„Cine m-a pus să vin aici? Dar altundeva unde să mă duc?”

După 20 de ani de așteptare, 17 familii din Constanța care trăiau pe un câmp de lângă calea ferată au primit locuințe sociale. E suficient?

În ultima lor zi la Corturi, Oana Dascăliu și soțul ei, Cosmin, și-au făcut bagajele și le-au încărcat într-o dubă închiriată. S-au urcat în mașină împreună cu fetele de 11, 9 și 7 ani și au pornit spre campusul social „Henri Coandă”, în cealaltă parte a Constanței, unde primiseră un apartament de 22 de metri pătrați într-un bloc social făcut din containere.

Nu știau cum va fi acolo și aveau „o teamă în suflet”, dar trebuia să fie mai bine decât în locul ăsta, unde când îți era lumea mai dragă ți se spunea că vei fi mutat. Nu mai locuiseră niciodată într-un apartament. N-aveau habar cum o să fie când nu vor mai vedea cerul imediat ce vor ieși afară dimineața, când nu-și vor mai bea cafeaua la ibric pe butucii din fața casei.

La Corturi e locul pe care Oana, 27 de ani, l-a numit acasă de când era mică. E un câmp de 3.000 de metri pătrați de la capătul străzii Munții Tatra, la periferia Constanței, unde 17 familii au locuit din anul 2000 până anul ăsta în case improvizate din pământ, lemn, ciment, carton sau plastic.

Cel mai greu i-a fost Oanei să o lase pe Lola, cățelușa lor maronie, un metis de teckel. Când duba a pornit, Lola a fugit urlând spre mașină. Li s-a spus că nu au voie cu căței în noua locuință. Dar Oana a oprit mașina și a băgat-o în dubă. Cât au descărcat bagajele în apartament, au ținut-o cu ei și apoi a dus-o înapoi la Corturi. Oana își amintește că a picat frântă în prima lor seară, iar a doua zi și ea și soțul au plecat devreme la muncă. El în construcții, ea la restaurantul grecesc din Mamaia, unde spăla vase și curăța creveți și calamari până i se făcea rău.


În Constanța, relocarea de anul ăsta a celor 17 familii a fost făcută de autoritățile locale „într-un mod rezonabil”, o spun și activiștii civici, care o compară cu alte cazuri din ultimii ani, când primării din toată țara au mutat cu forța sau peste noapte oameni vulnerabili în locuințe deloc potrivite. Totuși, ca peste tot, nici aici familiile nu au fost întrebate de autorități unde și în ce condiții și-ar dori să locuiască, așa cum ar trebui făcut, potrivit legislației internaționale și deciziei CEDO, în cazul comunităților vulnerabile care locuiesc de atât de mulți ani într-un așezământ. Singura opțiune a fost campusul social „Henri Coandă”.

În iernile cele mai rele de pe strada Munții Tatra, familia Oanei visase la campusul despre care se tot auzea în oraș că ar fi soluția pentru oameni ca ei, care locuiesc în câmp, în case improvizate. Doar că mutarea aici nu i-a făcut să se simtă nici în siguranță, nici doriți de restul comunității.

Iarna asta nu va mai fi la fel de friguroasă ca cele îndurate pe câmp, iar să ai apă care vine instant prin țevi e o mare ușurare, dar, după șapte luni, încă se simt într-un acasă de tranziție.

La Corturi, Oana nu simțea niciodată că-și lasă copiii singuri acasă fiindcă mereu era o mătușă, o altă mamă, care să se uite și după ai ei. După școală și în vacanțe se jucau, se hârjoneau cu alți copii în câmpul de lângă calea ferată. Acum, în apartamentul în care s-au mutat la finalul lui mai 2019, le-a spus fetelor că nu au voie să iasă din casă cât e ea la muncă.

Nu mai avuseseră niciodată apă curentă, așa că, după ce au plecat părinții, fetele s-au îngrămădit toate trei în baie, au dat drumul la duș, și-au dat cu șampon și s-au distrat. Era apă peste tot și ajunsese până în apartamentul de jos când a venit Oana de la muncă. Cădița dușului nu era bine lipită de podeaua din baie. Cosmin a reparat-o și Oana le-a explicat fetelor că trebuie să aibă mai multă grijă când dau drumul la robinet. 

A fost unul dintre primii pași spre acomodarea cu un nou acasă. Familia visase la o casă sigură din care să nu mai fie mutați. Și au făcut eforturi pentru asta. Au plătit 4.159 de lei dintr-un foc ca să obțină apartamentul. Oana a făcut un avans la muncă ca să plătească acești bani – datorii din amenzi locale, din cauza cărora n-ar fi primit chirie socială.


Campusul social Henri Coandă, în care locuiesc 3.700 de oameni, este creația din 2011 a fostului primar Radu Mazăre. Proiectul i-a adus și un dosar penal, procurorii DNA acuzându-l că a ales fără licitație firma care a construit complexul de locuințe modulare, decizie pentru care ar fi primit o mită de 175.000 de euro. (Mazăre, în prezent închis în penitenciar pentru alte fapte, așteaptă sentința definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în acest dosar.)

Containerele – așa cum locuitorii de acolo îi spun cartierului – nu sunt cele mai umane locuințe. Blocurile arată la fel: gri, fără balcoane, cu ferestre mici. Seamănă cu containerele din taberele de nomazi, făcute de autoritățile din Italia și Franța pentru imigranți, mulți dintre ei români. Sunt ca niște cutii în tranziție.

În campusul social din Constanța locuiesc 3.700 de oameni. Un apartament de două camere are o suprafață de 22 de metri pătrați.

Apartamentele sunt mici, de una, două sau trei camere, unde norma legală de metri pătrați pe locuitor nu e respectată. (În legea locuinței, un apartament cu două camere în care locuiesc doar două persoane ar trebui să aibă minimun 52 de metri pătrați, pe când în campusul social are 22 și locuiesc, ca în familia Oanei, și cinci oameni). Camerele au ferestre mici, pe care abia intră lumina, vara pereții se încălzesc atât de tare încât aerul din camere devine irespirabil. Baia e de fapt o cabină de duș, iar bucătăria e o chicinetă, adică un hol unde are loc doar o plită electrică așezată pe o masă mică. Aici locuiesc mai ales familii mari – părinții și doi-trei sau chiar mai mulți copii. Supra-aglomerare, la fel ca în locurile de unde au fost mutați.

Dacă cineva i-ar fi întrebat unde ar vrea să locuiască, mai toți ar fi spus că și-ar dori un petec de pământ și o casă chiar pe același teren de unde au plecat. Asta vor și oameni din alte orașe, cărora primăriile le-au demolat cocioabele improvizate și i-au relocat. De peste zece ani, mai mulți primari au decis să mute familii, majoritar rome, în alte părți ale orașului, demolând construcțiile improvizate și construind altceva pe acele terenuri.

În Miercurea Ciuc, în 2004, 100 de romi au fost evacuați forțat si relocați în containere lângă o stație de epurare, într-o zonă toxică. În Cluj, acum nouă ani, 350 de oameni de pe strada Coastei au fost evacuați iarna lângă groapa de gunoi Pata Rât. Pe acea stradă, mai târziu, s-a construit un sediu al Facultății de Teologie.

La Baia Mare, în timpul campaniei electorale locale din 2012, primarul Cătălin Cherecheș a demolat aproximativ o sută de locuințe improvizate din zona Craica și a mutat familiile de acolo în fostul combinat chimic Cuprom. Pentru Cherecheș, „demolarea cocioabelor” a fost unul dintre obiectivele electorale. Visa pe atunci la soluția găsită de primarul din Constanța, un campus în care voia și el să strângă toți oamenii din pungile de sărăcie ale orașului. 

De-a lungul timpului, atât organizațiile locale, cât și cele internaționale au explicat că multe dintre relocări se fac abuziv, că oamenilor nu li se dă ocazia să spună cum și unde vor să locuiască, că sunt segregați în zone izolate. De la distanță, campusul social din Constanța pare o soluție de replicat, dar, spun activiștii, locuințele de acolo sunt o soluție de tranziție. 


Oana s-a născut în ’92 în Constanța. Părinții locuiau într-o garsonieră pe care au vândut-o imediat ce s-au despărțit, când ea avea cam șase ani. O mătușă de-a tatălui a luat-o să o crească în comuna Aliman, la aproape 100 de kilometri distanță. La Corturi a început să locuiască după ce tatăl ei, alături de noua soție, și-au improvizat aici o cocioabă.

În 2000 au ajuns pe strada munții Tatra mai multe familii, evacuate din case retrocedate, care au protestat câteva zile în parcul din fața primăriei Constanța. Acolo i-au cerut primarului Radu Mazăre locuințe din care nimeni să nu-i mai dea afară. Familiile au fost aduse pe câmpul de pe Munții Tatra, lângă linia ferată. Au venit în dube ale jandarmeriei cu plăpumi și tot ce mai aveau de când dormiseră în fața primăriei. Oamenii își amintesc că autoritățile le-au spus că e o situație provizorie și că urmează să primească curând locuințe sociale. Din ce găseau – lemn, carton, afișe publicitare, pământ – au început să-și construiască barăci.

Așa arătau unele dintre casele improvizate pe terenul de pe strada Munții Tatra, pe care acum se va construi o biserică ortodoxă.

Când era prin gimnaziu, Oana a început să vină mai des la Corturi, în vizită la tatăl ei care o chema doar când îl apuca dorul, „mă umplea de păduchi, de jeg, apoi mă trimitea înapoi”, la Aliman. S-a măritat la 15 ani cu un băiat de la țară, cu șase ani mai mare, de etnie română. Oana mai avea două luni și termina clasa a VIII-a, dar i s-a părut rușinos să fie măritată și să se ducă la școală. Apoi, a venit cu el la Corturi, fiindcă erau mai multe șanse să găsească de muncă în oraș decât la țară.

Au muncit amândoi la un depozit de legume și fructe din oraș, unde cel mai adesea sortau cartofi, îi băgau în saci și apoi îi cărau. Plecau de acasă la cinci dimineața și se întorceau la opt seara rupți de oboseală. Câștigau fiecare 50 de lei pe zi. Apoi au venit cele trei fete, câte una la doi ani distanță, și o perioadă Oana nu a mai lucrat. În schimb, el și-a găsit de muncă în construcții și a învățat meserie.

Pe atunci, viața la Corturi a devenit și mai incertă. Amândoi își amintesc cu teamă cum polițiștii făceau razii la patru dimineața. Trânteau ușile, trezeau pe toată lumea și îi scoteau afară. Nu conta dacă erau dezbrăcați sau îmbrăcați sau dacă erau copii. Ridicau paturile în sus, cotrobăiau în haine. Duceau bărbații la secție și-i întrebau dacă au furat.

Auziseră că terenul pe care stau e al Patriarhiei și că va veni o zi când ei vor trebui să plece.

Într-o iarnă, acum patru-cinci ani, Oana își amintește că a venit cineva de la Partida Romilor. Le-a spus că vor să-i ajute fiindcă e foarte frig și cel mai bine ar fi să-i mute undeva provizoriu, până le vor da locuințe sociale. I-au încărcat în dube și ambulanțe și i-au adus în secția de pediatrie a spitalului județean. „Am stat îngrămădiți o noapte pe betonul ăla”, spune Oana. A doua zi i-au dus într-un club de pensionari, unde femeile și copiii au dormit pe șezlonguri de plajă și bărbații pe jos.

Au stat acolo pentru că li s-au promis case. După acea săptămână, oamenii au venit și le-au spus „hai, să vă duceți acasă că s-a mai potolit vremea, vă mutăm luna viitoare”. Au primit cartofi, ulei, fasole și pâine și i-au adus din nou la Corturi.

Când fiica cea mică a făcut patru ani, Oana a început să lucreze în curățenie. Doi ani a fost femeie de serviciu la un magazin de haine din mall. Îi prindea bine jobul ăsta. Primea 500 de lei pentru trei ore în fiecare zi. Pleca dimineața și ajungea acasă la copii înainte de prânz. Avea planuri mai mari pentru fetele ei decât a avut pentru ea. Le visează la liceu sau la facultate. Învățătoarea i-a spus că mijlocia e un copil deștept și ar fi ajutat-o dacă s-ar fi dus și la grădiniță. Femeia a decis să aibă mai multă grijă de ea după ce a găsit-o pe cea mică spălându-se în vasul de toaletă, pentru că la chiuvetă era coadă.

Anul trecut, Oana și-a găsit de muncă în bucătăria unui restaurant grecesc de pe plaja din Mamaia. Din mai și până la mijlocul lui septembrie a spălat farfurii, a curățat legume și fructe de mare. Salariul era bun – în jur de 2.000 de lei în mână – și ajuta și pentru lunile de iarnă, când trăiau doar din munca soțului în construcții.

Și ea și Cosmin spun că au încercat să se mute de la Corturi, dar proprietarii de apartamente nici nu voiau să audă de o familie cu trei copii. De-asta în timp au investit și în generator pentru două becuri și câteva ore de televizor seara, un privilegiu care ajungea și la 500 de lei pe lună iarna.


Zona La Corturi nu a fost niciodată racordată la canalizare sau energie electrică. Greul acestor lipsuri a fost dus mai ales de femei. Oana lua apă de la vecini (uneori mergând și sute de metri) cu bidoane de cinci litri. Avea noroc și cu vecinul jandarm de peste drum, unul dintre puținii de partea cealaltă a Corturilor care le dădea apă. Iarna, când țevile erau înghețate, era nevoită să cumpere apă pentru gătit și spălat. Când femeile de la Corturi întindeau rufe pe sârmele din fața barăcilor, polițiștii locali opreau mașina, le legitimau și le amendau. Altele primeau amenzi pentru că-și țineau zecile de bidoane de plastic, cu care luau apă, în fața ușilor.

I s-a întâmplat și Oanei într-o zi când un polițist a întrebat-o dacă nu știe că nu are voie să întindă haine pe domeniul public. A primit 400 de lei amendă. Amenzile și restanțele la taxa de salubrizare, pe care fiecare locuitor al Constanței trebuie să o plătească anual, le-au adus oamenilor din strada munții Tatra datorii locale de mii de lei.

Chiar în acea perioadă, activiștii de la organizațiile Centrul de Resurse Juridice și Romani CRISS au venit la Constanța într-un proiect de cercetare a mai multor cazuri din țară de comunități evacuate sau în prag de evacuare. Cezara David, care se ocupă de proiecte pentru reducerea discriminării la Centrul pentru Resurse Juridice, spune că, după ce a aflat că oamenii se tem de o viitoare demolare, a cerut primăriei Constanței o întâlnire de urgență, explicând că evacuarea fără o alternativă de locuire este ilegală.

Apoi, în martie 2019, una dintre femeile de la Corturi l-a auzit pe preotul dintr-o biserică din apropiere spunând la slujbă că nu mai e mult și pe strada Munții Tatra se va construi o altă biserică, iar construcțiile improvizate se vor demola. În 2001, Consiliul Local Constanța a oferit gratuit acest teren de 3.000 de metri pătrați Arhiepiscopiei Tomisului. Cinci ani mai târziu, Consiliul a emis o hotărâre de construcție pe suprafața de 3.000 de metri pătrați pentru o biserică ortodoxă, o casă parohială, o clopotniță și 20 de locuri de parcare. Nu s-a construit însă nimic în tot acest timp. 

Familiile de la Corturi s-au dus la primărie să ceară explicații despre zvonurile de la biserică. Oana își amintește că primarul a ieșit afară și le-a spus că da, vor fi demolați, ca să dispară infecția și microbul de acolo. Li s-a mai spus că vor primi case în cartierul Henri Coandă, dar pentru asta trebuie să aducă acte care să arate că sunt sănătoși, că merg copiii la școală, că au contracte de muncă și că nu au mai deținut teren, imobil sau mașină din anii ’90.

David spune că a văzut extrem de multă forță în comunitatea de la Corturi. „Oamenii din acea comunitate trăiau, de foarte mulți ani, în condiții extrem de grele. Și este impresionantă și de admirat forța lor, în special a femeilor, de a nu ceda, de a nu accepta nedreptatea și de a se lupta cu discriminarea zilnică. Din păcate, este foarte greu sa înțelegi stigmatizarea, când nu ți se întâmplă ție”.

Ca răspuns la scrisoarea organizațiilor neguvernamentale, autoritățile au mai organizat două întâlniri în primăvară și le-au propus oamenilor să-și asume printr-o declarație notarială că-și vor plăti eșalonat datoriile locale într-un an, ca să poată cere locuință socială în Henri Coandă.

Dacă o comparăm cu alte mutări sau demolări, relocarea de la Corturi este mai umană. Oamenii n-au ajuns în stradă și nici în locuri toxice, dar autoritățile nu au consultat cu adevărat oamenii din comunitate. Într-un caz similar din Sofia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Bulgaria în 2012 și a stabilit că orice evacuare sau relocare trebuie făcută cu consultarea oamenilor afectați. Curtea a mai concluzionat că o comunitate care locuiește de mult timp într-un loc nu poate fi tratată similar cu o persoană care a ocupat în mod abuziv un teren.

Marian Mandache, directorul executiv al organizației Romani CRISS, spune că abordarea autorităților române, în cele mai multe cazuri, este rasistă: „Să dispară, să nu-i mai văd aici. Ceva de genul «nu avem probleme cu romii, dar să nu-i mai văd lângă mine».”

Oamenii care locuiesc în case improvizate nu-și permit să plătească chirie și au cheltuieli minime. Când ajung într-o locuință socială, chiar dacă sumele de plată sunt modice, tot ajung la 300-400 de lei, lunar, iarna, și trebuie ajutați să-și plătească chiria, să-și gestioneze bugetul. Riscul ca acești oameni să ajungă în stradă este mare, spune Mandache, pentru că atunci când sunt evacuați pentru neplata utilităților sau a chiriei, situația lor este extrem de precară.

Lorin Niculae este arhitect și de peste zece ani lucrează în arhitectură socială participativă, încercând să găsească soluții de locuire pentru oameni aflați în sărăcie. El nu crede că integrarea socială înseamnă să concentrezi oameni de categorii defavorizate într-un singur loc. Credința lui Niculae e că oamenii trebuie implicați atunci când, dintr-un motiv sau altul, trebuie să fie relocați.

„Dacă ne-ai lăsa cu mâinile goale la marginea orașului, nu știu câți dintre noi ne-am pricepe să ne facem un adăpost, unde să dormim și noi și copiii noștri”. Oamenii aceștia care au o pornire antreprenorială, spune Niculae, sunt tratați ca o povară și nu ca și cum ar avea ceva de spus. Nu-i întreabă nimeni „cum v-ar plăcea să locuiți, cum ați dori să locuiți, ce ați putea să faceți voi, poate ați putea participa la procesul de construcție?”.


Acomodarea în Henri Coandă nu i-a fost ușoară Oanei. O frică de care nu mai scapă e peste tot cu ea. Frica că jos, în curtea blocului sau în cartier, fetele pățesc ceva. De-asta le duce și aduce ea de la școală, iar când petrec timp pe afară Oana stă cocoțată pe pat și le privește pe ferestruica dormitorului. Frica de oamenii pe care nu-i cunoaște. Când ne plimbam prin cartier, ne-am întâlnit cu un băiat care părea că vorbește singur și înjura în gând, iar Oana a tresărit și mi-a spus că așa ceva nu s-ar întâmpla la Corturi.

E gălăgie în bloc. Copiii aleargă pe scări, muzica răsună din boxe și totul se aude prin pereți. Sigur, gălăgie era uneori și la Corturi și, cu siguranță, era și îngrămădeală într-un spațiu mic, dar, cum spune Oana, acolo ieșea afară și mai respira. Lipsa luminii din cameră o face uneori să se simtă ca la închisoare. Vecinii de la Corturi sunt toți răsfirați în cartierul de blocuri și nu-i mai are la câțiva pași aproape. Siguranța că ești cu ai tăi a dispărut peste noapte.

Apartamentul Oanei are o bucătărie minusculă. Femeia e mulțumită însă că acum are curent electric și apă curentă.

Să aibă curent electric și apă a fost o mare schimbare. Și o ușurare. Primele lucruri cumpărate în casa nouă au fost frigiderul și mașina de spălat la mâna a doua. Dar s-au stricat la scurt timp, așa că Oana a făcut un credit de nevoi personale și și-a luat unele noi și un televizor.

Mașina spală, ea pune hainele în lighean, le duce jos în curte să le usuce și uneori le păzește ca să nu le ia cineva, cum a auzit că se mai întâmplă. Să nu mai cari în fiecare zi bidoane de zeci de litri, să nu mai speli cu mâinile în apă rece, e mare lucru. „Sunt o doamnă”, râde când povestește. Apoi, e gătitul. Când cumpără mâncare nu mai cheltuiește atât de mult ca înainte. Pentru că au frigider, mâncarea nu se mai strică și poate cumpăra mai mult o dată. Congelatorul îi permite să porționeze carnea, să o pună bine pe zile.

Pentru chirie (50 de lei), rata la electronice, apa și curentul electric au plătit în lunile de vară între 300 și 320 de lei. Nu știe cum se va descurca iarna asta, fiindcă Cosmin, care lucrează în construcții, nu are mult de muncă în sezonul rece.

Lucrează acum ca femeie de serviciu la câteva scări din blocurile vecine. Are contract de muncă și câștigă 800 de lei. Doamna care a angajat-o, și cu care se înțelege bine, a rugat-o însă să nu spună nimănui că locuiește la containere. Într-o zi, a văzut o foaie pe ușa biroului unde se plătește întreținerea care îi avertiza pe proprietarii de apartamente să fie atenți, fiindcă oamenii din Henri Coandă fură și fac mizerie. Acum doi ani a circulat o petiție online prin care constănțenii cereau referendum pentru mutarea romilor din campusul social. Așa arăta un fragment din petiție: „Cerem autorităților să cumpere, din bugetul local, câteva blocuri amplasate într-o zonă periferică unde să mute cetățenii romi, iar în cartierul Henri Coandă să fie mutate persoanele care într-adevăr merită o locuință socială: persoane în vârstă, cele cu pensii mici sau cu handicap”. În campusul social locuiesc familii care fie au fost evacuate din alte case sau care nu au deținut niciodată o casă, o mașină sau un teren și câștigă lunar sub salariul mediu pe economie, în jur de 3.000 de lei.

Contractul de chirie pe care Oana și ceilalți locatari din campus l-au semnat este stufos și inventariază zeci de obligații pentru chiriași. Fiecare zi de întârziere a plății aduce o penalizare de 0,5% pe zi. Chiriașii sunt obligați să facă lucrări de întreținere și reparații, iar dacă strică un bun din casă – mobilă, de exemplu – și nu-l repară în 15 zile, sunt dați afară. Nu au voie să găzduiască alte persoane. Sunt obligați să-și ducă copiii la școală și „să participe la activități de gospodărire, protecția mediului, întreținere și înfrumusețare a municipiului Constanța”.

Ionela Bărboi, de la Biroul de presă al primăriei Constanța, spune că oamenilor li s-a dat o locuință în locul corturilor unde locuiau ilegal și mai departe „trebuie să facă și ei”. Bărboi spune că nu există un program de integrare socială special pentru cei veniți din strada Munții Tatra. Dar, anul acesta, câțiva oameni din campusul social au făcut cursuri de recalificare (lucrător în alimentație publică, servicii de curățenie) printr-un proiect pe fonduri europene al primăriei. Activiștii care au fost la Constanța spun că, în cazul relocării celor 17 familii, e recomandat ca primăria să ajute oamenii să-și găsească de muncă, să navigheze sistemul medical, iar copiii lor să primească o educație bună.

Seara, fetele Oanei adorm mai greu fiindcă patul de aici e mai mic și se tot ceartă. La Corturi aveau un pat de mijloc unde, spune ea, dormeau copiii cum voiau. Le-a spus că dacă continuă agitația înainte de somn, le ia o saltea să doarmă pe jos. Nu știe cum se vor descurca când vor crește copiii, că deja cei 22 de metri pătrați le sunt insuficienți.

De-asta l-a întrebat pe primarul Decebal Făgădău, într-o zi când el a vizitat campusul în campania electorală pentru prezidențiale, cum poate să obțină și ea trei camere. Oana spune că primarul i-a răspuns că fiecare va rămâne cu ce a primit, altele nu mai are de dat și că, dacă nu plătesc chiria la timp, vor fi dați afară. Oana a simțit că vorbește de parcă „el ar fi șeful și noi proștii”.

La Corturi nu mai e nimic acum. Un anunț postat în cartier și pe site-ul primăriei arată că urmează să construiască o biserică, la inițiativa Parohiei Întâmpinarea Domnului – Arhiepiscopia Tomisului. Câteodată, Oana regretă că s-a mutat la Containere. „Îți vine să spui cine dracu m-a pus să vin aici, dar și în altă parte unde să mă duc?”. Își răspunde tot ea: „Nu-ți convine? Fă-ți tu”.

Și-a făcut câteva prietene în blocurile unde face curățenie și una dintre ele i-a spus că și-a cumpărat apartamentul cu credit; plătește deja de opt ani rate. A prins și ea curaj când a aflat asta. Poate că într-o zi o să-și cumpere un apartament în altă parte. „Uite, nu s-a mai plâns, nu a mai ajuns la primărie, că era și ea tânără căsătorită, și tot din Constanța și poate trebuia să o ajute și pe ea primăria. Uite, ei nu i-a oferit. Mie mi-a oferit. Trebuie să țin cont de treaba asta.”

În zilele când e singură, se gândește la viitor. Liceu nu știe dacă mai are timp să facă. I-ar plăcea, dar pe primul loc sunt copiii. Se gândește să tragă tare acum cât are până în 30 de ani, ca peste un timp să-și ia o bucată de teren undeva la țară și să-și construiască acolo o casă cu două camere. Fetele să rămână la oraș unde vor avea liceele și facultățile. „Asta e gândirea mea, să trag acum cât sunt tânără.”

Documentarea acestui articol a fost sprijinită de Fundația Centrul de Resurse Juridice (CRJ), făcând parte dintr-un proiect ce analizează situația locuirii romilor și standardele de responsabilitate și răspundere publică. Conținutul acestui articol nu reflectă în mod necesar poziția CRJ. Întreaga răspundere pentru articol, inclusiv din perspectiva acurateței și coerenței informației aparține în exclusivitate autorului articolului și instituției media ce publică sau preia articolul.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *