Cine are nevoie de abatoare mobile?

România are mai puțin de 200 de abatoare. Dacă marile companii procesatoare de carne își taie animalele în abatoarele proprii, micii fermieri trebuie să se descurce singuri.

În România sunt prea puține abatoare, iar fermierii mici și mijlocii nu au unde să-și taie animalele, ceea ce îi obligă să le vândă în viu, la un preț mult mai mic, în timp ce noi mâncăm carne din import. O posibilă soluție ar putea fi abatoarele mobile. Aceasta e ipoteza cu care, la sfârșitul lunii ianuarie, am pornit documentarea unui material despre aceste abatoare-minune. Am găsit două cazuri, în Argeș și Brașov, și am mers să aflăm cum funcționează și să-i cunoaștem pe cei care ar beneficia de pe urma lor. Adică fermieri mici, care practică agricultura de semi-subzistență (produc cât să se hrănească și un mic surplus pe care îl vând ca să mai aibă un venit) și fermieri de mărime medie, care trăiesc și fac profit din agricultură.

Pentru a înțelege mai bine industria în care vor deveni jucători și abatoarele din povestea noastră, ne-am uitat la statistici. Datele ne-au arătat că cele mai multe animale în România continuă să fie crescute de fermierii mici și medii, chiar dacă nu toți le cresc pentru carne (mulți au vite pentru lapte, iar alții au oi ca să le vândă vii în țările arabe). O lună mai târziu, nu am reușit neapărat să demonstrăm ipoteza cu cifre, dar am descoperit un fenomen de urmărit. Abatoarele „mobile” pot fi o soluție pentru micii fermieri, dar ele rămân accesibile doar celor cu o afacere suficient de profitabilă încât să-și permită o astfel de investiție, și mai ales, celor care au o rețea de distribuție pentru a vinde carnea pe care o obțin în abatorul propriu.

Unul dintre fermierii care a pariat pe abatoarele mobile speră ca în doi ani să-și scoată investiția și să devină astfel cu adevărat independent. Primul pas e însă să îl deschidă.


Într-un țarc din plasă de sârmă, la marginea unui sat din Argeș, peste zece viței și văcuțe stau tolăniți pe pământ. Sunt liniștiți și par că se bucură de ziua de ianuarie însorită. În fața lor, dincolo de ulița noroioasă, e un container acoperit. Dacă totul merge bine, până la Paște aici va fi un abator.

Satul este Albeștii de Argeș, reședința comunei cu același nume, iar vacile sunt Angus, o rasă originară din Scoția, dar tot mai populară în România – există peste 40.000 de exemplare în toată țara. Vacile și terenul sunt ale lui Petre Popa, un fermier care vrea să-și construiască un abator, pentru a-și consolida afacerea.

În Argeș animalele s-au adaptat bine. Blana mai groasă, de obicei neagră sau roșcată, și constituția solidă le ajută să reziste în medii friguroase, chiar și la -40 de grade. Nu trebuie mulse, pentru că nu sunt crescute pentru lapte, ci pentru carne, care nu e ieftină. Prețurile variază în funcție de calitate și de tipul cărnii. Antricotul, mușchiul file sau T-Bone-ul pot să ajungă la sute de lei în magazin.

În 2019 însă, Popa a vândut patru tauri Angus la 13,5 lei kilogram în carcasă. Nu a fost alegerea lui, a făcut asta pentru că toate abatoarele din țară pe care le-a contactat i-au dat același preț, cel standard pentru carnea de vită, indiferent de rasă. Răspunsul pe care l-a primit e că manopera de tăiere costă la fel și că, oricum, nu toate bucățile de carne sunt la fel de valoroase, încât tot animalul să merite un preț special.

Dincolo de prețul mic primit pentru carne, pentru alți fermieri o problemă este distanța: pentru că sunt puține abatoare în țară, unii trebuie să parcurgă și zeci de kilometri cu animalele vii, ca să le ducă la tăiere. Altfel, dacă aleg să le taie singuri, acasă, nu pot vinde carnea în mod legal.

În fața țarcului cu viței stă rezolvarea problemelor sale, speră Popa. Sub un acoperiș de tablă, pe o fundație de beton, e un container alb și, în spatele lui, unul puțin mai mare, verde. Împreună cele două formează un abator containerizat de mici dimensiuni, locul unde vor sfârși vițeii din țarc când vor ajunge la greutatea potrivită, în jur de 350 de kg. Odată ce va obține autorizația Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Argeș (DSVSA), Popa va putea să-și taie singur animalele și să vândă bucățile de carne direct magazinelor, pentru prețuri mai apropiate de cele de la raft, fără să mai depindă de abatoare.  

Petre Popa mai are nevoie de autorizarea sanitar-veterinară pentru a începe să folosească abatorul containerizat.

Afacerea lui Popa e una dintre afacerile de familie, care conform datelor din ultima Anchetă Structurală în Agricultură, realizată de Institutul Național de Statistică (INS) în 2016, dețin 90% din vacile românești. Majoritatea ungulatelor, adică animalelor cu copite: vaci, oi și capre, sunt deținute de exploatații agricole individuale, PFA-uri, PFI-uri și alte afaceri mici, în care de cele mai multe ori este angrenată întreaga familie. (Spre exemplu Popa lucrează cu soția și fiica și este asociat cu cumnatul lui.) O excepție o fac porcii. Aproape jumătate dintre porcii din România trăiesc în ferme mari, de peste 1.000 de exemplare.

În România abatoarele sunt de două feluri: abatoare care pot sacrifica un număr nelimitat de animale, în funcție de capacitatea proiectată, și abatoare de capacitate mică. În cele de capacitate mică se pot sacrifica maximum 200 de oi, porci sau capre și 40 de vaci pe lună. Tot abatoare de capacitate mică sunt considerate și centrele de sacrificare, unde într-o lună se pot tăia maximum 100 de oi, porci sau capre și 20 de vaci, și punctele de sacrificare la nivelul fermei, unde limita e de 50 de oi, porci sau capre și 10 vaci.

Abatorul containerizat de la Albești este unul de capacitate mică și, pentru a funcționa legal trebuie să respecte un regulament la fel de strict ca unul mare. Trebuie să fie la cel puțin 500 de metri de ultima casă locuită, să aibă o sursă de apă potabilă, sistem de canalizare, unul de eliminare a deșeurilor, unul de sterilizare a cuțitelor, rafturi pentru tăvile cu organe. Aproape tot ce se află în interiorul containerelor, inclusiv podeaua, este din inox, un material ușor de curățat la sfârșitul zilei. Angajații au vestiare și chiuvete cu apă caldă.

În 2004 au fost stabilite condițiile minime de funcționare a abatoarelor, iar în 2017 au fost făcute ultimele modificări ale regulamentului abatoarelor de capacitate mică. Produsele obținute în abatoarele de capacitate mică pot fi vândute la măcelării, carmangerii sau restaurante. Asta înseamnă că se pot crea relații comerciale de tip lanțul scurt, în care există cât mai puțini intermedieri între client și produs: fermierul vinde carnea direct unei măcelării, care apoi o vinde unui client. 

În România, după 1990, când s-au închis abatoarele de stat, fiecare s-a descurcat cum a putut. Firmele mari de carne și-au făcut abatoare in house, ca să sacrifice după nevoie. Au apărut și abatoare deschise, unde un fermier putea să meargă cu animalul și, fie plătea doar tăierea și pleca cu carcasa de carne acasă, fie lăsa animalul viu și carnea era vândută sau prelucrată mai departe de proprietarii abatorului.

În ultimii ani, numărul de abatoare a crescut constant. De la 126 în 2011, până la 177 în prezent, dintre care, conform ANSVSA, 44 de capacitate mică (n.r. în tabelul nostru apar 45 de abatoare mici, pentru că acesta a fost numărul comunicat de ANSVSA la jumătatea lui februrie. În mai puțin de o lună, unul și-a pierdut autorizația de funcționare).

Odată ce DSVSA-ul își va da acordul, containerul de la Albești va fi al optulea abator și primul de capacitate mică din județul Argeș.

Abatorul containerizat a ajuns să fie cunoscut ca „abator mobil”, deși doar partea din față, rulota cu vitrină, se poate deplasa. Există și abatoare cu adevărat mobile, care se pot deplasa de la fermă la fermă, dar nu o să le găsești decât în SUA sau în nordul Europei (unde sunt folosite pentru tăierea renilor). Denumirea însă a prins la noi, astfel că și în presa agricolă, și în vorbirea fermierilor, mulți îi spun „abator mobil”, deși el e unul containerizat.

Abatoarele containerizate există în Europa din anii ’60, dar au devenit o opțiune reală pentru fermierii români după ce Asociația Crescătorilor de Vaci Bălțata Românească de Tip Simmenthal a propus în 2017 un model fabricat parțial în Germania, parțial în România, și s-a oferit să-i ajute pe fermierii interesați cu know-how și consultanță pentru obținerea avizelor necesare.

„Sunt fermieri care au cel puțin 10 capete de bovine sau 100 de capete de ovine”, spune Zoltan Haller, președintele Asociației. De la aceste numere în sus, spune Haller, un fermier poate să-și permită o astfel de investiție. Mai există oricând opțiunea asocierii. Mai mulți proprietari de animalele pot să facă o cooperativă și să cumpere abatorul împreună.

Popa l-a vizitat pe Haller anul trecut și s-a hotărât imediat că vrea să cumpere. Pentru el, abatorul e o cale de a scăpa de intermediari. Fermierul mai are și 800 de oi, pe care le crește tot pentru carne. De la oi, mai exact de la miei, a venit punctul de cotitură care l-a convins să cumpere abatorul.

În primăvara lui 2019, înainte de Paște, în sat au venit samsarii să cumpere miei vii. I-au oferit 6,5 lei pe kilogram viu. Adică pentru un miel de 12 kg a primit 78 de lei. „M-a deranjat foarte, foarte mult”, își amintește el. „Efectiv nu mi-a venit să cred că dau 300 de miei și ia samsarul dublu de cât mi-a dat mie. Fără să facă nimic, are un profit enorm.” Samsarii vând mai departe animalele vii în piețe (în perioada Paștelui) și în țările arabe în restul anului. Majoritatea oilor lui Popa au ajuns pe vasele destinate Emiratelor Arabe și statelor învecinate.

„Costul întreținerii unei oi, numai pe timpul iernii, este de 170 de lei. Boabele, fânul, trebuie să i le dai”, spune el. „Dacă nu-i dai, nu-ți produce mielul, nu are lapte ca să-l crească. După aia mai pui și munca ta fizică. Sunt de acord să câștige și negustorul, dar nu cel care îl produce să câștige un sfert și el trei sferturi.”

În 2018, în Argeș existau peste 210.000 de oi, toate deținute de afaceri de familie, așa cum sunt în majoritatea județelor, potrivit INS.

Deși vine dintr-o familie care a avut mereu animale, de zootehnie Popa s-a apucat serios doar în 2010. Înainte ținea în viață ferma părinților, dar afacerea principală era o secție de făcut cherestea. În timp a renunțat la lemn pentru animale și acum spune că nu s-ar mai întoarce niciodată. A învățat să muncească de la părinții lui, care pe lângă animale, mai aveau o sifonărie și un cort de nunți folosit la mai toate petrecerile din satul lui.

A ajuns să-i cunoască pe sătenii din Albești și să fie ales consilier local din partea PNL. „Grija de comunitate am avut-o de mic, pentru că am fost un om foarte respectat în comună și eu i-am respectat pe cetățeni.” Îi place să stea în natură, la fermă, iar când vine timpul să vândă animalele, nu e niciodată ușor. „Am avut insomnii când am vândut ultimii tauri, mă atașasem de ei. Chiar dacă erau enormi, de 800 de kg, eu intram printre ei. Animalul te simte, te vede că ai suflet bun. Nu trebuie să-ți bați joc de el.” Ia tăiatul animalelor ca pe o „chestiune economică și comercială”, dar spune că o dată ce pornește abatorul, nu va sta prea aproape de el.

Primul pas în procesul de tăiere este că animalul va sta într-un țarc de așteptare nu mai mult de o oră. Va intra apoi într-un țarc mai mic, în care nu se poate mișca prea mult și unde măcelarul îl va ucide cu un pistol cu capse. Procesul e gândit să dureze maximum 40 de secunde și animalul să sufere cât mai puțin. Odată ucis, vițelul este dus în containerul verde, în prima cameră. Aici același măcelar îl jupoaie, îi taie capul și copitele. De acum vițelul devine o carcasă de carne care merge în altă cameră, depozitul de așteptare, unde va sta agățat de un cârlig două ore ca să i se scurgă sângele.

Urmează apoi o a treia, camera de frig, cu o temperatură constantă de -10 grade, unde carnea poate sta până se vinde. Pentru că spațiul e mic însă, fermierul e interesat să o dea cât mai repede. Printr-o ușă ajungi în al doilea container, o rulota albă asemănătoare cu un food truck. Aici carnea poate fi tocată sau tăiată în bucăți mai mici, ca cele de friptură pe care le cumpărăm din magazine, și depozitată în vitrina frigorifică. Containerul se și deschide în afară, astfel încât clientul să poată vedea vitrina.

Fermierul Petre Popa s-a hotărât să cumpere un abator mobil după ce a refuzat să-și mai vândă animalele vii, la prețuri mici.

În 2019, Popa a depus un proiect pentru fonduri europene pentru construcția abatorului. Spera că va obține finanțare de la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), dar, deși a întrunit punctajul necesar, spune că banii s-au terminat înainte să ajungă la el. Pentru că deja își pusese în cap să facă abatorul, a găsit banii în altă parte. A renunțat să-și cumpere mai multe vite, cum plănuia inițial, și i-a folosit pentru abator, plus un împrumut la bancă, de 70.000 de euro. În total, cu abatorul a cheltuit 120.000 de euro: terenul, platforma de beton, containerul pentru birouri, curent și apă. Doar containerele l-au costat 55.000 de euro, plus TVA.  

Conform legii, abatorul nu poate fi lângă clădiri în care locuiesc oamenii, așa că Popa l-a pus pe un teren la marginea satului, unde ajungi pe o uliță plină de glod. Cel mai apropiat stâlp de înaltă tensiune era la 500 de metri și fermierul și-a dat seama că nu poate să tragă curent până la abator, pentru că ar fi prea scump. Un generator l-ar fi costat 400 de lei pe zi și, spune el, ar fi făcut afacerea „nulă”. A rezolvat-o și pe asta. A obținut o aprobare de la Ministerul Economiei și a tras curent de la o hidrocentrală din apropiere.

Acum așteaptă aprobarea DSVSA pentru a se apuca de treabă. Până atunci trebuie să-și găsească un măcelar și un tranșator. Un măcelar care să sacrifice și să jupoaie animalul și un tranșator care să transforme carcasa în bucăți bune de vânzare. Într-un sat în care cei mai mulți tineri au plecat la muncă în străinătate nu va fi o sarcină ușoară. Trebuie să caute și în alte județe. „Tineretul din ziua de astăzi fuge de responsabilitate, că și asta e o responsabilitate”, spune Popa.

La fermă lucrează opt angajați, dar ar mai fi nevoie. De vânzarea cărnii se va ocupa cumnatul său, care e și asociat în afacere. El va trebui să caute contacte și să țină legătura cu măcelăriile și restaurantele. Planul e să taie trei vite pe zi și să ajungă la o producție lunară de 370 de tone de carne. La început vor să o vândă din rulota care face parte din ansamblul abatorului, care va merge în târguri și piețe. „Dacă reușesc să-mi măresc efectivul de vaci, în doi ani sper să amortizez investiția”, spune Popa.

Pe lângă rulota și containerul unde se face tăierea, mai există un alt treilea container, separat de abator, unde stă medicul veterinar care supraveghează tăierea.

Lipsa abatoarelor pentru micii fermieri a atras și atenția politicienilor. În 2018, 13 deputați și senatori de la PNL și doi deputați de la UDMR au propus un proiect de lege prin care în fiecare județ urma să fie instalat un abator „mobil”, plătit de la bugetul de stat sau din fonduri europene și care s-ar fi aflat în subordinea ANSVSA. Scopul: micii fermieri să aibă unde să taie animalele și să primească un aviz sanitar pentru carne, ca să o vândă mai departe legal în supermarketuri sau piețe.

În expunerea de motive, abatorul mobil urma să aibă opt angajați, să poată sacrifica 40 de vite în opt ore și să-și amortizeze costurile în trei ani. Nu era însă explicat termenul „mobil”, dacă ar exista o rază pe care s-ar putea deplasa, dacă ar fi cu adevărat mobil sau un simplu abator containerizat ca al lui Popa. Printre semnatari se afla și ministrul actual al Agriculturii, Adrian Oros. De lege trebuiau să beneficieze în primul rând oierii care aveau stânele la munte și fermierii din zonele montane.

Aflate la altitudini mai înalte, zonele montane au presupus întotdeauna condiții diferite de muncă și viață față de câmpie sau deal. Pentru că temperaturile sunt mai scăzute și terenurile mai puțin fertile, oamenii trăiesc mai mult de pe urma animalelor, decât din agricultură. Aproape 30% din toate vitele din România trăiesc la munte, iar la oi ponderea e aproape 22%, conform datelor din Sistemul Național de Identificare și Înregistrare a Animalelor. În plus, multe dintre animalele acestea se află în locuri greu accesibile, astfel că, pentru a ajunge la un abator, un fermier trebuie să se deplaseze zeci de kilometri.

Proiectul a primit aviz pozitiv de la comisiile pentru administrație publică și amenajarea teritoriului, buget, finanțe și bănci din Camera Deputaților, dar negativ tocmai de la comisia pentru agricultură.

Aceasta a respins propunerea pentru că: „nu oferă̆ soluții juridice clare, concise și precise, aceasta fiind lipsită de prevederi clare referitoare la forma juridică de organizare a abatoarelor mobile”.  Adică membrii comisiei nu era convinși că ANSVSA ar putea administra abatoarele, fiind în același timp și instituția care trebuie să le controleze.

Orice abator trebuie să aibă vestiar și grup sanitar pentru angajați.

În februarie 2019, discuția dintre membrii Comisiei s-a transformat într-o dispută ideologică, în care liberalii susțineau că statul trebuie să facă abatoarele, ca fiecare mic fermier să aibă unde să-și taie animalul, chiar și în județele în care asta nu este rentabil, în timp ce social-democrații spuneau că trebuie să ne gândim la industrie și la costuri, că „nu poate statul să se bage peste tot” și că ar ajunge să facă concurență mediului privat. Schimbul de replici a durat zeci de minute și s-a terminat cu concluzia unui social-democrat: „Poate trece proiectul când veniți voi la guvernare”.

Dar, când liberalii au ajuns la guvernare nu s-a mai auzit nimic de proiect. Însă, în ianuarie 2020, ministrul Oros a declarat că va direcționa 12 milioane de euro, fonduri europene, într-un program dedicat crescătorilor de animale care doresc să-și achiziționeze un abator ca al lui Popa. „Vi s-a spus că vor fi abatoare mobile, o prostie! N-a avut curajul nimeni să vă spună că asta e o prostie, nu există abator mobil”, a declarat ministrul, citat de presa de specialitate din industria agricolă.

„N-ai cum, niciodată serviciile veterinare în nicio țară din Europa nu vor aproba abatoare mobile. Pot fi abatoare de mici capacități, în anumite zone unde animalele au acces mai greu.” Asta deși el era unul din semnatarii proiectului de lege prin care abatoare mobile urmau să existe în fiecare județ. Ministrul a continuat să explice că problema nu este lipsa abatoarelor, ci faptul că acestea sunt grupate inegal și că există mai multe zone descoperite, mai ales cele montane.

Sorin Minea, directorul general al producătorului de mezeluri Angst și președintele federației patronatelor din industria cărnii Romalimenta, e de părere însă că sunt suficiente abatoare. „Dacă abatoarele noastre ar lucra la capacitatea pe care o au, ar fi un excedent de carne pe piață”, spune el. „Că avem mai multe abatoare decât animale, asta e problema. Nu avem ce tăia în ele.”

Din cauza pestei porcine trebuie să importăm porc pentru a satisface nevoia internă, explică el, în timp ce oricâte abatoare pentru oi am construi, românii tot nu vor consuma carne de oaie (din 64 de kg de carne pe an, cât mănâncă un român, doar două kg sunt carne de oaie, spun crescătorii de ovine).

Problema industriei cărnii, crede Minea, este evaziunea fiscală, că oamenii nu-și înregistrează toată animalele din fermă, iar carnea o vând apoi la negru sau cu acte false. Soluția ar trebui să fie controale mai riguroase la ferme, iar fermierii mici să nu taie animale decât pentru consumul propriu.

Fiecare suprafață dintr-un abator trebuie să fie ușor de curățat.

Până când guvernanții se vor hotărî ce se întâmplă cu abatoarele de capacitate mică, la Făgăraș administrația locală a cumpărat un abator containerizat, la fel cum este cel din Albești. Aici containerul urmează să deservească comunitatea locală și se găsește în târgul de animale. Curtea dintre zidurile de beton e aproape tot timpul pustie. Din 2018, de când nu se mai vând animale în târguri, din cauza epidemiei de pestă porcină, grajdurile sunt goale.

Cerealele însă continuă să se vândă. Ziua de târg e sâmbătă și tot atunci funcționează și abatorul: oamenii pot să vină cu animalul viu (fie că e porc, oaie sau vițel) și să-l transforme în carcasă. Îl cântăresc cât e încă în viață și plătesc un leu pe kilogram abatorului (de exemplu, dacă are 120 de kilograme, sacrificarea va fi 120 de lei). De asta se ocupă doi măcelari, trimiși de o firmă specializată. Unul o sâmbătă, altul cealaltă. Directorul SC Piețe și Târguri Făgăraș, instituția primăriei care deține abatorul, era dispus să angajeze un măcelar permanent, dar spune că doar bătrânii mai știu meserie și tinerii sunt toți prin Italia.

Ascuns după halele de beton, containerul alb seamănă cu cel de la Albești. O diferență mare e însă ce se întâmplă cu resturile. La Făgăraș mațele, copitele și coarnele animalelor ajung într-un incinerator, un fel de sobă neagră aflată în afara abatorului și în câteva ore se transformă în abur. În urmă nu rămâne decât cenușă, colectată apoi de firma de salubritate. La Albești, resturile sunt colectate în containere speciale și abia apoi ajung la un incinerator.

Gheorghe Sucaciu, primarul Făgărașului, e cel care a venit cu ideea abatorului. După două mandate de primar al comunei Drăguș, județul Brașov, și doi ani ca președinte al Asociației Satele Frumoase, bărbatul a ales să candideze în Făgăraș pentru că, spune el, din capitala unei regiuni poți să atragi mai multe fonduri prin care să dezvolți toată micro-regiunea.

Știa de când era primar cât de greu le e fermierilor mici, care cresc câteva animale, să găsească o piață. Când ai puține animale e greu să scoți profit vânzându-le la samsari sau direct clienților, care sunt, oricum, interesați mai multe carne, decât de animalul viu. Așa că a căutat soluții împreună cu directorul DSVSA Brașov. Pe acesta îl interesa să le dea oamenilor un loc unde să-și taie carnea igienic și să reducă cantitatea de carne vândută la negru, aceeași problemă identificată și de Minea.

Cuțitele folosite de măcelari sunt sterilizate în aparate speciale cu raze UV.

În Romania este legal să-ți sacrifici animalul în gospodărie. Există câteva condiții: un veterinar ar trebui să fie de față, animalul ar trebui sacrificat cu minimum de suferință posibil și carnea trebuie să fie doar pentru consum propriu (vânzarea e interzisă). Situația din teren e alta. Pentru că nu există destui veterinari și pentru că de multe ori tăierile au loc în același timp (de Crăciun și de Paște) puține tăieri se fac sub supravegherea unui medic.

Așa că, dacă eu de Paște vreau să cumpăr carne de miel de la un fermier din satul bunicii, el nu poate să mi-o vândă decât dacă taie animalul într-un abator sau centru de sacrificare legal, din care există prea puține în țară. Dacă nu, fie o vinde la negru și riscă o amendă, fie îmi vinde animalul viu. Dar eu ce mă fac cu animalul viu, dacă nu am unde să-l tai?

Astfel de probleme sperau primarul și directorul DSV să rezolve abatorul local – problemele celor care cresc câteva animale ca să trăiască și problemele consumatorului care nu vrea să cumpere de la supermarket.

Banii au venit de la bugetul local, o investiție de 65.000 de euro, care se va amortiza poate și în 30 ani. Dar, explică Sucaciu, administrația locală nu e o afacere privată. Faci ceva pentru oameni, nu neapărat pentru profit. „Pentru noi beneficiul este ca omul să mănânce sănătos, iar celui care produce să-i oferim pârghia pentru a-și aduce un venit.”

Printre cei care se bucură cel mai mult de prezența abatorului e Dana Graura, proprietară și chef la Casa Terra, un restaurant local ce promovează filosofia slow food. Lucrează de mai bine de 20 de ani cu producători din Țara Făgărașului. Pentru Graura, ce pui în farfurie trebuie să spună povestea locului în care ești. Ca să facă asta, spune că are nevoie de ingrediente locale, pe care le caută la micii producători, fie că e vorba de ceapa roșie de Făgăraș, fie că e vorba de slănină. 60% dintre clienții ei sunt turiști, dar spune că în ultimii ani și făgărășenii au început să fie mai preocupați de ce mănâncă.

Produsele le găsește tot mai greu. Mai ales carnea. Sunt tot mai puțini producători, și și mai puțini taie carnea legal. Pentru ea, abatorul e o cale de a sprijini comunitatea locală. „Așa pot să-mi permit să-i spun de mâine unui om: te rog, crește șase viței, că tu ești producător”, explică ea. „Tu ai un spațiu unde să se întâmple tranșarea, iar eu am la capătul firului o carne de calitate, cu documentele necesare de acces în bucătăria noastră.”

În Argeș, Popa e optimist. În afaceri se sfătuiește și cu fata lui cea mare, Alexandra, care după ce a terminat Dreptul la București s-a întors să lucreze în satul natal. Jobul ei principal e la Primărie, dar e prezentă și la fermă. Nu se vede stând cu animalele, cum face tatăl ei, dar se vede ajutându-și tatăl cu administrarea fermei și a abatorului. 

Acum au intrat pe ultima sută de metri cu pregătirile. Cât așteaptă o nouă vizită a DSVSA-ului pentru autorizare, Popa mai are lucruri de făcut. Trebuie să cumpăre un ferăstrău automat și un asomator de rezervă (adică un pistol pentru sacrificarea animalelor) în caz că primul se strică. Doar asomatorul l-a costat 3.000 de lei. Fermierul spune că sunt multe costuri ascunse, dar crede că dacă ai animalele proprii, abatorul poate fi o soluție. „Un abator deservește toată comunitatea din jur, pentru că sacrifică acolo și se vinde. Atunci când tragi linie, dacă ai un câștig de 20%, este ceva. Orice câștig este bun pentru tine, ca fermier.”

Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *