Capcana conflictului distructiv 

Puțini dintre noi își doresc să trăiască în tensiune perpetuă cu alți oameni. De ce continuăm să o facem? De ce nu putem reveni la un conflict bun, chiar și când asta ne dorim?

Lui Mark Lynas nu-i plăcea să supere oamenii. Îi plăcea să citească volume de istorie și să joace ultimate frisbee. Lucra ca editor la un mic site al unei mici rețele de binefacere. Fiu al unui om de știință, era pasionat de protejarea mediului. Dar prefera să-și scrie argumentele în loc să le scandeze. 

Și totuși, într-o noapte din 1999, Mark a pătruns ilegal pe terenul unei ferme de lângă casa lui din estul Angliei, îmbrăcat în negru, cu o macetă asupra sa. I s-a părut că era absolut corect să lovească tare cu maceta, tăind tulpini de porumb sănătoase, una după alta. 

A lucrat metodic, spintecând cu maceta în sus și-n jos, rând după rând, atent să nu-și lovească colegii activiști. Aerul mirosea a pământ umed și a tulpini proaspăt rupte. Se oprea din când în când să-și așeze ochelarii pe nas. 

Așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, totul începuse destul de rezonabil. Cu câțiva ani în urmă, Mark participase la o întâlnire a tinerilor ecologiști, la fel ca el, într-un oraș de coastă al Angliei. Acolo aflase despre ceva numit „inginerie genetică”. O companie chimică gigantică numită Monsanto începuse să modifice ADN-ul semințelor pentru a obține culturi mai bune. Lui Mark asta i s-a părut sinistru. De ce ar face așa ceva? 

Pentru profit, desigur. Noile lor plante, modificate genetic, aveau o superputere. Supraviețuiau erbicidului nociv Roundup, produs
de Monsanto. 

Mark s-a aplecat în față. Auzise bine? Monsanto era aceeași companie, a aflat el, care a ajutat la fabricarea Agentului Orange, un amestec de erbicide toxice pe care armata americană l-a folosit în timpul războiului din Vietnam. Se pare că acum compania crea un întreg ecosistem în care doar propriile semințe SF puteau supraviețui furtunii de otravă care urma să vină. 

Auzind asta, Mark a recunoscut un tipar. Era cam în aceeași perioadă în care controversa privind boala vacii nebune tulbura Anglia. Mii de vaci se îmbolnăviseră de o infecție fatală a creierului. De ani întregi, oficialii britanici insistau că nu există nicio dovadă că oamenii ar putea fi afectați de carnea de vită contaminată. Totul era bine! Mergem înainte! Dar apoi s-a dovedit că se înșelau amarnic. O variantă umană a bolii părea să fie legată de produsele din carne de vită. Guvernul a fost nevoit să retracteze afirmațiile anterioare. În cele din urmă, mai mult de 200 de oameni aveau să moară. 

A fost dovada că nu se poate avea încredere în guvern, nu când era vorba de protejarea publicului în fața marilor corporații. Acum părea că istoria se repetă. O companie multinațională gigantică interfera în producția de hrană, jucându-se de-a Dumnezeu. 

Cu cât Mark afla mai multe, cu atât era mai revoltat. Trebuia să facă ceva. Așa că a scris o poliloghie, unul dintre primele articole care avertizau în legătură cu pericolul culturilor modificate genetic. „În marele experiment genetic global, pus în practică de multinaționalele din domeniul chimic și alimentar, în căutarea lor după profit, noi – consumatorii – suntem cobai”, a scris el în revista Corporate Watch. El a avertizat că, dacă firmele „câștigă lupta prin care ne obligă să acceptăm produse modificate genetic… cursul vieții pe planeta Pământ poate fi schimbat pentru totdeauna”. 

Amenințarea era existențială și urgentă. „Ne așteaptă vremuri periculoase.” Textul a fost convingător și a pornit o discuție. Așa că a mai scris unul și încă unul. Apoi a început să participe la „decontaminări”, precum cea de la fermă din acea noapte. 

Ulterior, Mark avea să se întrebe când au început să-i scape lucruri. Știa că nu imediat. Avusese motive întemeiate să fie suspicios față de Monsanto. Dar undeva pe parcurs începuse să facă greșeli. A fost cu adevărat uimitor să le analizeze retrospectiv. Dar asta s-a întâmplat mai târziu. 

În acea noapte, poliția a apărut brusc pe acel câmp de porumb. Mark s-a aruncat la pământ, cu inima bubuindu-i în piept. Așa ceva nu i se
mai întâmplase. Luminile lanternelor străbăteau întregul câmp. Auzea bipăitul și fâșâitul stațiilor și, pe măsură ce polițiștii se apropiau, gâfâitul și scheunatul câinilor. Întins la pământ, și-a amintit ceva ce auzise despre câinii polițiști. Că sunt dresați să înșface și să nu dea drumul. Spera să nu fie adevărat. 

Atunci și-a dat seama cât de ciudat era totul. „De obicei, respect legea. Știi, port ochelari. Nu vreau să fiu lovit în față cu bastonul. Nu-mi plac deloc confruntările.” Și totuși iată-l urmărit de câini, cu ochelarii afundați în pământul proaspăt răscolit. 

Aceasta este o carte despre forța misterioasă care îi face pe oameni să-și piardă mințile în dispute ideologice, dispute politice sau vendete ale găștilor. Forța care ne face să stăm treji noaptea, obsedați de un conflict cu un coleg, cu un frate sau cu un politician pe care nu l-am întâlnit niciodată. 

Conflictul distructiv este diferit de fricțiunea utilă a conflictului sănătos. Acesta este ceea ce îmi place să numesc conflict bun, în cinstea a ceea ce John Lewis, liderul activist pentru drepturile civile, numea „necazuri bune”. Conflictul bun este o forță care ne împinge să fim oameni mai buni. Conflictul bun nu este același lucru cu iertarea. Nu are nimic de-a face cu capitularea. Poate fi stresant și turbulent, dar demnitatea noastră rămâne intactă. Conflictul bun poate duce la schimbări radicale, la mișcările tectonice ale modului în care funcționează societățile. Dar fără să se transforme în caricatură. Rămânem deschiși la realitatea că niciunul dintre noi nu are tot timpul toate răspunsurile la tot și că suntem cu toții conectați. Avem nevoie de conflictul sănătos pentru a ne apăra, pentru
a ne înțelege unii pe alții și pentru a ne dezvolta. În zilele noastre avem nevoie de mult conflict sănătos, nu de mai puțin. 

Conflictul distructiv, dimpotrivă, este ceea ce se întâmplă când dezacordul se tranșează într-o confruntare bine-contra-rău, genul de confruntare care presupune noi și ei. 

În cazul unui conflict distructiv, regulile normale de dispută nu se mai aplică. În această situație, fiecare întâlnire cu cealaltă parte, fie ea reală sau virtuală, devine mai încărcată. Creierul se comportă diferit. Ne simțim din ce în ce mai siguri de propria superioritate și, în același timp, din ce în ce mai mistificați de cealaltă tabără. Când ne lovim de ei, în persoană sau pe un canal de știri, s-ar putea să simțim o gheară în piept, o teamă amestecată cu furie, în timp ce ascultăm afirmațiile nebunești, nechibzuite sau periculoase ale taberei opuse. Conflictul pare o amenințare existențială, chiar dacă nu este. 

Interesant e că ambele părți simt adesea aceeași emoție, deși nu o discută între ele. Orice am face pentru a încerca să punem capăt conflictului – să raportăm pe cineva pe rețelele sociale sau să ne plângem la Resurse Umane despre un coleg insuportabil – nu face decât să înrăutățească lucrurile. Asta pentru că, după cum vom vedea, orice lucru intuitiv pe care îl faci într-un conflict distructiv se întoarce, de obicei, împotriva ta. Trebuie să faci lucruri contraintuitive și să le faci cu mare grijă. 

Unii oameni sunt mai susceptibili la conflicte distructive decât alții. Ei sunt ceea ce terapeuții numesc „personalități conflictuale”. Oamenii aceștia se grăbesc să învinovățească, convinși că au dreptate, mereu cu garda sus. Cei mai mulți dintre noi cunosc o astfel de persoană. Cineva pentru care sursa vinovăției e mereu clară și departe de ei. Cei mai mulți dintre noi nu sunt așa. Cei mai mulți dintre noi încearcă să evite conflictele distructive ori de câte ori este posibil. Această evitare aduce propriile probleme, după cum vom vedea. 

În cele din urmă, conflictul distructiv ne afectează pe toți, într-un fel sau altul. Fie că noi înșine suntem atrași de conflictele distructive, fie că privim oamenii sau comunitățile de care ne pasă că sunt captive în el, uneori timp de generații întregi. 

Din nou și din nou, în cercetările de pe diferite continente, oamenii aflați în conflicte distructive își consideră frustrările un răspuns justificat la agresiunea inițială a celeilalte tabere. Indiferent de fapte, ambele tabere sunt convinse cumva că reacționează defensiv. Oamenii se trezesc întorcându-se la ostilități din nou și din nou, inventariind jignirile, atrași de ele ca de foc.

Am crescut cu destul de multe conflicte în preajmă. Nimic extrem. Am primit mâncare, dragoste și o a doua șansă. Dar mama s-a luptat cu accese de anxietate și depresie și recurgea la furie și învinovățire când se simțea amenințată, ceea ce se întâmpla adesea. 

Așa că am petrecut mult timp stând pe scările casei noastre din New Jersey, desenând cu degetul arătător pe mocheta din anii 1980 de un verde-mușchi, ascultându-mi părinții cum se ceartă. Ascultam pentru conținut, dar mai ales pentru ton. Și tata avea partea lui de vină, desigur, dar tot ce auzeam de la etaj era vocea mamei. Pe măsură ce devenea mai ridicată și mai sonoră, stomacul mi se strângea de groază. 

Fratele meu își închidea ușa dormitorului și se juca singur cu figurinele Star Wars când se-ntâmpla asta. O mișcare înțeleaptă. Dar, pe atunci, eu voiam să ascult. Dintr-un motiv sau altul, părea important să monitorizez ce se-ntâmplă, să supraveghez conflictul. Poate mă gândeam că mă va ajuta să prezic sau chiar să previn ce se va întâmpla în continuare. 

Pe măsură ce am crescut, am găsit o modalitate de a-mi câștiga existența ca martor la conflict. Ca jurnalist pentru revista Timem-am ocupat de crime, dezastre, terorism, tot spectrul suferinței umane. Apoi am scris despre educație, care, în ciuda tuturor discuțiilor frumoase despre copii și despre învățare, constituie în sine un conflict distructiv în America. 

Mi-am găsit un fel ciudat de liniște în acest rol. În subconștient, eram încă acel copil, crezând că aș putea cumva să mă protejez pe mine și pe toți ceilalți recenzând conflictul, fără să-l scap niciodată din ochi. 

După alegerile prezidențiale din SUA din 2016 a trebuit să recunosc că planul meu principal a eșuat. Nu puteam prezice conflictul. Nu puteam nici măcar să-l înțeleg. Nici măcar în țara mea. Cum puteau atât de mulți oameni să perceapă lumea atât de diferit, cu atâta convingere? Jumătate dintre democrați și republicani îi considerau pe membrii partidului rival nu doar prost informați, ci chiar înspăimântători. Chiar dacă americanii au continuat să cadă de acord cu privire la multe chestiuni de politică, am început să ne dezumanizăm unii pe alții pe baza afinităților politice. Potrivit unor estimări, 38 de milioane de americani au încetat să mai vorbească cu un membru al familiei sau cu un prieten din cauza acelor alegeri. 

Părea că orice urmă de curiozitate sucombase. Ce rost mai aveau poveștile în asemenea vremuri? Să semnalezi și să verifici cu minuțiozitate fiecare detaliu, doar pentru a vorbi cu același cor de partizani din ce în ce mai restrâns? Doi din trei americani au spus că nu au încredere că presa de știri prezintă știrile complet, corect și onest. Mulți au evitat știrile în mod deliberat, pentru că erau atât de deprimante. Alții erau dependenți de ele, pentru că erau atât de revoltătoare. 

O vreme am dat vina pe patologiile tipic americane. Poate că istoria rasismului nostru, combinată cu inegalitatea economică extremă, crease o furtună perfectă de polarizare politică. Asta era o parte din răspuns. Dar, privind în jur, era clar că aceste probleme nu se limitau la America. 

Și în alte țări, oamenii plecau de la cinele în familie furioși din cauza diferendelor legate de refugiați, de Brexit sau de prețurile carburanților. În Argentina, nouă din zece oameni au spus că țara lor este foarte sau destul de divizată. În Norvegia și Danemarca a existat o schismă majoră în legătură cu ce era de făcut cu lupii sălbatici. În Noua Zeelandă era vorba despre pisici (da, pisici!). Jumătate dintre europeni au spus că societatea lor este mai puțin tolerantă decât era acum un deceniu. „Ne confruntăm cu o indignare permanentă, un fel de furie socială”, a spus Frank-Walter Steinmeier, președintele Germaniei. „Germania nu vorbește. Germania strigă și țipă.” 

Cu siguranță explicația avea de-a face cu YouTube, Facebook și Twitter, care prin definiție alimentează bucle de conflict nesfârșite. Și cu senzaționalismul mediatic, care transformă indignarea în profit. Atragerea atenției ne răsplătește cele mai rele instincte, la scară masivă. La TV și online suntem întâmpinați de un cor de troli care ne instigă șuierând printre dinți că avem dreptate. 

Toate acestea au contat. Dar niciuna dintre aceste explicații nu părea adecvată. Erau o mulțime de oameni care nu petreceau mult timp pe rețelele de socializare, dar în continuare săreau la gâtul oricui. Se mai întâmpla altceva. Ceva care nu era identificat. 

Așa că am încercat să descopăr ce ratasem. Am petrecut timp cu oameni care lucraseră la conflicte puternice de altă natură, în alte locuri, din Rwanda până în Columbia și Israel. Am urmat 80 de ore de formare în mediere de conflicte, axată pe conflicte interpersonale precum divorțul, rivalitățile la locul de muncă și de custodie. Am început să văd cât de asemănător se comportă oamenii în conflicte foarte diferite. 

După cinci ani, iată ce am învățat. O mulțime de forțe ne-au adus aici. Schimbările tehnologice și demografice, globalizarea, piețele prost reglementate și schimbările sociale rapide au provocat valuri de anxietate și suspiciune. Oamenii nu sunt echipați să gestioneze schimbarea în acest ritm. Pare debusolant, în cel mai bun caz, amenințător, în cel mai rău. Așa încât căutăm o poveste care să ne explice neliniștea, o modalitate de a recupera un minim control asupra haosului. Căutarea disperată a unei explicații (și a unui țap ispășitor) face ca liderii oportuniști, experții și unele platforme să exploateze mai ușor fisurile noastre sociale cele mai pronunțate, inclusiv prejudecățile de tot felul. 

Dar există o altă forță invizibilă care, la fel ca gravitația, își exercită atracția asupra tuturor celorlalte. Când conflictul escaladează peste un anumit punct, preia controlul. Faptele și forțele inițiale care au dus la dispută trec în planul doi. Dinamica noi-versus-ei preia conducerea. Diferențele reale de opinie cu privire la politica de sănătate sau imigrație încetează să mai conteze, iar conflictul devine propria realitate. Conflictul distructiv este mâna invizibilă a vremurilor noastre. 

Conflictul bun este vital. Viața ar fi mult mai rea fără el. Seamănă mult cu focul. Avem nevoie de puțină căldură pentru a supraviețui, pentru a ne pune în lumină greșelile și pentru a ne proteja de prădători. Avem nevoie de ședințe turbulente ale consiliului local, cine tensionate între parteneri, proteste și greve, ciocniri în sălile de consiliu și în birourile consilierilor de orientare. 

Oamenii care încearcă să trăiască fără niciun conflict, care niciodată nu se ceartă și nu se plâng, tind să facă implozie mai devreme sau mai târziu, așa cum o să vă spună orice psiholog. A trăi fără conflict este ca și cum ai trăi fără iubire: rece și, în cele din urmă, insuportabil. Dar, dacă 

un conflict se transformă într-un conflict distructiv, poate distruge totul. Distincția contează. 

Oamenii se comportă foarte asemănător în toate tipurile de conflicte distructive, de la răfuieli de cartier, la divorțuri la tribunal și la greve. 

Conflictele distructive sunt magnetice. Până nu înțelegem asta, diferențele noastre de opinie vor părea mai importante și mai inevitabile decât sunt. Ostilitățile malefice reușesc cumva să ne ademenească, făcându-ne să acționăm în moduri care contravin propriilor interese. Cu toții am simțit asta la un anumit nivel. Odată atrași într-un astfel de conflict, câmpul vizual ni se îngustează. Lucrurile devin foarte clare, prea clare. Credem că acționăm din proprie voință – emițând judecăți bazate pe fapte concrete și valori profunde. Dar este oare așa? 

În acea noapte întunecată din Anglia, câinii polițiști nu l-au găsit pe Mark. A fugit chiar la timp, sărind un gard de sârmă ghimpată, către un câmp din apropiere, unde s-a ascuns în tufișuri până în zori. 

Așa că a continuat să facă tot felul de campanii împotriva culturilor modificate genetic în tot felul de moduri creative. În 2001 a intrat într-o librărie Borders din Oxford și a aruncat un tort de la supermarket în fața unui profesor de statistică danez cu care nu era de acord. Profesorul își promova cartea, în care explica de ce renunțase la câteva dintre opiniile sale extreme despre mediu. 

„Asta-i pentru toate căcaturile pe care le spui despre mediu!”, a strigat Mark, cu o voce nefiresc de ridicată. 

A fost foarte stânjenitor. Deloc așa cum își imaginase. Profesorul de statistică și-a șters în liniște frișca de pe față. Publicul, care aștepta să înceapă lectura, s-a uitat cu nedumerire la Mark. El se plimba de colo-colo, pe lângă masa pentru autografe, întrebându-se de ce nu venise niciun agent de pază să-l ia. Nu plănuise să țină un discurs, așa că a improvizat. 

„Asta pentru că minți în legătură cu schimbările climatice”, a spus el. „Asta meriți pentru toate aroganțele despre mediu pe care le spui!” 

În cele din urmă, a fost escortat afară câteva momente mai târziu, ceea ce a fost o ușurare. Se simțea stânjenit. Confruntarea pur și simplu nu-l caracteriza. Dar încă mai credea că lupta pentru o cauză dreaptă. 

Și funcționa! Pe măsură ce anii au trecut, partea lui a înregistrat
o serie de victorii uluitoare. Guverne din Europa, Asia, Africa și Australia au interzis majoritatea culturilor modificate genetic, convinse de argumentele ecologiștilor ca el. A fost una dintre cele mai puternice campanii de opoziție de stânga din viața lui. 

Și totuși. Din când în când, Mark simțea un fior de îndoială. Într-o zi au izbucnit revolte la un protest din Londra la care ajutase cu organizarea. Au fost sparte ferestre. Nouă polițiști au fost răniți. După aceea, în timp ce colegii săi activiști sărbătoreau într-un pub, i s-a făcut rău. 

Aceste momente l-au acaparat brusc, ca un vertij. Intrase în această luptă pentru a proteja mediul înconjurător și pentru a-i ajuta pe cei mai vulnerabili dintre noi. Înfruntase marile corporații, cerând, pe bună dreptate, ca acestea să fie trase la răspundere. Și totuși se întâmpla și altceva. 

În 2002, Africa s-a confruntat cu o secetă severă și foamete. Milioane de oameni au suferit de foame. Dar guvernul Zambiei a refuzat toate importurile de porumb modificat genetic, invocând presupusele pericole ale alimentelor. Zambienii mâncau același soi de porumb de ani întregi. Ca și americanii. Dar acum, când aveau cea mai mare nevoie de el, porumbul era considerat toxic. Prinși în vortexul unui conflict distructiv, Mark și colegii săi activiști ajutaseră la radicalizarea unei mari părți a lumii împotriva culturilor modificate genetic, pe baza a foarte puține dovezi științifice, iar acum oamenii mureau. 

„Doar pentru că poporul meu este flămând, asta nu este o justificare să le dau otravă, să le dăm hrană care este intrinsec periculoasă pentru sănătatea lor”, a spus președintele Zambiei, Levy Mwanawasa. Programul Alimentar Mondial al Națiunilor Unite a început să retragă ajutoarele alimentare pe care le furnizase. A fost o tragedie suprapusă pe o catastrofă. Neîncrederea liderilor din Zambia față de ajutorul extern avea rădăcini lungi și complicate, dar cruciada unor activiști precum Mark înrăutățea și mai mult o situație îngrozitoare. 

Ani în șir, Mark a reușit să evite confruntarea cu propriile îndoieli. Oamenii sunt foarte buni la asta. Când au apărut noi studii științifice care arătau că alimentele modificate genetic ar putea fi sigure și chiar ar putea salva vieți, se găseau întotdeauna motive pentru a le respinge. Nu era greu. 

Până când a devenit. 

Să recunoaștem, un conflict distructiv poate fi util. Ne face să ne simțim bine. Dă sens vieții. Dar în zilele noastre, conflictul distructiv a atins limita superioară a utilității sale. Din nou și din nou, problemele cu care se confruntă civilizația par să fie agravate – nu diminuate – prin conflictele distructive. 

Provocarea timpului nostru este să mobilizăm mase mari de oameni pentru a face schimbări fără a ne desconsidera unul pe altul. Nu doar pentru că este corect din punct de vedere moral, ci pentru că funcționează. Schimbarea de durată, cea care se infiltrează în inimile oamenilor, a apărut doar printr-o combinație de presiune și conflict bun. Amândouă contează. De aceea, de-a lungul istoriei, mișcările nonviolente au avut șanse mai mult decât duble de a reuși decât cele violente. 

Conflictul distructiv este extrem de inflamabil. Poate degenera cu ușurință în violență, ceea ce determină opoziția să răspundă cu și mai multă violență, într-o spirală a răului în creștere. Foarte repede, cei mai binevoitori oameni fug de la fața locului, iar controlul e preluat de extremiști. 

Orice mișcare modernă care cultivă gândirea noi-contra-ei tinde să se autodistrugă din interior, cu sau fără violență. Conflictul distructiv este intolerant la diferență. O cultură care împarte lumea în bine și rău este prin definiție mică și limitativă. Ea împiedică oamenii să colaboreze în grupuri mari pentru a rezolva problemele grave. 

Pandemia provocată de coronavirus ne-a inscripționat această lecție în minte cu dalta. Pe 31 decembrie 2019, oficialii chinezi din domeniul sănătății au raportat Organizației Mondiale a Sănătății un grup de cazuri de pneumonie în orașul Wuhan, provincia Hubei. Două săptămâni mai târziu, un rezident al statului Washington s-a întors în America de la Wuhan, sosind la aeroport fără niciun simptom. La patru zile după aceea a avut nevoie de asistență medicală pentru ceea ce s-a dovedit a
fi COVID-19. Între timp, autoritățile chineze au minimalizat gravitatea amenințării la adresa publicului, iar Organizația Mondială a Sănătății a asigurat în mod repetat lumea că situația este sub control. 

La New York, primul test oficial pozitiv pentru COVID-19 a fost anunțat pe 1 martie 2020. Dar virusul se răspândea în tăcere prin oraș de săptămâni, dacă nu chiar luni întregi, în mare parte prin cei care veniseră din Europa, nu din China. Înainte de primul test pozitiv, se estimează că aproximativ 11.000 de newyorkezi contractaseră deja virusul. 

Până la sfârșitul lui aprilie, economia globală se cutremurase, riscând să se blocheze, și peste 26 de milioane de americani au solicitat ajutor de șomaj. În acel moment s-a confirmat că peste trei milioane de oameni din întreaga lume fuseseră infectați cu virusul. 

Peste noapte, specia umană s-a trezit amenințată de un inamic comun, un virus nou, extrem de contagios. Era o șansă fără precedent de solidarizare, indiferent de culoare politică, rasă sau cetățenie. 

Iar la început cei mai mulți au făcut chiar asta, în toată lumea, chiar și în națiunile hiperpolarizate. La sfârșitul lui martie, 90% dintre americani afirmau că „suntem cu toții împreună în această situație”, în creștere față de cele 63 de procente în toamna lui 2018. Senatul SUA a adoptat un buget federal masiv de sprijin, cu un vot de 96 la 0, un consens care ar fi fost de neimaginat cu doar o lună în urmă. 

Oamenii sunt predispuși să împartă lumea în noi și ei, dar suntem, de asemenea, predispuși să ne extindem definiția lui noi, în anumite condiții. Șocuri mari precum o pandemie ne pot face să ne solidarizăm într-o clipă cu întreaga lume. 

Dar conflictul distructiv este magnetic. Este foarte greu să-i reziști, mai ales pentru cei care în trecut au găsit însemnătate, camaraderie și forță în perpetuarea conflictului distructiv. În India, o țară predominant hindusă, canalele de știri au început să dea vina pe musulmani pentru răspândirea coronavirusului, după ce un focar timpuriu a fost identificat la o adunare misionară islamică. „Coronajihad” a început să facă vâlvă pe Twitter. 

În Statele Unite, președintele Donald Trump a dat vina pe China, criticând în mod corect autoritățile chineze pentru că au suprimat anumite informații despre virus la începutul focarului. Apoi a dat vina pe Organizația Mondială a Sănătății, declarând că SUA vor retrage finanțarea și vor întrerupe legăturile cu organizația din cauza reacției lente la pandemie. Nici aici nu greșea. Organizația Mondială a Sănătății a făcut greșeli și ar trebui să fie trasă la răspundere. Dar o pandemie este o urgență globală. Gestionarea acesteia necesită colaborare. Învinuirea e autodistructivă. Reducerea fondurilor pentru singurul departament central mondial de pompieri în mijlocul unui incendiu puternic cu nouă alarme asurzitoare a înrăutățit și mai tare o situație deja groaznică. Dintr-odată, lucrătorii esențiali din Organizația Mondială a Sănătății și de la Casa Albă gestionau politica în loc de sănătatea publică. 

Automatismele de conflict distructiv sunt greu de anulat. Dar ele se autodistrug în lumea modernă, unde există puține linii clare care ne despart pe noi de ei. Astăzi, un focar poate ajunge dintr-un sat îndepărtat în orice oraș important din lume în mai puțin de o zi și jumătate. Între 1980 și 2013 au fost înregistrate 12 012 focare de boli infecțioase, care au afectat 44 de milioane de oameni și aproape toate țările lumii. Dar asta era înainte de pandemia provocată de coronavirus. Peste jumătate din populația lumii trăiește acum în aglomerări urbane, facilitând răspândirea virusurilor. Iar economia globalizată ne-a prins ca într-o pânză de păianjen, întrețesând în ea viitorul nostru financiar, chiar dacă reușim să ne protejăm sănătatea fizică. 

„Rivalitățile și ura dintre grupuri nu sunt ceva nou”, scria psihologul Gordon Allport în prefața din 1954 la clasica sa carte Nature of Prejudice. „Nou este faptul că tehnologia a adus aceste grupuri prea aproape unul de altul ca să poată fi confortabile… Încă nu am învățat cum să ne adaptăm la noua noastră proximitate mentală și morală.” 

Suntem cu toții conectați. Trebuie să ne adaptăm. Aceasta este provocarea principală a zilelor noastre. Să creăm instituții și societăți concepute pentru un conflict bun, nu pentru unul distructiv. Construit pentru a răspunde problemelor fără a degenera în dezumanizare. 

Într-o zi de vară din 2008, The Guardian i-a cerut lui Mark Lynas să scrie rapid un articol care să atace culturile modificate genetic, așa cum o mai făcuse de atâtea ori. În mai puțin de o oră, el a încropit un text care avertiza că superburuienile, bacteriile sau virusurile modificate genetic ar putea „să se reproducă accelerat și să se răspândească”, contaminând alte culturi. Era un argument pe care-l mai susținuse. 

Dar, după ce textul a fost publicat, s-a întâmplat ceva ciudat. Citind comentariile de pe site, a fost tulburat. O persoană s-a plâns că lui Mark îi lipseau „orice fel de cunoștințe și înțelegere științifice”. Critica l-a afectat mai mult ca niciodată. 

Așa că Mark a decis să se apere. A început să caute în jur dovezi empirice care să-i susțină argumentul. A vizualizat pagină după pagină, scanând articole din presă și cărți. A citit și a citit, cu inima bătându-i tot mai tare. Nu a găsit nimic credibil. Dovezile științifice de până atunci nu-i susțineau temerile și afirmațiile pe care le făcea de-atât de multă vreme. Dimpotrivă, ceea ce a văzut a fost un consens destul de clar în direcția opusă. 

Culturile modificate genetic ar putea, în unele cazuri, să aducă bene ficii mediului și să atenueze suferința multor oameni. Nu necesită atâtea pesticide, deoarece sunt dezvoltate să fie rezistente la dăunători. În țările care au folosit culturi modificate genetic, utilizarea pesticidelor a scăzut cu aproximativ 30%. Treizeci la sută. O scădere uriașă. 

Lucrurile nu erau atât de simple. Monsanto și alte companii într-adevăr făcuseră greșeli. S-ar fi putut descurca mult mai bine dacă ar fi prezentat publicului culturile modificate genetic. În loc să distrugă planeta, aceste culturi ar putea ajuta la salvarea ei. Cu cele mai bune intenții, ani la rând Mark făcuse eforturi pentru a bloca un progres imens în Africa și în Europa. 

S-a lăsat pe spate în scaun, simțindu-se brusc febril. Revelația era fizică, nu doar intelectuală, ca atunci când privești într-un abis. „În viziunea mea asupra lumii se căscase o prăpastie și nu știam ce-aveam să găsesc de cealaltă parte.” 

Cinci ani mai târziu, Mark s-a ridicat în fața a mii de fermieri la o conferință din Anglia și a ținut un discurs pe care niciunul dintre cei prezenți n-avea să-l uite vreodată. 

„Doamnelor și domnilor, vreau să încep prin a-mi cere scuze”, a spus el. „Să se consemneze că aici, cu toată franchețea, vreau să-mi cer scuze pentru că ani de-a rândul mi-am petrecut timpul distrugând culturi GM [modificate genetic]”. 

Își scrisese dinainte fiecare cuvânt al discursului, știind că va fi emoționat. Își ridica privirea prin ochelari la fiecare vreo zece secunde pentru a avea contact vizual cu publicul. 

„De asemenea, îmi pare rău”, a continuat el, „că am ajutat la demonizarea unei opțiuni tehnologice importante, care poate și ar trebui să fie utilizată în beneficiul mediului.” 

Nu era o dezertare. Mark a rămas obsedat de lupta împotriva schimbărilor climatice și a corporațiilor exploatatoare. „Nu că aș fi încetat să cred în schimbările climatice”, mi-a spus el. „Dar am început să îmi dau seama că lucrurile pe care le făceam nu funcționează.” După ce a ținut acest discurs a scris trei cărți despre schimbările climatice. Dar, din acea zi, el a spus o poveste mai sofisticată și mai precisă. A continuat să critice public afacerile și politicienii, dar a făcut-o cu mai puțin dispreț. Pe măsură ce a ieșit dintr-un conflict distructiv, a devenit mai eficient, nu mai puțin eficient. Nu mai pierdea atât de mult timp ducând bătălii împotriva celor care-și doreau în mare parte aceleași lucruri ca el. 

Pentru a prospera în lumea modernă trebuie să ne distanțăm puțin de conflictul distructiv și să-i privim atent contururile. Apoi putem recunoaște modul în care ne deformează viziunea și ne putem imagina un alt mod de a trăi. 

Să speri că adversarul tău va vedea în cele din urmă lumina este inutil. Asta duce doar la dezamăgire. Contorizarea greșelilor celeilalte tabere este un hobby care poate dura o viață. Să fii obsedat de viitoarele alegeri este o tactică de amânare. Să le spui oamenilor să respingă ura și să aleagă dragostea nu va funcționa. Pentru că oamenii absorbiți de un conflict distructiv nu se consideră plini de ură, chiar dacă sunt. Ei se consideră corecți.

Ura este o emoție importantă. Dar este doar un simptom; cauza este conflictul distructiv. Iar conflictul distructiv este un sistem, nu un sentiment. 


Acest text este un fragment editat din cartea Conflict distructiv: de ce picăm în capcană și cum ieșim, de Amanda Ripley, apărută la editura Publica în septembrie 2022. Cumpără cartea la pachet cu noul număr DoR.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.