Când sportul nu mai poate să ofere alinare

Actualizare 24 martie: Comitetul Olimpic Internațional a anunțat azi că Jocurile Olimpice vor fi amânate cu un an. Vor avea loc tot la Tokyo, într-o perioadă încă nestabilită, și se vor numi tot Jocurile Olimpice Tokyo 2020.

Prima oară când un sportiv mi-a răspuns la telefon în timpul antrenamentului a fost când am sunat-o pe handbalista Crina Pintea să văd ce face în izolare și cum o afectează. Era cu sora ei mai mică, și ea handbalistă, și cu o prietenă în sufrageria apartamentului de lângă Parcul Văcărești și făceau exerciții. Cu gantere, cu benzi elastice, cu baxuri de apă, cu ce găseau prin casă. „Suntem foarte creative”, mi-a spus când m-a sunat înapoi, după aproape două ore. „Mingea nu putem s-o batem, că vin vecinii. Și-așa cred că o să vină.”

Așa se antrenează de când România a intrat în stare de urgență, de când antrenamentele și competițiile s-au suspendat, de când nu prea vrea să iasă nici la alergat, pentru că i se pare că sunt prea mulți oameni în parc. „N-am ieșit în rest, vreau să stau cât mai departe, cred că așa ar trebui să facem toți.”

Pe 13 martie era la ușă, cu bagajele făcute, pregătită să plece spre Ploiești, unde alte handbaliste din echipa națională ajunseseră deja. Urmau să se antreneze acolo câteva zile, apoi să zboare în Podgorica, unde trebuia să aibă loc pe 20-22 martie turneul de calificare la Jocurile Olimpice.

Aveau de jucat – fără spectatori – cu Norvegia, Muntenegru și Thailanda, meciuri pentru care se pregăteau de trei luni, îngrămădind sesiuni de antrenamente cu naționala între meciurile cu echipa de club. Știa că România nu pornea ca favorită, dar simțea o energie bună în echipă și-și dorea din inimă să ajungă la Tokyo. Când a văzut în grupul de WhatsApp al echipei că turneul se amână pentru iunie, s-a întors în casă, și-a despachetat hainele și s-a întrebat ce să facă.

Turneul preolimpic de handbal e printre zecile de competiții care au fost anulate, suspendate sau amânate în ultimele săptămâni, de când epidemia de SARS-CoV-2, virusul care provoacă boala COVID-19, s-a răspândit în întreaga lume. Au fost întâi meciuri jucate în liniște, fără spectatori. Apoi meciuri anulate. Apoi campionate interne – de fotbal, de handbal, de baschet – suspendate în aproape toate țările. S-au anulat turnee de tenis (Roland Garros s-a mutat în septembrie), campionate europene de haltere sau de gimnastică. S-a oprit Formula 1, s-au închis arene, centre sportive și federații. S-au îmbolnăvit jucători, patroni și antrenori. Pe 17 martie, UEFA a anunțat amânarea cu un an a celei mai importante competiții europene de fotbal, EURO2020, care urma să se joace în iunie în 12 orașe din Europa, printre care și București.

Meci cu meci, competiție cu competiție, sportivii, fanii, oficialii, jurnaliștii sportivi am văzut ceva ce nu credeam că e posibil: cum sportul se oprește. Pentru unii, era locul de muncă. Pentru alții, pasiunea care-i aducea aproape de alții și sursă de bucurie. Era prilej de revedere și de împărtășit experiențe care-i ancorau în comunitate, sursă de alinare în momente grele, ritualuri dătătoare de sens. Eram obișnuiți să fie mereu acolo, iar când dispare ceva pe care contai, te simți un pic pierdut.

„Faptul că putem investi energie și emoții în ceva atât de non-esențial este definiția speciei noastre, iar acum pare că lumea s-a schimbat în doar câteva săptămâni și nu ne rămâne decât să aflăm ce urmează să mai pierdem”, mi-a spus Vlad Bogos, specialist în servicii IT și fondator al site-ului de fotbal Tackle.ro. „Sportul ne face să simțim împreună, să gândim împreună și să trăim împreună”, mi-a spus și psihologul sportiv Elena-Mădălina Mărgărit. „Ne arată atât limitele umanității, cât și faptul că le putem depăși, indiferent de rasă, religie, sex, limbă și statut. Ne face să credem că putem fi mai buni, atât ca indivizi, cât și colectiv. Ne dă speranță. Criza prin care trecem ne-a luat temporar toate acestea.”

---

Dincolo de tristețea fanilor, suspendarea competițiilor dintr-o industrie mondială care valorează sute de miliarde de dolari va lăsa și urme economice importante. Firma de consultanță KPMG estimează pierderi de aproximativ 4 miliarde de euro (bani din bilete și vânzări la stadion, din drepturi TV și din contracte comerciale și de sponsorizare) în cazul în care cele mai puternice cinci campionate din Europa (Anglia, Spania, Germania, Franța, Italia) nu vor putea fi reluate și încheiate în acest an.

„Efectul produs de pauza meciurilor și a activității de zi cu zi este dezastruos din punct de vedere economic”, spune Teodora Busurcă, co-fondatoare Sport Business Chain, o agenție de marketing și business sportiv. Teodora dă ca exemplu clubul englez Liverpool, care are venituri de peste 80 milioane de lire din jocurile de pe Anfield, la care participă în medie 50.000 de suporteri, într-o ligă în care e contractul anual din drepturi TV ajunge la 1.45 miliarde de lire pe plan intern și la 1.6 miliarde de lire pe plan extern, iar 1.35 de miliarde de oameni urmăresc meciurile live.

Valoarea Ligii 1 din România este mult mai mică – ajunge anual la 28 milioane de euro –, dar efectul opririi competițiilor se va resimți și local, spune Teodora. Pe 19 martie, la o zi după ce Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal, a cerut o schemă financiară de ajutor pentru organizatorii de evenimente sportive cu peste 1.000 de participanți, Guvernul a inclus în pachetul de măsuri luat pentru a ajuta sectorul privat și contractele de activitate sportivă. Astfel, cluburile care declară șomaj tehnic vor fi ajutate să-și plătească sportivii, dar și ceilați angajați, cu până la 75% dintr-un salariu mediu brut, o măsură care ar ajuta mai ales cluburile din ligile inferioare, care erau în cel mai mare pericol de a intra în faliment.

Nu toți sportivii au însă contracte. Jucătorii de tenis depind de premiile câștigate la turnee, și toate sunt acum suspendate. Pilotul de raliu Cristiana Oprea depinde de sponsori, și toate discuțiile au înghețat: „M-a lovit deodată realitatea unui job incert, pentru că acum nu pot finaliza nicio discuție cu niciun potențial sponsor. Totul e înghețat, toate competițiile sunt amânate, totul e incert.”

Dincolo de impactul asupra atleților, sunt industrii adiacente, strâns legate de sport, care vor suferi. Campionatul European ar fi adus în București cel puțin patru meciuri, deci turiști care ar fi umplut hoteluri, baruri sportive și apartamente de închiriat. Între timp, barurile și restaurantele s-au închis de tot. Iar oamenii din spatele cortinei, cei care făceau evenimentele să se întâmple, cei care vindeau și scanau bilete, cei care montau lumini și instalații de sunet, care fotografiau și transmiteau în direct riscă să-și piardă sau și-au pierdut deja slujbele.

---

Înotătorul Robert Glință, vicecampion european în proba de 50 de metri spate, a fost primul sportiv român calificat la Jocurile Olimpice. În ultimii patru ani, a luat decizii importante în funcție de competiția de la vară, unde-și dorea o medalie: a renunțat la o bursă sportivă la o universitate din SUA pentru că nu simțea că avansa cu pregătirea; a schimbat antrenori, orașe și baze de antrenament; a luat o pauză forțată câteva luni, pentru că își suprasolicitase corpul. De patru ani, concursul olimpic de la Tokyo e singurul lui gând.

Acum se antrenează fără să știe dacă se va mai ține. „Ăsta e cel mai greu lucru cu care mă confrunt, sau ne confruntăm noi, sportivii. Faptul că trebuie să ne menținem aceeași motivație și același nivel de pregătire pe o perioadă nedeterminată de timp.”

Cea mai mare competiție mondială ar trebui să înceapă pe 24 iulie, iar oficialii ezită deocamdată să vorbească public despre anulare sau amânare. De anulat s-au anulat doar de trei ori în istorie, în timpul celor două războaie mondiale, iar să amâni un eveniment cu 11.000 de atleți și 28 de sporturi, care ține 17 zile și pentru care japonezii se pregătesc de șapte ani ar fi un coșmar logistic, iar pierderile financiare uriașe. Peste 12 miliarde de dolari (unele estimări urcă și mai sus) au fost investite de Tokyo, la care se adaugă sume din contracte de sponsorizare, drepturi de televizare sau turism. Japonezii au atras o sumă record de 3 miliarde de dolari din sponsorizări interne, de trei ori mai mult ca la orice altă ediție de până acum. Sunt sume iraționale care pot duce la decizii iraționale, spune jurnalista Sally Jenkins, care scrie în The Washington Post despre cât de periculos poate fi, chiar și în vremuri ne-pandemice, un eveniment care aduce la un loc participanți din 200 de țări: „Jocurile Olimpice de vară sunt o afacere atât de aglomerată, îmbibată în transpirație, îngrămădită și plină de microbi, încât să participi e ca și cum ți-ai petrece timpul în gura cuiva.”

Chiar dacă răspândirea virusului ar fi ținută sub control până în iulie în Japonia, restricțiile de călătorie, anularea turneelor preolimpice cum e cel din Muntenegru – care vor trebui reprogramate ca sportivii să se poată califica – și faptul că cei mai mulți nu se pot antrena fac nerealistă insistența de a deschide porțile pe 24 iulie. (Marți, Comitetul Olimpic Internațional a anunțat că Jocurile Olimpice vor avea loc în 2021.)

Până pe 18 martie, Robert se bucura că era printre puținii sportivi care-și puteau continua antrenamentele, pentru că bazinul de la Izvorani, unde e centrul de pregătire al olimpicilor, rămăsese deschis pentru el. A doua zi dimineață, când s-a trezit să plece spre bazin, a văzut într-un mesaj de la antrenorul său că în urma ordinului militar care interzice orice activitate în spațiu închis, nu va mai putea înota, așa că s-a culcat la loc. „Să intru în apă era cel mai important pentru mine. Vom avea foarte mult de recuperat; această pauză ne va trage mult în spate.”

Acum face doar pregătire fizică, în aer liber, și se pregătește pentru scenariul anulării Jocurilor, spunându-și că toți sportivii sunt în aceeași situație. Sportul l-a învățat să fie flexibil. „Nu a fost un drum ușor, și în momentele astea grele de rutină, de pregătire, poate de multe ori nu aveam chef să mă ridic din pat că eram ca în piuneze de oboseală, dar trebuia să mă duc. Așa că orice s-ar întâmpla cu mine, continui să fac ce am nevoie să fac.”

L-a ajutat și să fie mai pregătit să gestioneze emoțional un astfel de moment. „Prin sport ajungi să te cunoști pe tine, și mai ales cum să lucrezi cu psihicul tău în situații de stres și presiune. Aș sfătui pe toată lumea să se adapteze la noile condiții și să-și găsească activități în care să se simtă confortabil, să poată să treacă cu minimă anxietate pentru asta.”

Ca să se țină ocupați în casă, sportivii citesc, se uită la filme, gătesc sau jonglează cu hârtie igienică, în provocări lansate pe Instagram.

---

Canotoarea Gianina Beleagă, dublă campioană mondială cu barca de două vâsle, categorie ușoară, crede și ea că sportivii gestionează mai ușor situația. „Cu toate că ne afectează și pe noi, dar poate nu dăm frâu atât de mult gândurilor, să fie overwhelming. După ce ies din barcă, apar incertitudinile”, îmi spunea săptămâna trecută.

Se întorsese la finalul lunii februarie din Italia, unde era în cantonament cu lotul olimpic de canotaj încă din decembrie. Mai trebuia să stea o lună lângă lacul Piediluco, în apropiere de Roma, dar când au început să apară cazuri în nordul Italiei, au demontat în două zile bărcile și aparatele, au lăsat lucrurile de care n-aveau nevoie și s-au întors cu un charter în țară. De atunci, stau în izolare la Complexul Sportiv de lângă lacul Snagov.

Pentru că e deja calificată la Jocurile Olimpice împreună cu colega ei din barcă Ionela Cozmiuc, nu e afectată de anularea competițiilor, unde alți canotori sperau să obțină calificarea. Li s-a schimbat însă programul de pregătire și în loc să aibă câte două antrenamente de intensitate maximă pe zi, după care abia își mai știu numele, au doar unul de menținere. Ar fi preferat, în loc să aibă după-amiezele libere, să stea mai mult pe lac. Acolo uită și de coronavirus, și de posibilitatea amânării Jocurilor. „Când sunt în barcă trăiesc momentul ăla, pentru că fac ceea ce-mi place. Sunt eu cu barca și cu Ionela și ne dăm seama că vâslind, facem ce trebuie. Continuăm.”

Când nu se antrenează, merg la refacere, se uită la filme sau la piese de teatru transmise live de unteatru. Încearcă să-și ia gândul de la tot ce se întâmplă, cu toate că e mereu acolo. Se teme mai ales pentru mama ei, care are probleme de sănătate și locuiește într-un sat lângă Torino, dar fără cazuri confirmate. Își simte și colegii tensionați, își verifică mereu telefoanele, citesc știrile și vorbesc mult despre ce se întâmplă – și despre virus, dar și despre Jocuri. „Toți suntem bulversați, toți așteptăm să vedem, pentru că nu știm. Cumva suntem în aer. Ok, se țin, dar care e riscul?”

Pe 20 martie, lotul de canotaj a părăsit și el complexul de lângă lacul Sangov. „Ziua de azi a omorât ceva în mine”, a zis Elisabeta Lipă, președinta Federației de Canotaj, după ce sportivii au plecat acasă, fără să știe când vor reveni în bărci.

---

Folosim des referințe sportive când vorbim despre momentele dificile prin care trecem – „luptăm și învingem boala”, „e un maraton, nu un sprint” –, dar m-am întrebat de ce ar citi cineva despre sport într-o pandemie și ce relevanță mai are acum meseria mea.

Chiar eu văd știri despre transferuri și mă întreb cine le face și cui îi pasă.

Dar mi-am dat seama că, așa cum sportivii au nevoie să facă ce sunt obișnuiți – să se antreneze –, ca să se simtă în control, când scriu despre sport e singurul moment în care simt o fărâmă de normalitate. Și mai vreau să cred că sportul, chiar dacă va trece și el prin schimbări (pentru că nu e un loc perfect, dimpotrivă), va continua să fie parte din lumea post-pandemie, oricum va arăta ea.

„Când totul se va sfârși, sportul va putea juca un rol important în a reenergiza oamenii, în a-i face să simtă că lucrurile se reașază în matca lor”, mi-a spus Lorand Balint, specialist în marketing sportiv. „Oamenii vor avea nevoie de ancore care să le dea încredere că viața merge înainte. Vor avea nevoie de povești frumoase și sportivii trecuți prin aceeași perioadă tulbure le vor putea furniza.”

Până atunci, rămân cu lecțiile pe care le-am învățat de la ei. Cu ce-și zicea Crina Pintea în fiecare dimineață când voia să renunțe la sport, din cauza abuzurilor antrenorului ei: „Mai încerc și azi.” Cu ce-și spunea spadasina Ana Maria Brânză, campioană olimpică la Jocurile Olimpice din 2012, în timpul antrenamentelor: „Când ajungi la capătul planșei, mai fă un pas în plus”. Cu ce-și spune Simona Halep când întoarce meciuri ce par pierdute: că trebuie să lupte până la final. Cu ce mi-a spus Gianina Beleagă despre ce-ar însemna amânarea Jocurilor: „Cumva înseamnă că ai fost doborât, ai pierdut ceva și trebuie iar să te ridici și s-o iei de la capăt.”

Sportul ne demonstrează că putem depăși adversitatea, spune psihologul sportiv Elena-Mădălina Mărgărit. „Că atât timp cât respirăm și facem loc pentru emoții, putem influența în favoarea noastră rezultatul acțiunilor noastre. Sportivii sunt maeștri în a-și mișca emoțiile și a le folosi în beneficiul lor pe teren, cât și în afara lui.”

Cum ne controlăm fricile și anxietățile e o provocare pentru mulți zilele astea, și e ce știu sportivii să facă mai bine. Știu cum să nu-și lase gândurile să zboare nici la adversar, nici la scor, nici la spectatori; nici la greșelile din meciul de ieri, nici la miza celui de mâine. Știu cum să fii prezent și concentrat doar pe ce poți controla, pe ce poți face în momentul în care te afli – orice fel adversar ai avea de înfruntat –, cu ce ai la dispoziție – în cazul lor, forța propriului corp – și cu încredere că poți să treci peste orice obstacol.

Dar – și aici intervine clișeul sportiv pe care l-am întâlnit cel mai des, de care râdem, dar pe care cred că-l aplicăm cu toții zilele astea. Nu poți să treci prin ceva atât de copleșitor cum e ce trăim cu toții acum decât dacă o iei pas cu pas. Meci cu meci, punct cu punct, zi cu zi și oră cu oră.

[Citește și Cum facem față anxietății pe timp de pandemie?]