-un birou anost, unde stai ore întregi pe un scaun de plastic, așteptând o persoană oficială, care nu mai apare niciodată. Să stai în fața unei uși, așteptând să vezi dacă familia unei victime se va întoarce. Să ceri informații din diferite locuri și să rămâi ore în șir lângă telefon, așteptând un răspuns. Toate acestea, într-un anumit sens, înseamnă să aștepți același lucru: acea frântură de informație care te va ajuta să le pui cap la cap pe toate celelalte care au venit înaintea ei.

            În decembrie 2015, când am zburat în Filipine pentru a încerca să descâlcesc legăturile din spatele crimei încă nerezolvate care a avut-o ca victimă pe Catherine Lee, am descoperit lucruri cu totul noi. În cea mai mare parte a timpului, am așteptat într-o furgonetă închiriată, alături de o ziaristă americano-filipineză pe care o angajasem pentru a mă ajuta, Aurora Almendral. Amândoi rămâneam blocați în traficul nesfârșit al Manilei, târându-ne spre întâlniri care, inevitabil, implicau mai multă așteptare odată ce ajungeam. Într-una dintre acele după-amiezi, cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, am oprit mașina lângă o clădire veche de beton situată pe o colină din orașul Taytay. Ni se spusese că acolo se afla departamentul de investigații al poliției locale. Am intrat, am trecut pe lângă o femeie care prindea de perete decorațiuni de hârtie, apoi de două uși batante și am ajuns într-o încăpere aglomerată, în care se aflau patru birouri. Un aparat de aer condiționat huruia la fereastră și trei detectivi băteau la tastaturile unor calculatoare vechi de când lumea.

            Am încercat să-l facem atent pe unul dintre ei și să-i explicăm motivul pentru care ne aflam acolo: să vizităm terenul viran pe care Jeremy Jimena găsise cadavrul lui Catherine Lee. Șeful poliției ne promisese, la telefon, că ne va duce acolo, însă în acea dimineață fusese chemat pentru un caz de răpire. Ceilalți polițiști habar nu aveau când urma să se întoarcă. Niciunul dintre ei nu știa prea multe lucruri despre cadavru și, în anii de după crimă, majoritatea persoanelor care știau câte ceva dispăruseră. E mai bine, probabil, ca unele crime să rămână nerezolvate.

            Așa că eu și Almendral ne-am decis să așteptăm și ne-am așezat pe o bancă în fața unui tablou cu „Jurământul de credință” al polițiștilor. „Nu uita că o fărâmă de credință valorează cât un dram de inteligență”, am tradus noi.

            De ce să te plângi, să condamni și să cauți nod în papu- ră în permanență?

            Mai bine dă-ți demisia.
            Și, odată ajuns afară,
            Poți să-ți deșerți sufletul.
            Dar câtă vreme faci parte din această
instituție,

            Nu o condamna.

            Dacă faci asta, la prima rafală serioasă de vânt, vei

            cădea la pământ,

            Și, probabil, nu vei afla niciodată de ce.

            Mi s-a părut mai degrabă jurământul de sânge al unui grup infracțional, decât angajamentul unei organizații ce veghează la respectarea legii. Dar asta a fost înainte să înțeleg pe deplin cât de ușor, în circumstanțele potrivite, cele două ajung uneori să semene foarte bine.

            După ceva muncă de lămurire făcută de Almendral în Tagalog, o femeie ofițer pe care o chema Abigail Del Monte a fost de acord să ne aducă dosarul acestui caz. Ea s-a întors dintr-o cameră din spate și a început să-l răsfoiască foarte încet la biroul ei, în timp ce eu încercam să-mi dau seama de ce zburasem aproape 13 000 de kilometri și apoi condusesem trei ore pentru a vizita locul crimei la aproape patru ani după eveniment.

            În cele din urmă, a apărut un alt agent, un individ prietenos îmbrăcat într-o geacă de blugi. S-a prezentat ca fiind George Arada. Dintr-odată, toată lumea a trecut la acțiune.

            — Sunteți aici pentru cazul Catherine Lee? a spus el. Bine, să începem.

            Ne-am oferit să luăm furgoneta noastră cam rablagită și șoferul pentru transport, iar Del Monte s-a hotărât să ne însoțească și ea. Pe drum l-am luat pe paznicul local care chemase polițiștii după descoperirea lui Jimena. Apoi ne-am îndreptat spre terenul viran.

            Ajunși acolo, paznicul ne-a arătat unde fusese găsit cadavrul și cum marcase el locul în februarie 2012.

            — Cadavrul a fost mutat puțin de individul care a ridicat pătura, a spus el. Nu am aflat nimic despre identitatea ei.
            Ne-am dus la o bătrână care vindea băuturi la o tarabă de pe marginea drumului. Și-a adus aminte de ziua aceea.

            — Am văzut cadavrul, a spus ea, dar era acoperit, așa că nu am putut să văd cine era. Trei străzi mai jos, cineva din zonă dispăruse de câteva zile, așa că ne-am gândit că despre asta e vorba.
            Mai târziu, polițiști au transmis că era vorba de cadavrul unei femei agent imobiliar din altă parte a țării. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat cu persoana din zonă care lipsea, bătrâna mi-a răspuns că familia respectivă se mutase de acolo.

            M-am plimbat prin zonă și am făcut câteva fotografii, căutând semne care să arate că descoperirea îngrozitoare făcută de Jimena transformase cumva acest loc de altfel cât se poate de banal. Dacă cadavrul lăsase vreo urmă, aceasta nu era vizibilă.

            Ne-am înghesuit toți în furgonetă și, în drum spre postul de poliție, i-am întrebat pe agenți dacă au găsit adeseori cadavre în Taytay, un oraș cu peste 300 000 de locuitori.

            — Uneori, erau chiar și mai mult de cinci cadavre pe lună, dar nu peste zece, a spus Arada vesel. Toată lumea știe că în locul ăsta sunt aruncate cadavre. Nu-i spune șefului! a râs el.

            Cazurile erau dificil de rezolvat. Cadavrele erau adeseori mutilate sau „tranșate și puse în saci de gunoi”.

            Am întrebat dacă puteam să mă uit în dosarul cazului și, spre surprinderea mea, Del Monte s-a întors către mine și mi l-a înmânat. În fotografiile făcute la locul crimei (în dosarul poliției naționale din Filipine în cazul uciderii lui Catherine Christina Lee), am văzut cadavrul lui Lee, scos din pătură. Era îmbrăcată cu o jachetă neagră și blugi, întinsă cu fața în jos și cu picioarele în stradă. Dincolo de cordonul poliției se afla o mulțime de oameni. Erau puține informații trecute în dosarul poliției: în acea dimineață, la ora 7.50, sosise o echipă de la Departamentul de Operațiuni Criminalistice al poliției naționale. Un raport al autopsiei menționa cauza „morții instantanee”: o rană produsă de glonț sub fiecare ochi.

            Detectivii stabiliseră rapid identitatea victimei. Găsiseră asupra sa actul de identitate: Catherine Cristina Lee, 43 de ani, din Las Piñas City, aflat la o oră de Taytay. Polițiștii au mai găsit asupra cadavrului un telefon mobil, un ceas de mână Anne Klein, o brățară de argint și două inele, unul de aur și celălalt de argint. Nu fusese jefuită; nu existau semne ale vreunei agresiuni sexuale.

            Răsfoind dosarul pe drumul de întoarcere spre postul de poliție, am dat de o însemnare referitoare la o întâlnire din 2015 dintre ofițeri de poliție filipinezi și un agent special de la biroul DEA din Los Angeles și de copia unei cărți de vizită. După câte se părea, nu eram singurul care venise în Filipine să pună întrebări referitoare la cadavru.

Sperând să înțelegem ceva din ce s-a întâmplat în Taytay, eu și Almendral ne-am dus să-l vedem pe Rizaldy Rivera, un agent de la Biroul Național de Investigații din Filipine (BNI), despre care aflasem că fusese desemnat să se ocupe de cazul uciderii lui Lee. Sediul Departamentului de Investigații Criminale al BNI se afla într-o încăpere austeră, cu gresie pe jos și scăldată în lumina insipidă oferită de tuburile de neon ce marchează birocrațiile din întreaga lume. Pe perete se afla un panou alb pe care erau scrise misiunile agenților, organizate după poreclă: „Cardinal”, „Undertaker” („Groparul”), „Mechanic”, „Hitman” („Ucigașul”), „Braveheart” („Inimă neînfricată”), „Snakedoc” („Libelula”), „KGB”.

            Rivera, un polițist genial, cu părul prins într-o coadă de cal lungă până-n talie și priceput la tragerea la țintă, era și un actor înnăscut. Aproape imediat după ce ne-am strâns mâinile, m-a îndemnat să mă uit la înregistrările video de pe YouTube cu tragerile lui la țintă. (Mai târziu, am făcut acest lucru și a trebuit să recunosc că erau impresionante – într-o înregistrare, un card bancar se rupe în jumătate, de la aproape 20 de metri, după ce trage în el cu un pistol peste umăr în timp ce folosește o oglindă compactă.) Cei mai mulți îi spuneau Zaldy, însă porecla lui de la birourile BNI era Slayer (Ucigașul), pe care o căpătase după trei lupte cu pistoale de la începutul carierei sale, dintre care una s-a lăsat cu un glonț în coapsa lui.

            Rivera a preluat cazul Catherine Lee după ce soțul femeii a contactat BNI în ziua în care a fost descoperit cadavrul acesteia și a cerut să fie investigată asasinarea soției sale. Biroul este obligat de lege să preia cazuri la cererea familiei victimei și adeseori aceste cereri sunt generate de suspiciunea că polițiștii locali sunt incompetenți sau mai rău. Unitățile poliției locale și naționale din Filipine sunt măcinate de corupție, iar BNI avea o reputație mai bună, deși nu impecabilă, în ce privește integritatea. În cazul unui omor la comandă, așa cum a dedus Rivera că este vorba în cazul Lee, zvonurile referitoare la implicarea directă a unor polițiști nu erau deloc neobișnuite. Munca polițiștilor este prost plătită, până într-acolo încât 60% dintre polițiștii din această țară trăiesc sub nivelul sărăciei. Omorul la comandă era o industrie înfloritoare în Filipine; dacă voiai ca cineva să fie omorât te costa doar 5 000 de peso – echivalentul a 100 de dolari.

            „Nu pot să vă furnizez numele reale ale martorilor sau adresele ori fotografiile lor – pentru a-i proteja”, a spus Rivera când am ajuns noi. „Altfel, cred că pot să vă răspund la orice întrebare pe care vreți să mi-o puneți.” Ne-a făcut semn să ne așezăm pe niște scaune de plastic aflate în fața unui birou pe care nu se aflau hârtii sau echipament.

            La început, am vorbit peste sunetele unui televizor care nu se afla în raza noastră vizuală – era un meci NBA – baschetul fiind obsesia națională a acestei țări. În decurs de o oră, Rivera ne-a spus tot ce știa despre asasinarea lui Lee. Ne-a vorbit în maniera detașată a unui polițist care văzuse destule crime oribile la viața lui. Dar, din când încând, părea la fel de nedumerit pe cât eram eu în ce privește modul în care toate elementele acestei crime se potriveau împreună.

            Rivera reconstruise traseul lui Lee din interviurile cu toate persoanele cu care se întâlnise în ziua dispariției și din indiciile descoperite pe laptopul și pe telefonul ei. Cu o zi înainte ca trupul ei neînsuflețit să fie găsit, Lee fusese pe teren, prezentând proprietăți unor străini, doi canadieni pe nume Bill Maxwell și Tony. Pentru unele dintre vizionări, Lee invitase câțiva prieteni și colegi agenți imobiliari. Ei au văzut-o ultima dată când a urcat într-un mini-van argintiu Toyota Innova, împreună cu canadienii, în a doua parte a amiezii, pentru a merge să vadă o altă proprietate. De la prieteni și de la paznicul unui ansamblu rezidențial, Rivera a adunat destule detalii pentru a trasa câteva schițe: doi bărbați albi, unul cu o barbă mică și celălalt proaspăt bărbierit, ambii purtând bască de baseball. Dar, când a vrut să afle identitatea lor, s-a lovit ca de un zid. „Mi-a fost foarte greu să verific la biroul de imigrări din Filipine”, a spus Rivera, „pentru că numele Bill Maxwell și Tony erau fictive.”

            În ce privește dovezile fizice, nu prea aveai de la ce să pornești. Cadavrul stătuse în ploaie destul de mult, astfel că tehnicienii de la poliția filipineză nu au putut să verifice dacă există urme de ADN. Minivanul Toyota nu avea numere de înregistrare, deși paznicul notase numărul de pe stickerul de înregistrare temporară. Când Rivera a încercat să dea de urma mașinii, nimic nu s-a potrivit. A tras concluzia că numărul era, probabil, fals. Fără mașină, nu avea cum să facă rost de amprente, fire de păr, fibre textile.

            Un aspect al crimei ieșea în evidență pentru Rivera: Lee fusese împușcată sub fiecare ochi cu un pistol de calibru 22 mm, potrivit criminaliștilor. „Din experiența noastră”, a spus el, „dacă împuști mortal o persoană, nu folosești o armă de calibru mic.” Asasinii din Filipine, a continuat el, foloseau de regulă „arme Armalite, grenade de mână sau un pistol de calibru 40 mm. Aceasta este una dintre puținele dăți când am descoperit că era vorba de un Magnum de calibru 22 mm”. Pentru Rivera, arma spunea ceva despre crimă, și anume că ar putea fi un tip de „crimă cu semnătură”. El credea că moartea lui Lee nu fusese o crimă pasională, ci o execuție profesionistă comisă de cineva care dorea să transmită un mesaj. „Este un mod arogant de a ucide, să faci două găuri de glonț sub ochi,” a spus el. „Nu așa execuți în mod normal o persoană”.

            După câteva luni, pistele pe care le avea Rivera s-au epuizat. Trebuia să se ocupe de alte crime. Dar, la fel ca Jimena, era bântuit de moartea lui Lee și de neputința lui de a rezolva această crimă. „Nu puteam să dorm bine noaptea”, mi-a mărturisit el. „Mă gândeam mereu la acel caz. Dar cert era că nu puteam să continuu fără să am dovezi solide.”

Timp de trei ani, dosarul Lee a stagnat la BNI. Apoi, în aprilie 2015, Rivera a primit un telefon de la Ambasada Statelor Unite din Manila. Americanii aveau informații referitoare la uciderea lui Lee: un bărbat pe care DEA îl arestase în urmă cu trei ani și jumătate în baza unor acuzații legate de droguri cooperase cu autoritățile și le dăduse informații despre posibili suspecți.

            La câteva luni după acel telefon, trei agenți DEA au venit la Departamentul de Investigații Criminale ca să se întâlnească cu agentul Rivera. Acesta din urmă le-a explicat în detaliu ce aflase despre acel caz, folosind o prezentare PowerPoint pentru a recapitula punctele-cheie ale investigației. Când a terminat, i-a întrebat în glumă: „Pe o scară de unu la zece, ce notă îmi dați pentru anchetă?”

Toată lumea a râs. Agenții DEA au confirmat bănuiala lui Rivera: Bill Maxwell și Tony nu erau numele reale ale bărbaților. Aceștia nu erau canadieni și nici nu locuiau în Filipine. Erau, suspectau agenții, americani din Roxboro, Carolina de Nord.

            Rivera le-a prezentat agenților DEA martorii pe care-i intervievase în legătură cu ultimele zile ale lui Lee. Agenții le-au arătat fotografii cu cei doi americani, mi-a spus Rivera, „amestecate cu șapte sau opt fotografii diferite ale unor alți indivizi”. Unii dintre martori i-au identificat pe cei doi americani ca fiind bărbații care s-au întâlnit cu Lee. Alții nu i-au recunoscut. Dar, după una dintre aceste ședințe, un agent DEA a trimis un raport prin fax în Statele Unite. A doua zi, cei doi bărbați au fost arestați în Roxboro.

            Rivera a fost încântat de aceste arestări, însă și-a exprimat frustrările cu privire la propria anchetă, pe care a relu- at-o după întâlnirea cu agenții DEA. După toate probabilitățile, un complice local îi ajutase pe suspecți să facă rost de arma crimei și de mașină, însă Rivera nu avea încă suficiente informații pentru a-l prinde. Mi-a spus că celor de la BNI nu li se recunoscuse niciun fel de merit în ce privește arestările, dar că, oricum, o asemenea recunoaștere nu era necesară. „Noi nu am fost incluși. Dar nu ne-am supărat din cauza asta. În orice caz, nu aveam nimic de câștigat din faptul că deveneam faimoși.”

            Însă altceva îl preocupa: exista cineva, sau ceva, mult mai mare în spatele crimei care rămânea învăluit în mister. De ce ar trimite autoritățile americane agenți la capătul celălalt al lumii pentru a aduna dovezi împotriva a doi americani acuzați de uciderea unei filipineze? Crimele de peste granițe, oricât de tragice ar fi ele, nu intră de regulă sub jurisdicția americană. De ce nu îi extrădau pur și simplu pe cei doi în Filipine, unde a avut loc crima, dându-i pe mâinile celor de la BNI?

            Aveam aceeași întrebare. Probabil că era legată de un aspect mult mai important al acestui caz pe care încă nu-l înțelegeam: de ce Catherine Lee a fost atât de importantă pentru cei doi bărbați, încât să vină tocmai din Carolina de Nord ca să o omoare?

            Rivera avea un răspuns, deși la început s-a ferit să mi-l spună. Crima, a spus el, era opera „Creierului”. Inițial, Rivera doar l-a identificat pe acest creier ca fiind liderul unei puternice organizații infracționale cu sediul în Manila. Dar apoi mi-a spus motivul din spatele crimei: „Creierul” o însărcinase pe Catherine Lee să cumpere o proprietate de vacanță pentru el, în Batangas, o regiune aflată pe coasta de sud a Manilei. Îi dăduse bani, cel puțin 50 de milioane de peso, echivalentul a circa un milion de dolari. „Însă tranzacția nu s-a materializat niciodată”, a spus Rivera, „pentru că persoana pe care Catherine a instruit-o să facă verificarea terenului, să aranjeze tranzacția și toate celelalte a fugit cu banii”.

            Acea persoană a fost, de asemenea, ucisă, a continuat Rivera. „Cadavrul nu a fost găsit niciodată.”

            Apoi, „Creierul” comandase și uciderea lui Lee. Catherine Lee, se pare, traversase granița invizibilă dintre lumea ei și lumea interlopă, fără să fie conștientă de cursul evenimentelor pe care le declanșase și care aveau să ducă la moartea sa.

            I-am cerut lui Rivera să-mi spună numele „Creierului”, dar a refuzat la început. Avea un nume, însă nu a vrut să-l dezvăluie. DEA, mi-a spus el, „nici nu l-a confirmat, nici nu l-a infirmat”.

            Dar știam deja cine ar fi putut să fie.

            — Dacă îți spun numele despre care cred eu că este vorba, îmi vei confirma? l-am întrebat.

            — Da, a spus el.

            — Paul Le Roux.

            Rivera a lovit cu pumnul în masă, apoi s-a uitat țintă în ochii mei, preț de câteva secunde, fără să scoată o vorbă. Apoi mi-a spus în șoaptă:

            — Acest Paul Le Roux, mi-a spus el, e un individ foarte dur.


Ai citit un fragment din The Mastermind: Droguri. Imperiu. Crimă. Trădare, rezultatul a cinci ani de documentare făcută de Evan Ratliff, care a urmărit parcursul lui Paul Le Roux, un programator care s-a transformat în liderul unei rețele de trafic de droguri. Versiunea în limba română va apărea în această toamnă la editura Publica, iar pe autor îl poți cunoaște între 18-19 octombrie la conferința The Power Of Storytelling.