Cine în lume sunt eu?

Până la 25 de ani eram convinsă că sunt doar eticheta etniei mele și că lumea mea urma să rămână între patru pereți de sticlă murdară. Apoi am plecat.

De Rowena Marin
Fotografie de Sara Carabantes
Fotografii din arhiva personală
1 iunie 2021

NOTA AUTOAREI: În acest eseu mă voi referi la mine alternând între „țigancă” și „romă” în mod intenționat și asumat. Termenul „țigan” are sens peiorativ în afara comunităților de romi, însă eu îmi doresc să‑l mențin pe cel cunoscut de mine, care este în strictă legătură cu valorile cele mai frumoase pe care eu le‑am luat din familia mea: comunitate, devotament și iubire.

Mă uit la mâinile mamei mele cu atâta drag. Îmi vine să o fac mică și să o îndes în sufletul meu, ca să o vindec de rănile ei de femeie. Mama mea, țigancă argintăreasă, acum la 72 de ani, a fost o luptătoare, a muncit pentru un sat de oameni, ne‑a crescut pe noi patru ai ei, plus veri și verișoare de‑ale mele. De la 22 de ani, de când s‑a căsătorit, viața ei a fost o luptă pentru noi.

Am întrebat‑o anul trecut: „Mama, când ai fost ultima dată cu adevărat fericită?”. Până atunci nu mă gândisem niciodată să o întreb asta. Fericirea nu e un subiect discutat între femeile de etnie romă pe care le‑am cunoscut eu. După câteva răspunsuri superficiale, mi‑a dat răspunsul sincer: „primul an de căsătorie cu tatăl tău, înainte să înceapă toate greutățile”.

Aș vrea să poată să vadă viața prin ochii mei, să înflorească, să trăiască ceea ce nu și‑a permis pentru că a ales să se conformeze unor reguli ce nu i‑au aparținut, dar pe care nu le‑a pus niciodată la îndoială. Regulile, în comunitatea noastră, sunt dure pentru o femeie. Nu există loc pentru creativitate, frumos, artă, visare, descoperire de sine. Există casă de curățat, vase de spălat, neam de mulțumit, iar mai târziu soț și copii de îngrijit. Evident că menținerea virginității până la căsătorie și apoi acceptarea oricărui comportament din partea soțului sunt reguli de bază, care ne definesc. Întreaga valoare a vieții unei femei începe cu aceste două elemente. Dar, pe lângă aceste reguli de bază, există numeroase cerințe, idei preconcepute și așteptări, ce duc la un destin prestabilit.

La 25 de ani, traiectoria vieții mele urma să mă ducă în exact același loc unde e mama acum. Sau unde e tata, care a murit înainte să împlinească 50 de ani, pentru că nu cred că aș fi rezistat mai mult. Urma să devin o luptătoare cu viața, dar să mă sting ca femeie, să devin ceea ce alții se așteptau de la mine și să trăiesc pentru un singur scop: ca ai mei copii să aibă o viață mai bună ca a mea. Iar ei, la rândul lor, urmau să facă exact același lucru ca și mine. Dar mi‑am schimbat cu totul direcția vieții când am înțeles că sunt mai mult decât corpul meu de țigancă. Am pornit atunci pe un drum sinuos pentru a descoperi cât „mai mult” sunt. După opt ani, sunt încă în căutare, dar mult mai aproape de răspuns.

Totul a început în acel an, 2013. Terminasem facultatea și un masterat, ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci printre femeile din comunitatea mea de argintari. În trecut eram împrăștiați prin toată țara, deoarece ocupația de bază a familiei era comercializarea bijuteriilor în diverse târguri de meșteșugari, însă acum marea majoritate locuim în București.

Eu și familia mea suntem din Baia Mare, dar ne‑am mutat și noi în Capitală, la începutul anilor ’90. Femeile nu aveau de ce să facă mai mult de opt clase, pentru că nu avea la ce să le servească; doar urmau să muncească alături de soț. Până pe la generația mea, bărbații, inclusiv tata, făceau bijuteriile, iar femeile le vindeau, cum a făcut și mama. Această practică se întâmplă în continuare, doar puțin modernizată. În loc să vândă bijuterii realizate manual, familiile comercializează endetail produse cumpărate engros de la chinezi. Toate verișoarele mele de vârsta mea au început vreo formă de școală, dar au abandonat ca să facă asta.

Educația era poate singurul lucru care mă diferenția atunci de ele și de modelul de viață pe care îl primisem. Am avut libertatea să urmez acest „capriciu al meu” pentru că eram fata lui tata, el fiind un adevărat filozof în comunitatea mea. Deși era meșteșugar, în biblioteca noastră erau Goethe, Sartre și alți monștri sacri.

În schimb, mergeam la vânzare, ca și ele, atunci când era necesar. Respectam aceleași reguli și aveam exact același comportament în comunitate. Am început o relație la 19 ani și ne‑am căsătorit conform tradițiilor noastre, dar nu legal, la 22 de ani. Mă încadram corect în toți parametrii necesari. Locuiam cu mama pentru că era datoria mea să o îngrijesc, prietenii mei erau verii mei, iar aspirațiile mele se rezumau la a avea copii în curând, o mașină mai bună și poate să ne permitem să vizităm vreo țară străină. Sfârșitul de săptămână era despre a face curat în casă și a vizita neamurile. Din când în când mai mergeam la nunți, botezuri, cununii, unde femeile stăteau separat de bărbați, locul de întâlnire fiind doar pe scena de dans, unde eu nu mergeam. Nu pentru că nu îmi place să dansez, ci pentru că eram întotdeauna cea care ieșea cel mai mult în evidență, fiind cea mai înaltă, slăbănoagă și puțin împodobită.

Nu eram în filmul potrivit.

Podoabele precum lanțurile din aur masiv mi se părea că arată o parte a etniei mele care mie una nu îmi plăcea: nevoia de a fi validat de alții. Am realizat asta mult mai târziu, evident, dar modul ăsta de‑a satisface nevoia nu m‑a reprezentat niciodată. Pe lângă vânzarea la tarabă cu mama, lucram cu fratele meu mai mare la o firmă de consultanță și îmi plăcea să mă laud că muncesc mult, pentru că dădea bine printre ai mei.

Într‑o dimineață m‑am întâlnit cu fata nașului meu pe stradă și m‑a întrebat de ce am cearcăne așa de pronunțate. „Muncesc mult”, i‑am zis, satisfăcută. La 21 de ani încercasem să plec la studii în Anglia, dar am dat înapoi rapid. Mi‑am dat seama că trebuia să stau un an și asta ar fi însemnat să mă întorc de acolo cu o reputație îndoielnică. Fetele necăsătorite sunt atent monitorizate pentru a nu „greși” înainte de căsătorie, în sensul că și ieșirile târzii pe stradă erau judecate, darămite o situație nemaivăzută, precum o tânără necăsătorită trăind singură în altă țară.

O mătușă binevoitoare m‑a întrebat în glumă: „Dacă te violează cineva pe acolo, cine te mai ia?”, dar când m‑am dus în Anglia câteva zile ca să vizitez campusul, gândul meu era doar la gluma ei. Cum să fiu violată? Nu voiam să pierd relația în care eram; eram deja „bătrână” după standardele celorlalți. Dacă acea relație nu ar fi funcționat, aș fi rămas singură pentru totdeauna. Sau așa mi se spunea. Am renunțat la idee și m‑am mulțumit cu ASE, în București, pentru că a fost o idee mai ușor de vândut tuturor.

Oricât de multă educație aș fi avut, în mintea mea eram în esență o romă care deja sărise destul de departe de trunchi și nu voiam să mă duc mai departe, unde, din câte înțelesesem, nu era sigur. Eram o fată cuminte, care urmase regulile, îndeplinea așteptările, nu făcea valuri, nu cerea mult de la viață sau de la cei din jurul ei, o copilă naivă ce urma un model de viață. Sora și frații mei mă iubeau și mă iubesc absolut necondiționat, dar, până am devenit eu, iubirea celorlalți era condiționată de păstrarea acestui model.

Din când în când mai aveam momente de răzvrătire, dar le îndreptam către români, mai ales atunci când mă simțeam discriminată. Ultima dată, la liceu, în curte, am auzit un tip întrebând pe altcineva cum de primesc țigani în Șincai. Nu era urmă de îndoială; eram mult prea brunetă ca să nu fiu țigancă.

Toată frustrarea mea a ieșit la iveală și i‑am adresat cele mai urâte înjurături de care eram capabilă. M‑am dus spre el hotărâtă să‑l plesnesc, dar m‑au oprit colegi de‑ai noștri, iar el a fugit, parcă speriat, înapoi în liceu. Știam că am intrat pentru ca muncisem mult în generală și nu m‑am liniștit până nu i‑am spus tot ce aveam pe suflet.

Pe atunci nu știam să îi dau un nume, dar discriminarea față de etnia mea era un alt fir roșu, atât de cunoscut mie. Prima amintire o am chiar de la șase ani. Eram cu tata, în trenul către Baia Mare din București și luaserăm bilete la cușetă. Au existat drumuri făcute cu nașul, în care am dormit pe holurile trenului, prin urmare pot să înțeleg că ceilalți pasageri nu erau convinși că avem bilet, prin urmare se uitau la noi cu multă suspiciune. Noi ne‑am luat locurile liniștiți, dar la un moment dat cineva a început să strige puternic: „Ciorile nu au ce căuta în tren”.

Eram convinsă că sunt păsări în tren.

„Cai sâle?” (Unde sunt), l‑am întrebat pe tata, așteptându‑l să îmi spună că au intrat pe geam. „Ame sam” (Noi suntem), mi‑a răspuns, cu un zâmbet atât de trist și sumbru încât parcă îl văd și acum.

Învățasem să răspund acestor momente de discriminare, dar acasă eram ascultătoare, docilă, visătoare și introvertită. Unde mă puneai, acolo stăteam. Așa credeam că trebuie să fie o fată, o femeie model în țigănie. Dar în interiorul meu frustrarea creștea în timp ce așteptam să vină cineva să mă salveze din viața mea. Visceral simțeam că nimeni nu o va face, pentru că nu merit.

În mintea mea, sensul vieții mele era îndoielnic, având în vedere că: sunt țigancă (iar persoanele de etnie romă pare ca nu sunt vitale într‑o societate) și sunt femeie (iar femeile pare că nu sunt vitale în comunitatea mea). Femeile nu par a fi absolut necesare, îmi spuneam, decât dacă au copii sau dacă e o situație de urgență. Cum eu nu aveam nici copii și nici nu eram într‑o situație de urgență, puneam foarte tare la îndoială nevoia reală a existenței mele.


Ce s‑a întâmplat la 25 de ani și m‑a pus pe o traiectorie total diferită a fost o tragedie.

Pe 3 mai 2013 am primit un telefon la 5 dimineața de la Ramona, vară‑mea. Am răspuns buimacă și când am auzit prima dată cuvintele alea nenorocite, atât de clar spuse, am sărit în picioare și am început să strig cu toate puterile: nu a murit, nu se poate, ești nebună.

O oră mai târziu am văzut cu ochii mei că nu era nebună.

Giovani, băiatul vărului meu primar, care crescuse sub ochii mei, murise, la doar 19 ani, într‑un accident de mașină. Moartea a fost o linie roșie în viața mea. Eram obișnuită cumva cu prezența ei, de când eram copil, dat fiind că l‑am pierdut pe tata la 10 ani. Dar cu Giovani a fost diferit. M‑am regăsit în el. Astfel, din momentul în care i‑am văzut pentru prima dată corpul fără suflare, m‑am rupt în două.

O parte din mine, țiganca Rowena, a făcut ceea ce era necesar în acel moment: plâns cu toți ai mei, făcut curat, pus masa, împărțit. O altă parte din mine s‑a sustras. Într‑una dintre cele trei seri de priveghi, nu m‑am mișcat deloc de lângă Giovani. L‑am privit, l‑am observat, i‑am vorbit, mi‑am amintit toate visele de care vorbea când era copil, am ascultat plânsetele, gemetele mamei, tatălui, surorii, verilor, unchilor, mătușilor lui. Visa să călătorească în toată lumea cu mașina, să cunoască toate naționalitățile lumii și să îi ofere mamei lui de toate. Iar în ziua înmormântării am privit cu atenție cum l‑au coborât în pământ. Cu atât de mare atenție, ca și cum așteptam ca pământul să cadă și peste mine.

Brusc am înțeles că singurul lucru care mă făcea să fiu doar țigancă și nimic altceva, trăindu‑mi viața conform regulilor altora, era frica. Frica de a înțelege cine sunt, ce vreau, frica de a nu fi acceptată de oamenii pe care‑i iubeam așa de tare, lângă care am crescut, frica de maturizare, de singurătate. Dar, în fața morții, toate aceste frici au devenit atât de mici că aproape nu le mai vedeam.

La scurt timp după, o verișoară de‑ale mele mi‑a spus că l‑a văzut cu altcineva pe băiatul cu care eram. „Te folosește, Rowena, nu te iubește cu adevărat”, mi‑a zis. Că un bărbat nu te iubește sau că te înșală nu sunt motive de despărțire în comunitate. Îmi spunea doar ca să am grijă. Bărbații au voie să înșele, să bată, să mintă, pot avea orice viciu: băutura, jocurile de noroc, drogurile. Situația mea, în care aflasem că mă înșală, era atât de nesemnificativă față de altele, încât de obicei ignoram complet astfel de mesaje, deși le primeam des.

Dar acum nu mai aveam de ce să îmi fie frică. Vocile din mintea mea, care îmi spuneau o să rămâi singură, meriți asta, nu găsești pe nimeni mai bun, așa sunt bărbații, se opriseră brusc.

M‑am despărțit de el chiar în seara aia. A doua zi, familia extinsă a intrat în panică.

S‑au organizat „consilii” între femei, ca să afle ce s‑a întâmplat. Nici măcar nu le‑am spus motivul, pentru că m‑ar fi anulat fără drept de apel. Motivul real ar fi fost, în ochii lor, doar o bună ocazie pentru a‑l atrage înapoi, pentru a demonstra că sunt o „femeie deșteaptă, care își păstrează partenerul”. Le‑am spus doar că luam o pauză.

În aceeași săptămână am aplicat pentru un masterat în Madrid și o bursă educațională. Le‑am primit pe ambele și cinci luni mai târziu mă mutam în Spania, pentru prima dată singură, într‑un oraș superb, pe care îl iubesc și acum. Ce‑i drept, despărțirea chiar a fost doar o pauză, pentru că presiunile au fost mult prea puternice. Am plecat și am decis să menținem relația la distanță.

Pe 14 octombrie m‑am mutat și pe 17 am început cursurile la o facultate franțuzească cu un campus în Spania. Nu știam spaniolă decât ce auzisem prin telenovele, când eram copil. Nu cunoșteam pe nimeni, iar singura româncă de la acea facultate, pe care o contactasem dinainte de a ajunge în Madrid, nu ținea neapărat să mă cunoască, cu atât mai puțin să mă ajute.

Chiar și așa, m‑am descurcat. Chiar din prima săptămână la cursuri am început să observ o Rowena pe care nu o cunoșteam până atunci, de care începea să îmi placă foarte tare. Curajoasă, proactivă, liderul informal al clasei pe diverse teme administrative și chiar deloc departe, la nivel de cunoștințe, de colegii ei. După prima lună, mă mai opream să mă gândesc, când ajungeam seara acasă de la cursuri, cum de nu m‑a violat nimeni până atunci. Pentru că primisem această avertizare de la o mătușă pe care o respectam, mă gândeam serios la asta când eram pe stradă, seara. Dar nici măcar această frică, mai demult paralizatoare, nu mă mai oprea.

În scurt timp am devenit voluntară pentru o asociație studențească ce organiza un Start‑up Weekend în campus. Deși făcusem cinci ani de facultate, nu fusesem măcar o dată voluntară, pentru că începusem să lucrez din al doilea an și serile o ajutam pe mama la piață. Țin minte pagina albă pe care scria: Do you want to help organize a massive event at the school? Join us today!

Era scris cu albastru și îmi amintea, cumva, de Alice în Țara Minunilor înainte să găsească intrarea, de aceea m‑am înscris. Am devenit liderul organizatorilor. În ultima dimineață a evenimentului, după o vineri și o sâmbătă cu peste 16 ore de lucru pe zi, așteptând autobuzul, aveam o bucurie în suflet că nu puteam sta pe loc.

M‑am găsit că dansez, în stație, singură, la 7 dimineața. Șoferul a început să râdă când s‑a oprit și mi‑a zis: „me alegraste la mañana, gracias”. M‑am așezat pe un scaun și atunci am realizat că în sfârșit sunt pe drumul cel bun.

Așa se simte să fii cu adevărat fericită, mi‑am spus. Fără un motiv real, chiar dacă sunt epuizată, dar pur și simplu știu că sunt pe drumul cel bun și de aceea sunt fericită. La eveniment, una dintre participante mi‑a zis: „răbdarea și dorința ta ca noi să reușim m‑a motivat să vin și azi”. Devenisem din copila docilă o fată ce putea aduce bucurie, motivație și valoare altora.

Îmi plăcea de mine mult mai mult.

În acea iarnă am plecat în Asia, deoarece așa era gândit masteratul pe care îl făceam: studiam în varii părți ale lumii, pentru a avea expunere la diverse culturi. Prima oprire a fost Mumbai, unde, după șocul primelor zile, m‑am adaptat și păream localnică. M‑am împrietenit cu Shraddha, o indiancă ce studiase în Anglia, care ne‑a luat pe mine și alți colegi sub aripa ei și ne‑a dus peste tot. Mama ei a vrut să‑mi arate un bazar din oraș, unde urma să îmi pună la testare abilitățile mele de a negocia. Cumva o distracție pentru ei, pentru că, de obicei, europenii suferă în astfel de momente.

După 20 de minute, văzându‑mă ba războindu‑mă cu negustorii, ba povestindu‑ne viețile, s‑a plictisit și voia să plecăm. Dar eu nu voiam să mă opresc. În timp ce mă ciondăneam cu simpaticii negustori, am realizat că nu mai eram țigancă, deși eram poate mai țigancă decât fusesem vreodată. Etnia mea, acolo, nu mai conta sub nicio formă. Însă mă bucuram de ceea ce învățasem să fac printre ai mei: să negociez, să citesc oamenii, să îi calc pe nervi până când ajungem să ne cunoaștem atât de bine că ne placem, să descopăr limitele mele și ale celor cu care conversam și să le testez doar atât cât să nu se simtă. Mă bucuram de mirosul bazarului ăluia, o combinație între mirodenii, pielării, mâncare gătită și praf, de sunetul momentului pe care îl cunoșteam atât de bine: agitație, târg, vânzare. Atât de departe, eram acasă, dar o casă în care nu eram judecată pentru cine sunt sau nu sunt.

Eram de ajuns așa cum eram.


Nu a durat mult până când „cine sunt” s‑a întors după mine să mă găsească, chiar pe un alt continent. Eram în Beijing, de Moș Nicolae. Pentru mine, Moș Nicolae înseamnă chiar mai mult decât Crăciunul; este ziua de nume a tatălui meu și este ziua în care, când eram copil, sufeream cel mai tare. Dacă de Crăciun ai mei se descurcau și cumva făceau astfel încât să avem de toate, de Moș Nicolae de multe ori abia aveam ce să punem pe masă.

De aceea, în acea zi, prima dată când nu eram acasă de acea sărbătoare, am pus o melodie pe Facebook: Smiley, Acasă.

Atât mi‑a trebuit. Am primit mesaje private de la veri, mătuși, unchi, verișoare care doar nu mă înjurau pentru că „mi‑am lăsat familia, mama bătrână, băiatul cu care eram, ca să studiez, când eu de fapt eram în China”. Iar acum, de ce postam acea melodie? „Cam cât poți să fii, fă, de falsă?”, mi‑a zis vară‑mea cu care am crescut.

Din acea zi, am hotărât să mă depărtez sufletește de ei toți. Simțeam că între ai mei nu puteam fi cine sunt, iar în lume nu puteam fi țigancă.

Nici la masterat nu am pomenit nimic despre etnia mea, pentru că deja aveam o stigmă pusă, fiind din România. Prietena mea bulgăroaică mi‑a mărturisit că i‑a auzit pe alți colegi vorbind despre asta: „Până când te‑au cunoscut au fost un pic precauți, pentru că vii din România și știi ce reputație au româncele aici”. Nu știam. Nu au deloc o reputație bună.

Nicio etichetă din cele pe care le purtam nu era câștigătoare: nici țigancă, nici româncă, nici femeie. Așa că am decis că o să fiu eu și atât. Doar că mi‑a luat câțiva ani buni ca să descopăr, cu totul, toate părțile componente ale acestui „eu”.


La evenimentul pe care îl organizasem la facultate am cunoscut‑o pe fondatoarea unui start‑up, care m‑a angajat în echipa ei de marketing. Timp de doi ani, acolo am învățat tot ce știu acum, am lansat o piață nouă, am condus o echipă, am devenit o femeie de succes, cu un început de carieră. Salariul meu era de ajuns cât să plătesc chiria, să trăiesc decent și să trimit și bani acasă. Acest lucru s‑a tradus în faptul că mama nu a mai fost nevoită să vândă la o tarabă în piața Obor, la 65 de ani.

Eram foarte mândră de mine, iar zilele și serile în Madrid erau magic de ușor de trăit. Parcă eram într‑un basm, tot timpul cu zâmbetul pe buze. Nu pentru că toate erau roz; înainte să am un job am avut zile în care realmente îmi era foame și trebuia să drămuiesc 7–10 euro pe zi maxim, ci pentru că nu aveam presiunea etniei mele. Simțeam că îmi cresc aripi, dar știam că mi se vor tăia de îndată ce mă întorc acasă. Odată ce simți gustul zborului, nu vrei să te mai târăști pe burtă. Însă, oricât de important era pentru mine să învăț să zbor, și oricât de curajoasă devenisem, era totuși ceva acolo ce nu mă lăsa să dorm. Nu voiam să dezamăgesc fără cale de întoarcere.

Într‑una dintre serile răcoroase de martie m‑a sunat Anca, fostă colegă de facultate și una dintre cele mai bune prietene ale mele, care m‑a inspirat în dorința mea de a descoperi lumea, când a plecat în Franța la studii, cu câțiva ani înaintea mea. Chiar și Anca primise un sfat de la mama ei să aibă grijă cu mine, pentru că sunt de etnie romă. Dar Anca a știut mai bine și a ignorat‑o. Eram în bucătăria apartamentului în care locuiam cu alte patru fete, un apartament atât de mic că nu aveam loc de un dulap în cameră. M‑am dus la mine în dormitor și am vorbit, ca de obicei, mai mult de o oră. Printre altele m‑a întrebat: „Rowi, ești fericită acolo?”. „Sunt fericită oriunde, numai nu acasă”, i‑am zis.

A doua zi m‑a recomandat pentru un job la Axa, în Paris și, la scurt timp după, am luat toate interviurile. L‑am sunat pe băiatul cu care eram și i‑am dat vestea. Mi‑a zis că e cazul să mă întorc acasă. Avea dreptate. „Cât de mult pot să fug?”, i‑am spus altă dată Ancăi. Nici nu mai țin minte dacă mi‑a răspuns la întrebare. Nu știam de ce anume fug, știam doar că nu vreau să mă întorc la cine eram, la viața cu un iz de greutate pe umeri și zile cu vreme de noiembrie târziu. Devenisem o femeie pe care o admiram și nu voiam să o dezamăgesc. „Which way, which way”, întreba Alice, în poveste, la un moment dat. Acolo eram și eu. Mă dezamăgesc pe mine sau pe ai mei?

Cu această întrebare am început săptămâna următoare. Era luni de dimineață și venisem la birou cu acest sentiment de „încotro acum?”. Eram în bucătărie, îmi pregăteam o cafea cu lapte, când am primit un telefon.

„Rowi, poți să vorbești?”.

Era Loredana, sora mea mai mare. Zic: „Da, uite tocmai ce mi‑am făcut o cafea, ce faci, cum ești, totul OK?”. „Da, da, totul OK, doar că am vești mari pentru tine. Dacă ești în picioare, stai jos.”

Nu trebuia să‑mi mai zică nimic. Își dorea de ani de zile și în sfârșit se întâmpla: era însărcinată. Am vărsat cafeaua aia pe pantaloni, dar nu mi‑a păsat, am fost toată ziua fericită. Urma să fiu iar mătușă. Mai aveam doi nepoți și o nepoată, copiii fraților mei, pe care îi ador. Dar, dacă mai stăteam mult departe, urma să fie primul nepot pe care nu îl văd cum se dezvoltă și crește. Drumul începea să se croiască.

În aceeași săptămână, fondatoarea care mă angajase ne‑a chemat pe toți vineri, aproape de sfârșitul zilei, ca să ne dea o veste. De data asta nu am mai avut o cafea în mână și bine a fost, pentru că aș fi aruncat‑o pe ea. Start‑up‑ul urma să se închidă în câteva săptămâni din cauza unor probleme financiare despre care nu ne spusese niciodată. Drumul a devenit și mai clar. Presiunile de acasă, dorința de fi acolo pentru sora mea și faptul că urma să rămân fără job m‑au făcut să mă întorc în România.


Începusem să alerg des în acel an. În sâmbăta săptămânii în care am luat decizia să mă întorc, am ieșit să alerg chiar înainte să răsară soarele pentru că nu puteam dormi. Picioarele alergau fără mine și am plâns tot drumul, până când m‑am oprit într‑o grădină, un loc în care nu mai fusesem până atunci. Era ianuarie și totuși câțiva trandafiri erau înfloriți. Cumva, acea idee de trandafir înflorit târziu și poate faptul că m‑am descărcat plângând până acolo m‑au făcut să zâmbesc. Ceva în sinea mea mi‑a spus: „va fi bine”. Aveam așa de mare nevoie să știu asta.

Și așa, oaia neagră s‑a întors acasă. Totul era la fel, aceeași stradă, aceiași oameni, aceleași glume, aceleași drame existențiale, aceleași bârfe constante și același sentiment de greutate pe umeri. Nu aveam un job care să mă aștepte în România, deci am decis să lucrez cu frații mei, care tocmai începuseră un business de consultanță. Eram foarte mândră de ei, poate primii și singurii țigani argintari care au ajuns să facă asta. Dar nu eram deloc mândră de mine.

Aveam sentimentul că toată viața mea fusesem o dezamăgire pentru cei din jurul meu, dar că acum devenisem o dezamăgire și pentru mine, pentru că îmi cunoscusem potențialul, pe care acum îl aruncasem la gunoi. Parcă primisem un semn ce zicea „gunoi ușor de aruncat” și nu puteam să‑l ascund orice aș fi făcut. Îl purtam cu mine peste tot. Aceste trăiri nu le împărtășeam cu nimeni, deoarece simțeam că nimeni nu mă poate înțelege; eram singura femeie pe care o știam care trecea prin ceea ce treceam eu. Pentru mama și comunitatea mea eram „fiica risipitoare”, dar care s‑a întors, deci era iertată. În ochii surorii și ai fraților mei eram aceeași soră pe care o iubeau necondiționat, în Spania sau în România sau în orice alt colț al lumii aș fi ales.

În ochii mei eram întruchiparea unui compromis.


Toată copilăria mea am avut vise fatidice, greu de înțeles și cu atât mai puțin de însușit la o vârstă așa de fragedă. În prima săptămână după ce m‑am întors am avut un astfel de vis, pe care, în schimb, cred că l‑am înțeles, dar nu aveam ce face.

Am visat că eram pe o bicicletă eu, mama și o mătușă, o țigancă bătrână pe care nu o mai văzusem de ani de zile. Bicicleta era greu de condus, abia o țineam pe drum, când a apărut un deal pe care trebuia să‑l urc. Am reușit să urc jumătate din el, dar apoi am căzut. M‑am rănit grav, dar mama și cealaltă femeie s‑au ridicat și au mers înapoi de unde începusem să urc. M‑am trezit gândindu‑mă: „Știu, o să cad la un moment dat, rău. Dar sunt și o să rămân cine m‑am născut, trebuie să îmi urc dealul”.

Rowena alături de mama ei, în 2020.

La scurt timp după, a venit ziua de naștere a nașului meu și copiii lui au organizat o petrecere. M‑am dus cu verișoarele mele și, ca de obicei, noi femeile stăteam deoparte de bărbați, glumeam, râdeam, ne povesteam viețile. Printre fetele care și‑au dorit vreodată ceva diferit de la viață, eram într‑un fel un model, pentru că studiasem în străinătate, dar cum spuneau ele: „tot țigancă ai rămas”, pentru că mă întorsesem lângă mama, lângă sora mea, pentru că iertasem bărbatul care mă înșelase, nu mă scuturasem complet de cine eram. Printre cele mai în vârstă și mai tradiționale, eram de o reputație îndoielnică. În acea seară era foarte clar cine considera ce, pentru că în funcție de asta mi se adresau „Rowi” sau „Făi”. Nu mă deranja modalitatea asta de adresare, nu are neapărat o semnificație, în general. Însă în acel context era evident o modalitate de a crea o distanță între mine și ele, cele cu reputația intactă. Dar frica de judecată, paralizatoare în trecut, dispăruse.

Le vedeam, pe fiecare dintre ele, pentru cine sunt cu adevărat: femei cu admirație sau frică de necunoscut. Nu era despre mine, ci despre ele. Frica mea a devenit compasiune pentru ele. Înspre dimineață, când mai toți bărbații erau băuți, ne‑am unit cu toții, pentru că făcuseră ultima rundă de carne la grătar. Momentul ăsta, în care un grup de bărbați țigani gătesc, e poate singurul în care am observat vreodată iubirea pe care o au pentru soțiile lor. Le cheamă la masă cu atâta acceptare și iubire, de parcă cer aprobare. „Hai șeorale te han, că termenisardeam” (haideți fetelor să mâncați, mâncarea e gata), anunță un văr de‑al meu, cu mândrie.

Ne‑am pus să mâncăm cu toții (poate 20 de persoane, pentru că suntem mulți când ne adunăm) și unul dintre băieții nașului meu, mai în vârstă decât mine, i‑a spus unei fete: „păi prima dată pune‑i să mănânce soțului tău și apoi înfulecă tu, graso”. Trebuia să fie o glumă proastă; s‑a râs chiar. Dar fata s‑a ridicat și s‑a dus să‑i pună mai întâi soțului o bucată de carne pe farfurie, când oala era lângă el.

M‑am ridicat în picioare, zâmbind, și i‑am spus vărului meu: „Dar tu de ce nu i‑ai pus să mănânce, dacă îți pasă așa de tare? Sau așa ești tu, misogin? Nu vezi că ea începuse să mănânce? Mai e și gravidă. Nu îți este deloc rușine cu cine ești și ce reprezinți?”. S‑a făcut liniște. Nu mi‑a răspuns nimic. Eu m‑am așezat la locul meu și femeile (mătuși și verișoare) de lângă mine au început să mă certe în șoaptă. Toți bărbații au ieșit din camera în care eram, iar noi am rămas singure.

Am plecat la scurt timp după și nici nu m‑am mai întors vreodată acasă la nașul meu, pe care realmente îl iubesc. O răzvrătire de felul ăsta poate avea consecințe grave, cum ar fi faptul că urma să fiu vorbită de rău și chiar exclusă din anumite cercuri. Din acel moment știu că am devenit subiect de discuție, un exemplu prost pentru fetele tinere. Eram foarte dezamăgită de mine însămi, pe multe teme, dar nu îmi mai era frică să spun ceea ce cred cu adevărat. Mai mult decât atât, am simțit că acum aveam chiar o responsabilitate să spun ceea ce cred. Câștigasem cunoștință de sine și cunoștință a adevărului. Eram furioasă pentru ceea ce realizam acum că a fost un comportament înjositor din partea unor persoane pe care le consideram ca fiind o autoritate, precum verii mei mai mari. Iar responsabilitatea pe care o simțeam era pentru fetele care nici măcar nu realizau încă acest adevăr.


Cu noi perspective și o dorință arzătoare de a manifesta noua mea personalitate, am aplicat pentru un job la IBM, pe care l‑am luat. Am cunoscut persoane noi, am învățat foarte mult, mi‑am făcut prieteni noi, dar nici de data asta nu vorbeam despre faptul că sunt țigancă. Era, poate, evident, nu aș fi negat nicio secundă, dar nu vorbeam deschis despre viața mea personală. Trăiam în continuare o viață dublă, așa cum am făcut‑o înainte să plec, doar că acum observam că eram aceeași persoană în ambele lumi.

O femeie ambițioasă, sigură pe sine, cu convingeri clare și sigură pe capacitățile ei intelectuale, ce nu mai avea nevoie de acceptarea tuturor celor din jurul ei. Am renunțat la cele mai multe dintre prieteniile vechi, m‑am îndepărtat de toate neamurile pe care le consideram nocive și în fața discriminării din cauza etniei sau a genului, deveneam o fiară. S‑a întâmplat ca la o petrecere de Crăciun a companiei să aud o remarcă de la un coleg pe care îl cunoșteam doar din vedere, legată de „maneliști împuțiți” care nu mor sub nicio formă, pe când alți oameni „mai buni” o fac.

Mai auzisem ideea asta într‑o altă conjunctură, de la colegii de la un alt loc de muncă și nu spusesem nimic. Însă, de data aceea, am spus atât: „Uită‑te în ochii mei și spune‑mi că ai vrea să mor eu față de altcineva mai bun ca mine. Și eu sunt manelistă, dar nu cred că împuțită neapărat. Verii mei cu toții sunt maneliști, unchii mei, mătușile mele. Cum facem?”.

„Adică?”, mi‑a răspuns bulversat.

„Cred că te‑ai prins: o țigancă manelistă tocmai te‑a auzit spunând ce ai spus”, i‑am răspuns. A fost un schimb de replici scurt, pentru că nu ne cunoșteam foarte bine, iar eu nu voiam sa îmi stric seara. Dar de atunci nu s‑a mai uitat niciodată în ochii mei când ne‑am întâlnit pe holurile companiei. Nu cred că este un om rău, dar cred că nu ne cunoaște sub nicio formă.

Această unire a personalității mele în ambele lumi m‑a ajutat în viața mea de zi cu zi și în momentele cele mai grele.

Nepotul meu, băiatul surorii mele, s‑a născut cu probleme de sănătate. După un an de stat cu el prin spitale, sora mea a reușit să primească fonduri caritabile pentru a‑l putea duce la tratament în Viena. Am fost cu ea și cu soțul ei acolo timp de o săptămână, pe post de traducător. Noua mea personalitate, șlefuită în ultimii ani, a venit la îndemână, în fața rezultatelor necruțătoare și incompetenței medicilor de acolo. Ne‑am întors fără o soluție: Patrick nu avea un diagnostic și numai perseverența nebună a surorii mele și încrederea absolută în puterile lui au făcut ca Patrick să supraviețuiască.

După ce m‑am întors din Viena urma un concediu în Grecia, planificat de o vreme cu partenerul meu, băiatul cu care fusesem în toți anii ăștia. Mă schimbasem foarte mult față de Rowena pe care o cunoscuse el la 19 ani. Atât de mult încât realmente nu mă cunoștea mai deloc. Cu el alesesem să fiu o umbră a mea, astfel încât să mențin lucrurile funcționale. Nu aveam foarte multe în comun, pe lângă comunitatea mea și familia lui.

Dar după săptămâna grea cu Patrick, de la care nu am putut să mă deconectez, îi vorbeam mult mai mult legat de ceea ce simțeam față de situație. Discuțiile noastre au dus cumva la importanța suportului moral al bărbatului în situații de criză. El nu a fost de acord, fiind convins că suportul moral este de datoria femeii, așa cum este totul. „O femeie e femeie cu adevărat când știe să facă față la tot și reușește să îndrepte lucrurile”, zicea el. „Atunci de ce are nevoie de un soț?”, ziceam eu.

Vechea Rowena ar fi tăcut și mers mai departe. Noua Rowena și‑a expus punctul de vedere până la capăt. Acest capăt a fost realmente capătul relației noastre.

Ceea ce s‑a întâmplat în discuția aceea nu a fost o ceartă, ci o expunere din partea mea, pentru mine însămi, a ceea ce simt cu adevărat, și o cunoaștere a părerii lui reale, a raportului între o femeie și un bărbat. A fi o femeie țigancă nu e ușor, modelul pe care atât noi, ca femei, îl preluăm, cât și bărbații care ne devin parteneri îl învață e greșit, pentru că este creat pentru o lume în care țiganii erau încă sclavi. În țările române au existat 500 de ani de sclavie, deși puțini dintre noi, romii mai tineri, știu asta. Însă atunci când am aflat de la o mătușă că străbunica a fost sclavă, lucrurile au început să se lege. Mi‑am zis că și de acolo vine mentalitatea femeilor în comunitatea mea de argintari. Că la nivel inconștient credem că valoarea vieții noastre stă în puterea de a face față tuturor greutăților, mereu umile, docile, ascultătoare, suferind în tăcere, pentru a nu ne supăra „stăpânul”.

Eu nu voiam un stăpân, așa că nici șase luni mai târziu, la 29 de ani, plecam definitiv din țară.


Am aplicat pentru un job la Google, în Irlanda, pe care l‑am luat. În perioada în care trebuia să mă decid dacă accept oferta și mă mut din nou, toate forțele posibile au intrat din nou în joc ca să mă oprească.

Mama, care până atunci, văzând cât sufăr, acceptase ca eu să merg mai departe, dintr‑o dată făcea presiuni ca să rămân. „Pleci iar? Cui mă lași?”, îmi spunea. „Nu pleca, pune‑ți viața în ordine, mamă, ai aproape 30 de ani, ce mai faci de acum?”

Toți dintre ai mei cu care mă întâlneam mă certau pentru că mă despărțisem, pentru că o lăsam singură pe mama și mai ales pentru că nu mă mulțumesc cu ceea ce am. „Ai mașină, ai loc de muncă, ai casă, ai partener, ai toată familia aici, ce mai vrei?” „De ce nu ești deloc recunoscătoare pentru ceea ce ai și îl mânii pe Dumnezeu așa?”. Pe asta, ultima, am simțit‑o până în suflet. M‑a făcut să mă îndoiesc foarte tare, pentru că eu am o relație specială cu Dumnezeu. „Oare chiar îl mânii?”, mă întrebam seara când puneam capul pe pernă. A fost extrem de greu să nu cedez. Dar nu am cedat.

Sufletul meu avea nevoie să se exprime liber și, pentru asta, trebuia să fiu departe. În lumea țiganilor, nu e loc de așa ceva, iar eu, acum, eram destul de nebună ca să cer un astfel de drept.

„A înnebunit de tot”, se spunea despre mine. „I‑a luat Dumnezeu mințile.” „Nu știe ce face, o să‑i pară rău.” „O să se întoarcă de acolo plină de regrete, pentru că și‑a lăsat familia, maică‑sa o să moară din cauza ei, de singurătate și tristețe.”

Cu aceste idei am plecat în Irlanda.

La biroul Google de acolo lucrează peste 7.000 de oameni, pentru toate piețele din Europa, Africa și Orientul Mijlociu. Prin urmare lucram alături de colegi din Norvegia, Finlanda, UK, Turcia, Rusia, Moldova, Franța, Germania, Spania, chiar și China, SUA sau India. După șocul primelor șase luni, în care mă comportam ca un copil sărac dus la Disneyland, disperat să nu îl dea cineva afară, am început să mă adaptez.

O trăsătură definitorie pentru noi, cei de etnie romă, este că ne putem adapta la orice situație. În situația aceasta, această pricepere mi‑a venit foarte bine. Am început să cunosc colegi veniți din toată lumea. La prânz ne adunam cu toții în restaurantele amenajate pentru noi în clădire, unde mâncarea era gratuită. De la colegii mei veniți din India, unde trăiseră precum prinți și prințese în casele lor în care aveau cel puțin trei servitori, la englezi sau spanioli din înalta societate, ce studiaseră la colegii de renume internațional, la oameni ca mine, cu rădăcini foarte modeste – acolo, la prânz, eram cu toții la fel de fericiți.

Da, poate că unii stăteau în apartamente ale căror chirii le depășeau salariile, pentru că plăteau părinții, iar unii dintre noi locuiam cu alte trei sau patru persoane, în apartamente micuțe, dar aveam cu toții preocupări foarte similare.

Un bun exemplu a fost relația cu o colegă din Grecia. Cea mai bună din clasa ei de când a început școala până a terminat cu magna cum laude, la Oxford în Anglia. Când am cunoscut‑o nu credeam că aș putea vreodată să vorbesc cu ea de la egal la egal. În mintea mea de pui de sclav, îmi era superioară. Era blondă, înaltă, frumoasă, cu ochi albaștri mari, care intimidează atât bărbați, cât și femei. Am aflat apoi că mama ei a terminat școala la aproape 50 de ani, pentru că la 18 ani propria ei mamă a pus‑o să învețe să coasă și să se mărite. Ea încerca să se descopere pe sine ca răspuns la neputința mamei de a o face. Realizarea aceasta ne‑a unit perspectivele.

Suntem, cu toții, la bază, făcuți din același aluat, indiferent de unde venim. Iar noi, cei de etnie romă, cu siguranță nu suntem inferiori sau superiori nimănui. Aici m‑a dus căutarea mea de sine. Conceptual, știam asta. Aș fi sărit la gâtul oricărui român dacă mi‑ar fi spus altfel, dar, dacă o făceam o făceam pentru că nu aveam convingerea ideilor mele.

A trebuit să plec de acasă de două ori, să ajung în Babilon, să cunosc oameni cu toate etichetele lumii, să lucrez la o companie diversă, ca să mă conving de faptul că sunt egală cu ceilalți.

E greu să crezi asta, când porți în sângele tău trăirile străbunicilor, care erau sclavi pe pământurile domniei, ale boierilor sau ale bisericii. Dar, odată ce m‑am convins, lumea mea a fost complet transformată. Nu mai sunt doar țigancă, sau doar femeie, sau doar româncă. Nu mai trăiesc smulsă între lumi separate. Nu mai sunt o etichetă, deci nu mai port cu mine îndatoririle ce vin la pachet. Sunt eu, Rowena, mulțumită cu mine însămi, descoperind lumea prin prisma compasiunii pentru tot ce mă înconjoară și a dorinței de a contribui la binele tuturor celor din jurul meu, indiferent de eticheta pe care o poartă.

Se spune, în religia creștină dar nu numai, că la baza tuturor trăirilor noastre există doar două sentimente: frică și iubire. În frică, omul este prins, blocat, trăiește o viață grea, cu lipsuri, plină de probleme. În iubire, deși poate condițiile sunt similare, omul este liber, deschis, înțelegător, găsește soluții; e, cum s‑ar zice, norocos. Eu am ieșit din frică pentru că mi‑am dat voie să înțeleg cine sunt și ce vrea sufletul meu cu adevărat, pentru că m‑am oprit din a mă minți pe mine însămi că sunt bine.

Acum, sunt într‑o stare de observator al vieții, de explorare a posibilităților, în care țiganca din mine, femeia din mine, românca din mine, sunt toate în ghiozdanul meu cu instrumente. Doar că acum nu le permit lor și nimănui din jurul meu să îmi dicteze deciziile. Îmi iau deciziile în funcție de ceea ce decid eu și folosesc instrumentele necesare, în funcție de context, acolo unde consider că e nevoie.

O astfel de viață este o viață trăită din plin, cu putere.

Îmi doresc ca toate fetele și femeile de etnie romă să aibă ocazia de a trăi astfel: o viață trăită din plin. Pentru asta, ce le‑aș spune ar fi: Singurul tău scop pe lumea asta ar trebui să fie descoperirea ta. Cine ești, cu adevărat? Ce îți place să faci? Ce îți aduce bucurie? Ce îți face inima să cânte? Ce te face să te trezești cu zâmbetul pe buze?

Nu ești datoare nimănui cu nimic, nici mamei tale, nici tatălui tău, nimănui din familia ta, nici soțului tău dacă deja te‑ai măritat, nici măcar copiilor tăi dacă ai deja. Gândul ăsta sună egoist sau înfricoșător, dar ascultă‑mă până la capăt.

Dacă tu te trezești cu cântec și zâmbet în suflet, lumea întreagă se luminează. Copiii tăi, soțul tău, mama și tatăl tău, împreună cu tot restul lumii, vor fi mai bine pentru că tu ești bine.

Continuând să trăiești conform dorințelor lor va duce la moartea ta, ca femeie, ca suflet. Când vei muri, sufletește, nu vei mai putea să faci lumea întreagă să lumineze. Tot ce vei face va fi să fii precum mătușă‑ta sau femeia aia din țigănie pe care o știi sau de care ai auzit, care e nesuferită, pe care nimeni nu o vrea și care ea însăși așteaptă să moară mai repede.

Sigur știi pe cineva așa. Ăla e capătul acestui drum.

Nu îl continua, oricât de natural ți se pare acum să faci ceea ce se așteaptă de la tine, nu o face. Gândește‑te ce vrei tu și fă pași în sensul ăla, chiar dacă doare. Uneori, drumul bun nu e cel care pare cel mai natural de luat. Și dacă asta înseamnă să încalci cele mai grave reguli, fă‑o, atâta timp cât îți ești fidelă sufletului tău.

Ascultă‑l cu foarte mare atenție, nu face lucrurile în grabă, întreabă femei care au luat astfel de drumuri, și când auzi cum inima ta îți spune adevărul, du‑te în direcția aia.

La patru ani de când am plecat în Irlanda, mama e foarte bine, locuiește cu sora mea și băiețelul ei, cu o verișoară a ei și o nepoată a mea – numai singură nu este. Faptul că eu am plecat de acasă nu a făcut altceva decât să facă loc pentru alții. Nu mă poate vizita, pentru că este claustrofobă și singura modalitate de a ajunge în Dublin este cu avionul, dar eu mă duc acasă foarte des, să o văd pe ea, pe sora și frații mei și câțiva dintre verii mei cu care încă păstrez o legătură foarte puternică.

Rowena cu frații, mama și una dintre verișoarele ei, în 2019.

Restul comunității m‑a exclus cu totul la început. Am citit într‑un studiu de psihologie că acesta este unul dintre cele mai grave lucruri ce îi pot fi făcute unei persoane, pentru că poate avea consecințe pe termen lung asupra psihicului. În cazul meu, cred că sunt OK pentru că familia Marin a fost întotdeauna foarte unită, ceea ce ne‑a ajutat pe fiecare dintre noi să rămânem în picioare, chiar și în fața momentelor foarte grele. Acum, o parte mică din comunitatea mea simt că mă acceptă așa cum sunt și poate chiar mă place, deși este ciudat și pentru mine. Însă nu îmi mai scrie nimeni, decât acei câțiva veri cu care am crescut și care nu mă judecă. Partea bună este că nu mai primesc mesaje private răutăcioase când postez ceva pe rețelele de socializare. E liniște. Așa cum ar trebui să fie.

Am promovat de două ori în patru ani și recent m‑am mutat cu jobul în New York. Libertatea mea financiară este un ajutor mare pentru mulți de acasă, iar pe lângă asta am un ONG și particip activ în acțiuni caritabile.

Faptul că eu am plecat nu a făcut altceva decât să mă ajute să devin un stâlp mai puternic pentru cei din jurul meu și să am capacitatea de a extinde cercul oamenilor pentru care pot oferi suport.

Sunt căsătorită, de data asta cu acte în regulă, soțul meu este american, profesor universitar, iar faptul că am plecat m‑a făcut să îmi deschid lumea atât de mult încât să pot fi un partener de conversație și de viață pentru un om al cărui scop în viață este să‑i învețe pe alții. Descopăr viața liberă de constrângerile etichetei de femeie țigancă, o etichetă care, în oricare dintre cele două lumi din care facem parte noi, femeile de etnie romă, nu ne ajută.

Mai departe de această etichetă, suntem suflete ce își doresc să creeze, să exploreze, să înfrunte viața în felul lor propriu, astfel încât, la sfârșit de drum, să poată spune că viața asta a meritat să fie trăită, nu doar pentru că au avut copii, ci pentru că au fost: creatoare, luptătoare, antreprenoare, artiste, actrițe, orice și‑au dorit, soțiile unor bărbați incredibili și mame. Asta îmi doresc ca cineva să‑mi fi spus la 15 ani. Asta îmi doresc să‑i fi spus cineva mamei mele la 15 ani. Asta îmi doresc să‑i fi spus cineva mamei lui Giovani când avea 15 ani. La 8 ani după ce a murit băiatul ei, a murit și soțul ei, vărul meu, iar acum viața pentru ea are și mai puțin sens.

Asta este ceea ce aș vrea ca fiecare fată să înțeleagă că are dreptul, dar și responsabilitatea să facă. Asta este revelația vieții acestei țigănci.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


15 comentarii la Cine în lume sunt eu?

  1. Vai, cât e de fain! Foarte frumos scris și povestit. Printre altele, mă face și pe mine să mă gândesc de mai multe ori la eticheta de „manelist” 🙂

  2. Draga Rowena,
    Si ma adresez cu draga, pentru ca esti un suflet drag, un suflet curajos, care nu s-a pierdut pe sine in ”batalia” cu viata, cu societatea, cu mentalitatea si chiar cu o parte din oamenii pe care ii iubim. Ma identific cu lupta ta interioara, cu indoielile de sine, cu tot aceasta framantare sufleteasca prin care trec oamenii care sunt ”altfel”, treziti la viata, in cautare, ”vesnic nemultumiti”. M-a uns la suflet povestea ta, si sunt bucuroasa ca ai publicat-o, pentru a da sansa altor fete si femei sa rezoneze. As fi vrut sa citesc articolul tau la 15 ani, poate ”lupta” mea ar fi fost mai usoara. Dar sper, ca prin acest articol sa deschizi drumul, sa usurezi viata, sa incurajezi multe multe fete si femei care vor sa evolueze, si sunt pe drumul de a trece de la frica la iubire si la explorare. ”Don’t die with your music still in you” cum spune Wayn Dyer. As fi vrut sa trimit articolul catorva persoane care nu stiu limba romana. Daca ai cumva articolul in engleza, mi-ar face placere sa il distribui.

  3. Wow, Rowena. <3
    Ești răspunsul la întrebarea 'Cât de mult curaj încape într-un singur om?'

  4. Asa de frumos, simplu si clar spus; si inspirational … Felicitari!

  5. Wow… 💯💯‼️

  6. Nu sunt țigancă, dar mi-a făcut mare plăcere să te citesc și să mă regăsesc pe alocuri în ceea ce ai scris. Ești un model și pentru tinerele femei românce, sau de orice altă nație. Mulțumesc, m-ai inspirat!

  7. Congrats Rowena. Greu mai citesc un text lung these days, cu atat mai putin digital, but I stuck with it si nu a fost o lectura, a fost o lectie. Multumesc.

  8. Exceptional articol, Rowena! L-am citit pe nerăsuflate.
    Sper sa conteze: sunt mandra de tine!
    Te imbrațisez cu drag!

  9. Îți mulțumesc Rowena pentru că ai împărtășit trăirile tale cu noi🤗ești minunată așa cum ești!Ești inspirație pentru orice persoană!

  10. Bună Rowena, aceste cuvinte mi-au dat speranță de mai mult, de cât suntem noi femeile de etnie romă catalogate.
    Și ce ma impresionat cel mai mult este că gândim la fel.
    Mă bucur că te cunosc și îmi ești mătușă.

  11. Superb. Nu as fi reusit sa citesc niciun alt articol atat de lung, cu atat de mult interes!!
    Ma identific cu aceasta tiganca razvratita, acea oaie neagra a familiei care fie accepta legile nescrise fie va regreta 🙂

    Nu pot decat sa ma bucur ca existi, sincere felicitari pentru puterea ce zace in tine, de a te ridica atunci cand toti te trageau la pamant!

    Si stii care e ironia? Ca aceasta putere o ai tot datorita comunitatii si a zvâcului vostru, caracteristic, never ending. 🙂

  12. Ești inspirație, Rowena! Felicitări! Am citit cu sufletul!

  13. Minunat, Rowena, mi-a facut deosebit de multa placere sa te citesc. Iti doresc sincer toata fericirea din lume.

  14. Te pup Rowi, sper sa mi vezi comentariul, pentru mine una esti un model si o femeie în adevăratul sens al cuvântului, te admir din suflet si cu toate că diferența de varsta este foarte mare, mie una intodeuna mi sa parut ca faci ceea ce trebuie si ca nu faci nimic gresit, te pup din Uk😘🥰

  15. Superb!!! Am citit cu foarte multa emotie textul tau! Te felicit!!! Esti foarte tare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *