Un ritual profund agnostic

Alergatul, ca sursă de echilibru şi răspunsuri.

Alerg seara, uneori noaptea. 

Adesea, în timpul unei curse lungi şi brutale mă gândesc dacă‑mi place. Mă întreb de ce o fac. Ştiu foarte bine de ce am început să alerg. Doar că nu m‑am aşteptat ca alergatul să devină o parte atât de importantă din cine sunt. Să alergi distanţe lungi e o negociere permanentă cu durerea, cu rutina, cu lenea, cu programul care include o multitudine de alternative preferabile. Nu e anormal să termini o cursă cu sânge unde textilul ud îţi freacă pielea sau cu unghii negre şi inevitabil rupte acolo unde pantofii – fie şi cei mai potriviţi – îţi ating degetele de mii de ori la viteza de 14 km/oră. Scriitorul Haruki Murakami, şi el alergător, o spune cu detaşare clinică: „Durerea este inevitabilă, suferinţa este opţională”.  

Şi totuşi alerg. Alerg sistematic de aproape 10 ani. Când am început, tata tocmai supravieţuise unui infarct miocardic masiv, dar trăia deja în prelungiri. Când analizele mele de colesterol, de obicei normale, au indicat o problemă cronică, aceasta era suficient de gravă încât să extazieze nutriţioniştii şi medicii din campusul american în care studiam. Am avut o alegere importantă de făcut: pastile sau un pariu riscant şi incert care însemna să‑mi schimb total stilul de viaţă. Pe atunci fumam un pachet şi jumătate pe zi, stăteam la computer vreo de 12 ore, dormeam patru sau cinci ore pe noapte şi‑mi împărţeam timpul rămas între bibliotecă, rapoarte şi petreceri studenţeşti. Eram slab, dar lipsit de condiţie fizică. Avem o dietă rezonabilă pentru un om sănătos de 28 de ani, dar nu pentru mine. 

În copilărie făcusem sport de performanţă. Ani de zile am parcurs bazin după bazin în piscina echipei mele de polo, condusă de un antrenor total incongruent cu anii ’80 în România comunistă. Părea scos din filme americane şi avea o motocicletă MZ pe care o împrumuta pe încredere băieţilor. Tot liceul am continuat să fac sport, dar alergatul, plictisitor şi dureros, era cea mai nefericită rutină de antrenament. 10 ani mai târziu însă, după facultatea la Bucureşti, mutarea în Boston, miile de pachete de ţigări, adesea tari şi fără filtru, orele cu fete în baruri şi în cafenele sau cu voluntari şi consilieri  în birouri de campanie sau colegi pe coridoarele unor instituţii publice, genele şi stilul de viaţă şi‑au spus cuvântul. 

Am făcut un deal cu doctorul şi nutriţionistul meu american: fără medicamente, dar cu o dietă spartană şi sport zilnic. Nu e nimic special la această decizie şi totuşi nu o recomand oricui. În teorie, nicăieri nu e mai uşor să te apuci din nou de mişcare decât într‑un campus american obsedat de sport şi dotat în consecinţă. Câteva săptămâni am oscilat între o foame continuă – şi în mare măsură imaginară – şi o febră musculară constantă. Muşchii îmi erau plini de crampe, mă dureau articulaţiile, plămânii se împotriveau fiecărei guri de aer inhalate spasmodic după câteva ture de stadion. Şi totuşi, în doar două luni, eram la fel de dependent de alergat cum fusesem de ţigări. Îmi găsisem drogul perfect.


Transformarea în alergător m‑a surprins şi pe mine. Momentul cel mai aşteptat al zilei a devenit rapid cel în care îmi puneam pantofii de alergat. (Astăzi ştiu cât de sinistru de nepotriviţi au fost.) Puţini oameni au o alergare perfect neutră din punct de vedere al dinamicii. Viaţa modernă ne face picioarele să adopte mişcări incorecte şi ne‑echilibrate. Nu e o dramă, dacă are cine să‑ţi spună cu ce pantofi să alergi. Eu alergam în pantofi uşori şi neutri, când de fapt aveam nevoie de unii cu o susţinere mai accentuată şi ceva control. Genunchii, tibiile, tendoanele şi ligamentele plăteau un preţ serios cu fiecare kilometru adăugat. Din fericire, lipsa de formă m‑a împiedicat mult timp să alerg la vitezele şi distanţele care să creeze un pericol real. Dar nu suficient ca să prevină durerea.  

La trei ani de când am început să alerg, am revenit în Europa, la Bruxelles, să lucrez în diplomaţie. Atunci am alergat pentru prima dată cu un obiectiv competitiv: o cursă de 20 de km la care m‑am înscris din motive care astăzi îmi scapă. Încercam poate să dau un sens raţional obsesiei pentru alergat şi măcar o scuză plauzibilă investiţiei în nişte pantofi care costau triplul celor obişnuiţi. De opt ani îmi cumpăr echipamentul dintr‑un magazin din Bruxelles aflat pe Rue de Luxembourg şi nu pentru că e un alt ritual, ci pentru că sunt buni la ce fac. Chiar dacă astăzi pot lua totul de pe net, mă întorc acolo pentru că angajaţii sunt alergători de performanţă. În zilele care preced o cursă mare în Belgia, magazinul devine centru de coaching, canapea de psiholog, sursă de inspiraţie.

Când alergi, te documentezi ca să evoluezi. Tot la Bruxelles am devenit mai strict cu înregistrarea datelor. La început aveam pe perete un printout lung cu zile, ore, kilometri. Avea corecţii cu roşu şi verde legate de program, semne de exclamare pentru întârzieri şi note pentru evoluţii promiţătoare. (Marţi, 8 martie, 8 km Parc du Cinquantenaire, ritm cardiac mediu 135 pe minut. Miercuri, 9 martie, Bois de la Cambre, 12 km în ritm de 80 la sută din viteza ţintă, prost pentru că risc o accidentare.) Apoi am pus tabelul în laptop şi în PalmPilot, dar cel mai important loc era în biroul meu de la ambasadă, ascuns în spatele uşii. În zilele în care munca mă ţinea în scaun, îmi aruncam adesea privirea spre tabelul de alergări şi afişul „20 km de Bruxelles 2005”, care mă duceau cu gândul la perechea de Brooks Adrenaline din sacul de sport aruncat în vestiar.

Astăzi pot să analizez ani de antrenamente, competiţii şi trasee, toate înregistrate în memoria virtuală a unei aplicaţii pentru Facebook făcută de un tânăr alergător american. Voomaxer e un jurnal de transpiraţie, o cronică a unei obsesii pe care încă nu mi‑o pot explica pe deplin. Tot ce ştiu e că nu mai e de mult o necesitate medicală, ci a devenit o stare, o aşteptare, un stil.


Când alerg, înregistrez detalii: umbre pe faţade, o mamă şi fetiţa ei cu balon, copacul recent tuns, care arată straniu, ca după tortură. Traseele sunt populate de o rutină de fiinţe: tipul care aleargă intens şi aproape zilnic în costum de lycra negru; fata determinată, dar cu un stil dezordonat; bătrânul care face ture încet şi persistent de patru ori pe săptămână; fata cu pas lung, tonus excelent şi coate ţinute sus. Oriunde în lume găsesc alergători. Ne salutăm fără să ne cunoaştem. Suntem ca o sectă.

Cu toate acestea, este o îndeletnicire solitară, obligatoriu a mea, unică chiar dacă natura repetitivă a mişcărilor şi traseelor crează un ritm hipnotic şi o dialectică a mişcării şi respiraţiei. Când alerg pot să discut cu tata, să rezolv probleme de la birou, să fac planuri cu soţia mea, Andra. E un ritual profund agnostic. E biserica mea. Ceea ce bănuiesc că face acest text o predică. 

Când am citit cartea lui Murakami despre alergat, o serie de lucruri m‑au făcut să sar din scaun, excitat de coincidenţe. Traseul său preferat din Boston este identic cu al meu. Nu cred că l‑am întâlnit, deşi eram acolo în aceeaşi perioadă. Îţi apropriezi un oraş atunci când îl alergi şi mi‑a plăcut cum redă Murakami modul de înregistrare a traseului: figuri cunoscute, aşteptarea senzaţiilor predictibile în corp în etape diferite ale unei alergări mai lungi, umbrele ce evoluează în anotimpuri şi mai ales vremea. (Mie îmi place să alerg înainte sau după ploaie.) În general, rutina alergatului nu contravine surprizei, ci o aşteaptă şi o valorizează. Nu pot să nu rememorez o scenă pe un platou de munte, când, alergând între tufe înalte, nişte creaturi zumzăitoare – prea mari să fie insecte, prea mici să fie păsări – îmi tot treceau prin faţa ochilor. Am crezut că sunt nişte bărzăuni imenşi, până când două dintre ele au oprit în zbor la câţiva centimetri, urmând mişcarea mea ca nişte mini elicoptere, şi am văzut, pentru prima dată în viaţă, două păsări colibri complet cenuşii, perfecte, care au dispărut apoi instantaneu.

Când alerg la New York, ies dimineaţa devreme în dreptul străzii 37, unde e eliportul. Acolo începe o pistă de alergare care urmăreşte strâns coasta insulei, trece pe sub Manhattan Bridge şi Brooklin Bridge, prin cartierul spitalelor, pe lângă terenuri de tenis, bursa de peşte, Chinatown, apoi coteşte spre Tribeca şi Financial District, până după Battery Park. Acolo mă opresc, mă uit la apă, la turişti, la navetişti, la poliţiştii cu centurile pline de echipament, la soldaţii din garda naţională care încă păzesc demonstrativ infrastructura World Trade Center. Apoi o iau înapoi – în total 18 km.

În New York, fiecare 100 de metri sunt altfel. Trotuar asfaltat plin de pete negre de gumă, beton, pistă, punte de lemn, udată uneori de valurile ridicate de navele de pe East River, ciment învechit, criblură de şantier, zgură, pământ şi iarbă, trotuar, din nou beton, plin de marcaje criptice cu spray fluorescent lăsate de companiile de utilităţi şi comunicaţii, plăci imense şi grele de oţel cu margini tăiate cu flacără oxiacetilenică care acoperă gropi şi lucrări, bitum crăpat, dale de beton cu inserturi metalice NYC, capace de canal. Ajungi să ştii unde eşti după cum arată solul.

Când locuiam în America, alergam după cursuri, bibliotecă, job. Acum dimineţile îmi sunt mai libere şi apoi, nimic nu te vindecă mai bine de jetlag decât o alergare de dimineaţă, mai ales una făcută la răsărit, la 3.000 de metri altitudine în munţii din Colorado. Ştiu exact filmul alergării. Îmi trebuie cinci minute să intru în ritm. Trec pe lângă case din lemn şi căramidă roşie, o benzinărie Texaco cu acoperiş de şindrilă, un mic supermarket, o farmacie, un templu masonic minuscul, patinoarul, câteva pensiuni.

Miroase a muşchi, lemn – cedru cred – şi uşor a praf, deşi aerul e foarte curat. După 10 minute de alergare uşoară plămânii se zbat, nu mai controlez ritmul şi gâfâi tot mai tare până ajung să am impresia că înghit aer fără să reuşesc să‑mi satisfac nevoia de oxigen. Mă simt deja uscat ca iasca. Alerg între copaci, pe un sol ideal, amestec de aşchii de lemn, pământ şi rumeguş.

După 20 de minute respiraţia sună ca o locomotivă cu aburi şi mă văd obligat să mă concentrez pe expiraţie, peste care se repede un fel de căscat agonic care înfulecă hulpav aerul devenit mai cald acum că soarele a trecut de creste şi luminează pădurea şi casele răsfirate. Un pod de beton trece peste un pârâu care se prăbuşeşte în vale şi mă opresc o secundă să privesc miile de plopi tremurători care dau numele locului şi brăzdează pădurea lucind argintiu până unde începe stânca roş‑cenuşie. 

Mă opresc după aproape o oră jumate, când orăşelul a început să se trezească. Sunt deshidratat, iar buzele îmi sunt ca scoarţa de copac. Fac stretching cinci minute, intru în hotel şi apoi în lift. În 10 minute am făcut un duş, m‑am schimbat şi sunt înapoi la micul dejun. Nu e încă opt şi am sentimentul că am făcut multe şi ziua e perfectă.

Poate că‑mi place atât de tare să alerg în America pentru că mirosurile, texturile, culorile, sunetele sunt familiare şi mă fac să mă simt mai tânăr. Au trecut 10 ani, dar toate simţurile îmi spun că sunt acelaşi. Ce‑am făcut în aceşti ani? Am alergat. Nimic nu s‑a schimbat în jur, eu de ce să mă fi schimbat? Nu e o nostalgie pentru loc, ci pentru cine eram în acel loc acum atâţia ani. Nu regret ceva neapărat, dar alergatul îmi oferă o alternativă la răspunsuri pe care altfel nu pot să le dau. 


Munca mă face invariabil un vagabond. Am trăit cu o geantă de voiaj făcută în permanenţă. Acum e ceva mai bine, însă anii de călătorie sunt marcaţi de trasee în toată Europa. La Copenhaga îmi pun pantofii, mă duc la recepţie şi întreb unde aleargă lumea în apropiere şi, o oră mai târziu, sunt înapoi cu 10‑12 km de alergare lejeră prin cartier. Lângă Tivoli sunt patru lacuri artificiale, înşirate într‑un spaţiu care formează un dreptunghi lung. La Paris e un traseu „industrial”, 10‑15 km prin cel mai lung parc elevat din Europa. Amestecul de bulevarde hausmanniene, clădiri de secol XIX şi arhitectură ultra‑contemporană îl fac extrem de estetic. La Berlin alerg pe un traseu de vreo 10 km între Mitte şi Prentzlauer Berg, pe lângă parcuri, terase, galerii, magazine de haine vintage, squaturi punkiste sau anarhiste ocupate ilegal în anii ’90, astăzi mai degrabă situri pseudo‑turistice pentru puştii din Vest. La Londra sunt Kensington Gardens vizavi de ambasada României. La Roma e parcul Borghese. La Istanbul e Gülhane când sunt turist şi Macka când sunt cu treabă.

Şi, desigur, Parcul Cinquantenaire din Bruxelles, cu perimetrul său de fix 2.200 m, cinci ture 11 km, 10 ture 22 km, o jumătate de maraton. De aici se dă startul cursei mele preferate, 20 km de Bruxelles. Mă uit pe internet şi văd înregistrate rezultatele fiecăreia din cele cinci ediţii la care am participat, toate la diferenţă de mai puţin de 10 minute între ele, între o oră şi 25 şi o oră şi 35. Ca majoritatea alergătorilor de cursă lungă, descopăr simultan consistenţa şi limitele personale.

În Bucureşti, e banda.

Aproape întotdeauna. M‑am mutat recent înapoi şi alerg de trei ori pe săptămână, între opt şi zece, la sală după job, uneori şi în weekend. Încerc să mă mut în parcuri, dar am prea puţin timp şi e complicat. Sunt leneş şi mă enervează că nu sunt piste, că e lume care nu se dă la o parte, că se fumează şi trec prin vălătuci de fum, că e praf, că proprietarii de câini se poartă că şi când trotuarul ar fi o groapă de nisip, că sunt maşini pe trotoar iar câinii fără stăpân sunt gata să‑ţi facă picioarele franjuri.

Alerg eratic şi văd în jurnal cum distanţele sunt aiurea, programările nerespectate, ritmul ridicat tot timpul pentru a încerca sa recuperez distanţa. Nu dezvolt curbele şi sinusoidele unui sezon normal. E chircit şi chinuit. Are ceva de încercare de supravieţuire şi luptă între instinct şi program raţional. Tot mai multă lume aleargă aici şi sunt pe deplin conştient că ar trebui să fac efortul de a ieşi în stradă. Nimic nu e mai înnebunitor decât să alergi sistematic distanţe mari pe bandă. Nu poţi să le documentezi decât în abstracţii: kilometri, durată, ritm cardiac. Alergatul fără traseu e clinic şi anost.

Ca mulţi alegători, am un mic cufăr de probe materiale pentru suferinţa voluntară: numere de cursă, taguri de pantofi pentru măsurarea electronică a timpului, medalii de participare la turnee din diverse ţări, hărţi cu trasee, numere vechi de ziar cu imagini din cursele la care am participat, prima pereche de New Balance, bună pentru alergat, dar nepotrivită pentru mine. Nu le expun, nu le arăt, nu sunt pentru alţii.

Cu toate acestea, cum termin un antrenament aplicaţia mea afişează pe Facebook distanţa şi durata. E un fel de angajament public. Am mai făcut 10 km, 6 km, 8 km, 25 km – creez aşteptări pentru mine şi ceilalţi. Îmi fac fiecare alergare o cursă cu public. Asta face exerciţiul semnificativ social, îi dă o valoare  simbolică care poate fi împărtăşită. E manifestul meu pentru o abordare dinamică, independentă, un refuz al paraliziei şi încremenirii în proiect, o stare care te cuprinde adesea în România.  

Pe Voomaxer apare un citat din Aristotel: „Suntem ceea ce facem repetat, şi atunci excelenţa nu mai este un act ci o obişnuinţă”. 

Poate de asta alerg. Pentru a evita un simulacru de excelenţă şi a negocia cu mine însumi compromisurile cerute de viaţă, de vârstă, de profesie, de loc. Am o singură şansă să le echilibrez: termenul lung. Alergatul este modul meu privat de a aprecia termenul lung. Într‑o epocă a satisfacţiei imediate, a comunicării instantanee, a lipsei pudorii, alergatul e o experienţă personală profundă, neîmpărtăşită, dar nici excesiv egoistă. 

Fiecare sesiune e determinată de ce ai făcut în cea anterioară. Ştiu că sunt mulţi alergători care vor rutina unei distanţe unice şi a unui timp fix. Zilnic, la aceeaşi oră, în acelaşi ritm, un fel de Zen bine gestionat. Asta le dă satisfacţie: faptul că nimic nu se schimbă. Nu asta caut şi eu? Dar când ai obiective legate de timp şi distanţă, atunci trebuie să te antrenezi pe o curbă şi e o curbă care creşte pe termen lung. E tot o rutină. Aduni kilometri aşa cum pierzi zile. E un schimb cinstit.  

Cum spuneam, nu am la bază stofă de alergător de distanţe lungi. Asta se vede uşor aici, unde mi‑e greu să alerg. Aici îmi lipseşte o confirmare subtilă: să simt că alerg în Bucureşti ca în alte locuri în care am trasee preferate. E valabil pentru tot ce fac, nu numai pentru alergat. Bucureştiul meu e artificial. Îmi doresc să‑l recuperez fără să renunţ la cine sunt. Pentru asta însă, trebuie să înlocuiesc banda. Nu văd de ce n‑aş reuşi: persistenţa e calitatea cea mai importantă a alergătorului. Iar eu alerg din persistenţă. E ceva automat, reflex, e o obişnuinţă. Îmi pun pantofii şi alerg, nu mă întreb de ce. 

Andrei Ţărnea este diplomat de carieră. Astăzi este directorul executiv al Aspen Institute România. Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţia lui, Andra.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #6

Familie
Vară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *