Apicultorul educat să nu dezerteze

Valerică Mancu crește albine de 23 de ani, timp în care era să piardă totul, de două ori.

România a fost în 2018 cel mai mare producător de miere din Uniunea Europeană, care se luptă pentru supremația mondială a mierii cu China. Pentru că România are cel mai mic preț de achiziție al mierii de la procesator: 1,82 euro/kg în 2018 (jumătate din prețul mediu la nivelul Uniunii), industria locală e împinsă să crească. Se vorbește inclusiv de dat borcane cu miere în școli.

Deși există un Plan Național Apicol prin care apicultorilor li se decontează cheltuielile asociate stupinei, iar Ministerul Agriculturii susține că apicultura este un vector al creșterii economice, apicultorii sunt nemulțumiți de felul în care guvernanții gestionează sectorul: nu-i sancționează pe cei care comercializează miere sintetică și cer derogări de la UE pentru folosirea neonicotinoidelor (pesticide agricole care dăunează albinelor), ceea ce naște conflicte între apicultori și fermieri.

Ca să înțelegem cum arată politica națională în privința mierii, care sunt problemele și ce soluții există pentru un ecosistem funcțional, avem nevoie și de cunoștințele și curiozitățile tale. La finalul articolului, spune-ne la ce întrebări ai vrea să-ți răspundem despre subiect sau dă-ne de veste dacă ai expertiză în domeniu sau știi pe cineva care ne-ar putea ajuta.


Valerică Mancu umblă cu mâinile goale printre stupii verzi, aproape camuflați la marginea grădinii. Ia o cutie de pe suportul din metal, o așază pe masă și-i dă capacul jos. Când dă să scoată o ramă cu faguri din interior, câteva albine mai iuți îi zboară deasupra capului. Pălăria cu plasă protectoare pentru față și șnur de strâns în jurul umerilor stă și ea deoparte, semn că roirea coloniilor gigante, de până la 50 de mii de soldați, s-a cam încheiat.

La mijloc de octombrie, albinele vibrează amorțite pe hexagoanele celor 42 de stupi pregătiți de iernat în Zărnești, un sat la aproape 20 de km de Buzău.

Mancu are 49 de ani, e unul din cei sub 30 de mii de apicultori din țară și-și tratează albinele cu seriozitate militărească de 23 de ani, timp în care a pierdut zeci de stupi, a înmulțit colonii, le-a ferit de varroa, păduchele care scurtează sistematic viața albinelor, și a încercat să educe clienții cu formulare detaliate despre produsele apicole pe care le vinde. Astăzi e mai degrabă un apicultor care-și face munca în afara structurilor, dezamăgit de deciziile altora de a nu crește albinele ca la carte, dar și de lipsa intervenției guvernului într-o piață care, crede el, vinde multă miere falsă.

Este militar rezervist (ieșit la pensie), cu istoric de geodez și subofițer în două misiuni în Afghanistan. Spune despre sine că e „un om orgolios și disciplinat” și despre poziția lui la marginea ecosistemului apicol că: „m-am temut să accept să fiu președinte de asociație de apicultori, că aș fi instituit niște legi draconice, iar oamenii sigur s-ar fi răzbunat”.


Apropierea lui de albine a început prin ’96, când un an de zile a stat lângă un coleg care-și construia un vagon apicol. Din toamnă până-n primăvară, tot vorbind despre cabine de extracție și puterea coloniilor, Mancu a prins drag și poftă, iar în toamna următoare a luat aceeași cale. A început cu opt familii și un vagon construit de el pentru transportul a maximum 24 de stupi, cu care făcea apicultură pastorală, adică mergea cu albinele pe câmp în sezonul de cules. După opt ani, a ajuns la 55 de stupi și a construit un vagon mai mare, de 60 de locuri, care staționează astăzi în curtea casei din Zărnești și avertizează de pe ușă: „Atenție! Albine vii!”

Albinele au intrat în viața lui din întâmplare, dar l-au acaparat zdravăn încă de la început, pentru că „albinele caută perfecțiunea în tot ce fac, în cum gândesc și cum muncesc și ce produc”, spune Mancu. Iar asta observi doar stând pe lângă ele. Încă din primii ani și-a imaginat cum ar fi să aibă o fermă apicolă de peste 100 de stupi, deși timpul nu i-ar fi permis așa ceva atunci. Avea o carieră militară și un copil mic, însă știa că dacă se apucă de ceva, orice ar fi, acel ceva trebuie să ducă la performanță.

Albinele îi aduc și azi un venit extra pentru familie, dar și o satisfacție emoțională. Fără atașamentul față de albine, crede că ar fi abandonat. Ceea ce n-ar fi surprins pe nimeni la primul prag greu din viața lui de apicultor.

În 2005 avusese un sezon de cules senzațional pe câmpul de floarea-soarelui – fagurii se umpluseră cu nectar și ramele de puiet. Stupina era pe atunci la marginea orașului, iar el mergea aproape zilnic să-i asculte zumzetul. Până pe 1 ianuarie dimineața, când a găsit prima colonie mută. „Fruntașa stupinei s-a prăpădit prima. Cea mai puternică familie, de peste 40 de mii de indivizi”, spune Mancu. „Când am văzut, am amețit. Mă gândeam că a venit cineva și a dat cu spray.”

Grămezi de albine moarte ocupau spațiile dintre rame, ca și cum ghemul de albine se tăiase în felii. Nici el, nici soția lui nu mai credeau că va scăpa vie vreo colonie, iar fiica lui și-a văzut deseori tatăl plângând în anul în care totul a părut să fie despre albine. Pentru că nu era sigur de ce au murit și nu voia să infesteze alte vietăți, lua albinele moarte într-o găleată și le îngropa în parc, sub o fâșie de pământ și frunze uscate. I-au murit atunci 49 din cele 55 de colonii.

Uitându-se în spate, Mancu dă vina mai ales pe Varachet, tratamentul anti-varroa care s-a dovedit ineficient, dar și pe cultura de floarea-soarelui, stropită intens cu pesticide. Pentru că agricultorii români vor să-și apere culturile de dăunători, folosesc pesticide puternice (inclusiv neonicotinoide, substanțe interzise în U.E., pentru care România cere anual derogare), care atacă albinele atrase de nectarul florilor. Ele amețesc, pierd drumul spre casă sau mor treptat în stup. Din cauza asta, n-a mai polenizat de atunci niciun câmp de floarea-soarelui sau de rapiță. Spune că ambele sunt culturi dependente de tratamente la fel de mult pe cât sunt dependente de polenizare.

Pentru că a fost educat să nu dezerteze, Mancu n-a vrut să renunțe. După o luptă cu birocrația fondurilor europene, a reușit să obțină bani pentru a cumpăra alte 40 de familii de albine, o centrifugă pentru extracția mierii și stupi. În timpul ăsta, s-a născut și al doilea copil al familiei.

Până acum vreo șapte ani, Mancu și-a dus cele mai puternice colonii la cules de nectar pe câmp de fâneață, de salcâm sau de floarea-soarelui. Conducea până la 60 de km de Buzău, vorbea cu fermierul ale cărui culturi le poleniza, se asigura că nu-i încurcă pe alții, lăsa stupii și se întorcea la câteva zile să-i verifice. Erau excursiile lui de pribegie cu Oana, primul lui copil, care de la șase ani l-a tot însoțit pe drumuri în Dacia lor albă, Bălănica. Oana își amintește că mânca pâine caldă cu fagure până dispărea mierea și ceara devenea gumă de mestecat. Albinele au fost acolo dinainte să se nască ea, așa că nu știe cum ar fi fost viața fără ele, fără înțepături, fără ture de distribuție ale mierii în oraș, fără dezamăgirea de pe fețele clienților când aflau că nu s-au strâns 30 de borcane de miere de salcâm de data asta, doar 10.

Oana a plecat acum trei ani la studii în Anglia și încă primește câte șase borcane pachet din România. Crede că relația cu tatăl ei a fost clădită de plecările cu albinele pe câmp. „A ajutat faptul că am avut un subiect despre care să vorbim chiar și când nu aveam despre ce să vorbim”, spune Oana, care și astăzi primește rapoarte pe WhatsApp de la tată. „Am fost la albine azi. Puietul e bine. Să sperăm că o să fie miere”. Și Matei, fratele mai mic al Oanei, participă la ritualul familiei. Anul acesta, toți stupii din curtea familiei Mancu au rame construite de ei.


Mancu s-a oprit din pastorală când și-a dat seama că Zărnești, satul în care a renovat o casă de vacanță pentru familie, e generos cu mierea polifloră (pe care albinele o obțin polenizând culturi de fâneață, tei, lucernă, salcâm, floră spontană) și e ferit de pesticide pe o rază de aproximativ trei kilometri.

După 23 de ani, continuă să vândă mierea prin recomandări directe: 20 de lei borcanul dacă cumperi peste 10, 25 de lei dacă nu. Într-un an bun, produce până la 700 de borcane, iar pentru familie oprește mereu vreo 10-15. De obicei, o termină în 20 de minute de dat telefoane și făcut rezervări.

Nu-l interesează producția în masă, ci mierea curată, care cristalizează uniform în timp, care nu se diluează rapid în apă la temperatura camerei, care nu se rupe în picături atunci când e lichidă și o lași să curgă de la 50-60 centimetri distanță într-o cană cu ceai.

Pentru că a cunoscut destui apicultori care se laudă cu arderea etapelor sau care își amintesc că au albine doar când e sezon de cules, nici nu-l vei vedea la vreun târg apicol. Vrea să fie sincer cu oferta lui. „Omul vrea să audă de ce nu am scos alte sortimente de miere în anul ăla și eu îi spun: «dacă m-aș fi dus la floarea-soarelui, v-aș fi adus miere de floarea-soarelui, dar eu aș fi pierdut mare parte din populație, spre iarnă mai pierdeam din următoarele generații, și dumneavoastră mâncați o miere oarecum otrăvită.»

Când vine vorba despre miere, crede că unii nici nu știu ce mănâncă, pentru că nu se informează, iar alții sunt pur și simplu păcăliți la raft.

În 2016, înainte să plece în a doua misiune în Afghanistan, și-a restrâns coloniile la 10 stupi, pe care i-a lăsat în grija soției și a unui prieten. Se uita des pe internet să vadă cum e vremea acasă, o ruga pe soție să-i trimită fotografii cu stupina și niciun telefon nu sărea peste întrebarea: „Ce fac fetele mele?”.

Toate lumea știa că se referă la albine.

Când s-a întors în martie 2017, a găsit doar trei colonii, iar de moartea celor șapte învinuiește tot Varachetul – deși nu are vreo explicație pentru anii în care a folosit aceeași substanță și a funcționat. Momentul l-a convins să încerce și altceva. S-a documentat pe site-uri americane de profil și a făcut rost, printr-o cunoștință, de acid formic, singura substanță permisă în tratarea culturilor bio. După ce-a văzut efectul – vreo 500 de păduchi lați pe fundul stupului –, a început să-l cumpere de la o întreprindere chimică din Iași. Deși îl lua de la producător, costa cu vreo 15 lei mai mult decât Varachetul vândut cu adaos comercial. Asta l-a făcut și mai suspicios și de-atunci n-a mai folosit niciodată Varachet.


Astăzi e la a treia încercare de creștere a stupinei și privește fiecare revenire ca pe-o provocare care îi testează perseverența și cunoștințele. „Cu cât ceva mă oprește să fac un lucru, cu atât mai tare mă ambiționez”, spune el.  „În momentul în care am descoperit acel tratament și stupinei i-a mers bine, a fost un imbold și o confirmare că stăpânesc foarte bine treaba și trebuie să merg mai departe.”

Fiica lui, Oana, crede că satisfacția de a face viață din aproape nimic îl motivează să mai încerce o dată. „Ai trei faguri care se umplu de puiet și apoi se transformă într-o grămadă de albine; trebuie să fie foarte satisfăcător.”

În prezent, Mancu are o stupină de 42 de colonii a câte 20-25 de mii de albine fiecare, împărțită în două batalioane: un detașament pentru luptă, adică pentru cules, și un detașament pentru regenerare, care funcționează ca sprijin pentru prima – îi furnizează hrană extra, faguri, chiar și familii noi.

„Trebuie să fii propriul tău arbitru dacă vrei să joci corect”, spune despre regulile lui.

Iată câteva: extrage mierea doar când fagurii sunt plini ochi și se asigură să nu-i stoarcă de tot, extrage mierea doar când e căpăcită (hexagoanele sunt acoperite cu ceară) în proporție covârșitoare, iar clienților le spune mereu „Ne vedem la anul, dacă se face mierea”.

În ultimii trei ani, spre exemplu, nu a vândut deloc, pentru că s-a concentrat pe înmulțirea coloniilor, iar stupii au avut miere doar pentru albine. Sigur că ar fi putut să extragă 10 kg, să le dea albinelor sirop cu zahăr și să mai producă, însă aia ar fi fost o miere falsă – sintetică. A preferat să scoată bani din buzunar ca să îngrijească stupina la aceleași standarde, nu s-o pedepsească pentru că n-a livrat. Asta l-a costat aproximativ 60 de lei per stup (hrană și tratament) anual.

Pentru că nu clintește în fața ideii de a-și îngenunchea principiile, Mancu s-a ferit acum mai bine de 10 ani să accepte propunerea de a intra în conducerea Asociației Crescătorilor de Albine, filiala Buzău. Își imagina că s-ar grăbi să impună filtre stricte, pe care mulți membri n-ar reuși sau n-ar vrea să le respecte, așa că ar trebui să plece din asociație. S-a temut că asta ar putea aluneca în resentimente și răzbunări. Între timp, a renunțat și la statutul de membru, pentru că simțea că plătește cotizația degeaba. I-ar fi plăcut să vadă asociația că se zbate împotriva comercializării mierii false; că ține piept guvernanților care, spune el, doar promit sprijin pentru apicultori, dar nu-l livrează; că e un loc pentru dezbateri cu miez în favoarea apiculturii, nu a câștigului imediat. Treptat, asta l-a transformat într-un lup mai degrabă singuratic, intolerant cu cei care caută scurtături.

„Am orgoliul de a face lucrul bine făcut. Dacă vrei să faci ceva bun, ieși din grup.”


Mancu se simte norocos să fie crescător de albine, dar crede că și albinele sunt norocoase că îl au pe el îngrijitor. „Pentru că niciodată nu trec peste o etapă de îngrijire și tratament în interiorul stupului. Dacă e planificat, nu sar peste, nu sunt neglijent sau delăsător.”

I-ar plăcea ca statul român să plătească apicultorii pentru polenizarea culturilor mari și să-i sprijine mai ales printr-o legislație clară, care să-i pedepsească pe cei care ies din rând, care falsifică mierea și o vând apoi în supermarketuri. „Eu nu vreau să întind mâna, dar în situația în care pe piață pătrunde o miere falsă, ori iei măsuri ca să tai cordonul ăla și să-ți lași apicultorii să-și vândă mierea și să se trieze între ei, ori mă ajuți.”

La final de octombrie, Mancu a profitat de puținele zile călduroase din valea Buzăului și le-a pregătit „fetelor” un sirop de miere amestecat cu suc de ceapă – un fel de tratament digestiv care omoară sporii și bacteriile și le-ajută să rămână puternice peste iarnă. Albinele sunt deja restrânse pe câte trei, patru sau cinci rame, împachetate în coli albe care nu atrag umezeala, și încep să se adune într-un ghem care produce căldură prin vibrație (până la 36 de grade în miez, unde se află regina).

De-acum încolo, vizitele la stupină vor fi doar pentru observație săptămânală, ca Mancu să se asigure că totul merge bine. Pentru anul următor, și-a setat o țintă înaltă: să ajungă la 80 de colonii, pe care să le crească tot în grădina lui din deal, departe de culturi agricole, unde are certitudinea că poate oferi clienților miere autentică.


2 comentarii la „Apicultorul educat să nu dezerteze

  1. Foarte frumos articolul!
    Citind, m-am gandit imediat la un film documentar pe care as dori sa il recomand: Honeyland

    https://m.youtube.com/watch?v=RHNkNSZpJxg

    1. Mulțumim, Alina! E și pe lista noastră, într-adevăr. Dacă ai vreo curiozitate legat de cum creștem albine în România și cum producem miere, să ne scrii te rugăm aici sau în formularul de la finalul articolului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *