Controlul și perfecțiunea mi-au asigurat succesul. Apoi a venit pandemia

Am evitat mereu schimbările. Însă în martie, au venit toate deodată. Carantina și un rol de coach m-au învățat să le accept.

Era prima săptămână din martie și începea pe doi, într-o luni.

Nu-mi aduc aminte dacă se făcuse mai cald, și nici dacă-mi apăruseră deja alergiile de primăvară. Am ieșit din casă mai devreme ca de obicei, am tras ușa după mine și m-am oprit cu mâna pe clanță. Când sunt agitată, trebuie să-mi amintesc precis momentul în care bag cheia în broască, rotesc de două ori și încui, ca să mă asigur că n-o să mă întorc din drum să verific.

Urma o săptămână în care ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu altă zonă a orașului, parte din traseul zilnic spre birou. Aveam două ședințe de coaching programate – un rol pentru care mă antrenam din toamnă. Vineri urma să trec pe la redacție [locul în care merg măcar o dată pe săptămână de când sunt co-editor Omnivor] și să pornesc de două ori GPS-ul: și spre noua adresă, și de acolo către casă. Peste weekend urma să alegem materialele pentru biblioteca pe care-o desenam obsesiv de când am semnat actele pentru apartamentul în care urmează să mă mut cu Mircea, soțul meu. Calc pe covorașul din fața ușii, aliniez cheia în broască: un, doi.

Îmi făcusem deja o poezie pe care o turuiam anxios de câte ori mă întreba cineva ce mai fac: că n-o să mai recunosc nici un loc familiar, nici la birou, nici la redacție, nici acasă.

Glumeam cu zâmbetul înțepenit că o să mă trezesc într-o zi în mijlocul drumului și n-o să mai știu încotro s-o iau. Înțepeneala era legată de povestea pe care mi-o spuneam demult mie însămi, pe care o construisem cu atâta îndârjire și la care mi-era greu să renunț: că nu-mi plac schimbările, că lăsată în voia sorții probabil nu m-aș mișca din colțul meu de citit, că nu sunt suficient de flexibilă să mă adaptez unui mediu nou (deloc, sau nu suficient de repede încât chiar să conteze).

Ce simțeam era îngrijorare că totul o s-o ia razna și n-o să mai fie nimic în controlul meu. Că mușchiul ăla al conștiinței de sine pe care-l antrenasem și care știa să-mi șușotească necontenit că totul va fi bine o să amuțească complet.


Când în multinaționala în care lucram deja de doi ani a apărut șansa să încerc un rol de coach intern, nu mi-a luat mult să accept. Din vârful garsonierei de 32 mp cu tot cu balcon, în care stăteam deja de aproape opt ani cu Mircea și proaspăta pisică tomberoneză pe care o adoptasem, simțeam că aveam o viață liniștită și pusă la punct. Ar fi încăput numai bine timpul ăsta în care i-aș fi ajutat pe alții (și pe mine, în proces). M-a atras tocmai faptul că așa puteam să fac ce-mi e natural: să urmăresc tipare de gândire și să ofer empatie în schimb.

Înaintea ședințelor de coaching programate în prima săptămână din martie, mă chinuiam din răsputeri să-mi adun toată atenția pentru conversații dificile, stimă de sine, dorințe de dezvoltare – tipuri de probleme pe care colegii mei le-ar fi putut aduce în discuție. Mă chinuiam să mă prind cum să fac asta pentru alții, când ancorele mele nu mai erau înfipte nicăieri.

De-a lungul timpului a ajutat că am fost un copil timid și-apoi un adolescent introvertit care prefera oricând să observe, în loc să răspundă. S-au pus astfel cap la cap biblioteci întregi de șabloane pe care mi-a fost din ce în ce mai ușor să le identific – întâi la alții, apoi la mine.

Am amintirea asta: sunt în bucătărie, în față e cel mai mare castron pe care-l am și separ ouă. Albușurile în castronul mare, gălbenușurile într-unul mai mic. De jos vine căldură – am dat drumul deja la cuptor. În stânga mea, forma de chec e deja tapetată cu făină. În dreapta, am înșirate ulei, făină, zahăr. Nu-mi aduc aminte câte linguri de zahăr pune mama de obicei, așa că pornesc teleghidată spre sufragerie, către biblioteca din mijloc, pe raftul de sus, unde e caietul portocaliu cu rețete. Deschid la pagina cea mai pătată, urmăresc cu degetul lista și mă liniștesc: patru.

Mi-am dat seama în timp că rapiditatea cu care rețineam regulile tuturor jocurilor din copilărie era de fapt modul cel mai simplu de a controla rezultatul final. Că predictibilitatea rețetelor din caietul mamei era tot o formă de control. Toate astea, peste altele asemenea, au construit un schelet pe care stătea tot prezentul. Controlul, regulile și perfecționismul m-au ajutat să iau premiul I, să n-am nici o restanță, să nu întârzii niciodată nicăieri. M-au învățat și să încerc până-mi iese, și să fac suficiente exerciții suplimentare până înțeleg o metodă de rezolvare a problemelor la matematică.

Pentru atestatul de informatică din clasa a XII-a, am construit un algoritm care indexa ingredientele din cărțile de bucate, ca să fie mai ușor de căutat după ce mai e prin cămară. În facultate, structura m-a ajutat să caut informații până începea să se lege tot ce nu era predat. Când m-am angajat, am învățat că pot să mă descurc și-n situații în care nu mai fusesem pusă; ca în prima zi de muncă, când mi-am dat seama că nu înțeleg nici jumătate din vocabularul unui inginer de rețea – fileserver, SFP, PDU – și-a trebuit să înțeleg din context de unde să încep să umplu golurile.

Acum îmi păstrez toate listele ordonate pe culori, cărțile citite marcate în Goodreads și nu mă prinde nici un ianuarie fără un plan sistematic. Controlul, regulile și perfecționismul minimizaseră bine probabilitatea unui eșec și contribuiseră puternic la ce devenisem.

Așa că aș fi vrut să le păstrez și-n prima săptămână din martie, dacă aș fi putut. Să mă opresc și să zic: hei, nu astea sunt regulile jocului.


În nici două săptămâni însă, a început și izolarea la domiciliu și resetarea tuturor schimbărilor: la birou, la redacție, acasă. 

Nici vorbă de minute în plus pe drum, nici vorbă de mutat – asta după ce oricum făcusem câteva ture la noul apartament, cu cărți și încălțăminte de iarnă.

Nu voiam drum mai lung până la muncă? Uite zero drum până la muncă.

Emoții cu mutatul? Nu mai e cazul acum.

Dacă până atunci simțisem doar anxietate generalizată și lipsă de control, acum parcă mergeam pe un pod de nisip. Încercam să evadez, dar mă înghițea apăsarea că am putut să cheltui atâta energie cu schimbări minore, când lupta mare abia începea.

„Sună destul de intens”, i-aș fi zis oricui altcuiva într-o sesiune de coaching în care aș fi auzit povestea de mai sus. „Cum te simți cu toate schimbările astea?”, aș fi întrebat.

„Neputincioasă, frustrată, fără nici un control și deja supărată pe mine că n-o să mă descurc într-o situație pe care n-o pot prevedea. Și nu numai că n-o pot prevedea, îmi dau seama și că nu mă ajută deloc să repet cât de greu sunt de schimbat, că nu mai încape nimic altceva în descriere.”

Ce-am învățat din coaching e că verbalizatul lumii pe care o construim în capul nostru e fix salvarea care ne ajută să ieșim din ea.

„Ce i-aș spune oare unui prieten, în aceeași situație?”, mă chinuiam să-mi repet, ca să duc gândul și procesul mai departe.

Îmi răspund că aș fi fost mult mai empatică și îngăduitoare. L-aș fi ajutat probabil să vadă toată realitatea din schimbările astea (nu numai partea negativă), l-aș fi lăsat să înțeleagă că toate sentimentele care rămân în gât sunt absolut normale.

De ce nu fac asta și cu mine?

După trei săptămâni de izolare, mai aveam încă de instalat și montat înainte să ne mutăm. Rămăseseră de conectat plita și chiuveta din bucătărie, iar meșterii nu răspundeau la telefon. Cel mai rău lucru? N-aveam internet. Deci ne aștepta încă o lună de chirie, cel puțin.

Spre deosebire de alte dăți, am reușit să-nvârt carul de greutate din capul meu, gândindu-mă la lista lungă de lucruri pe care ori nu le pot controla (cât durează procedura de instalare pentru un contract nou de internet în pandemie, spre exemplu), ori ar putea chiar să iasă mai bine din procesul ăsta. Am un Kindle funcțional și cel puțin patru cărți de care nu m-am atins până acum. Deși nu cred într-un răspuns universal în situații de criză, nici că trebuie să învăț două limbi străine, nici că merită să dublez orele de sport cât suntem în carantină, vechile rutine aduc acum și mai multă alinare, dacă avem niște timp la îndemână. 

Ah, și ce bine că până una-alta avem balcon deschis.

O lună în plus putea însemna suficient timp să termin schițele bibliotecii, să alegem hotărât materialele și s-o și comandăm. Însemna și după-amieze pe balcon, după muncă, în speranța că măcar ritualul ăsta o să pună capăt șirului de gânduri de birou de care de obicei scapi abia în drumul spre casă. 

Sigur că o lună în plus însemna și integrat dintr-o dată screen time în toate formele și minutele libere: de la Skype la birou, la Zoom la redacție, la apeluri video pe WhatsApp cu prietenii. Și ajustat așteptări cu mine și cu alții, și adaptat ritm, și învățat să lucrez, să socializez și să mă fac înțeleasă.

Mai însemna și răbdare: cu oamenii de lângă mine, la fel de absorbiți de furtuna de informații, cu faptul că zilele trec fără nici o urmă prin care să-ți dai seama de asta, că tradiții de Paște putem face și reface în orice context.


Întâmplător, a doua lună de izolare a însemnat și o amendă.

Prima amendă din viața mea, semn că există loc și pentru premiere personale într-o perioadă a premierelor universale. O amendă pentru „zădărnicia combaterii bolilor” la plimbarea săptămânală. Ce s-a întâmplat? În singura plimbare săptămânală de activitate fizică, am dat nas în nas cu un echipaj hotărât cu tot dinadinsul să aplice legea, nu s-o interpreteze. Ne-au legitimat, au verificat că aveam declarațiile completate și câți kilometri sunt din locul în care ne opriseră până acasă – doi. 

„Dacă vreți să știți cât de departe de casă aveți voie să mergeți fără să fiți amendați, e datoria dumneavoastră ca cetățeni să vă informați.”, a fost răspunsul pe care l-am primit atunci când am întrebat care e distanța maximă până la care ne putem deplasa, pentru că legea nu menționează niciuna. 

Au trecut mai bine de două luni de când mici variații de traseu spre birou și agitația mobilării unui apartament pe care l-am căutat un an și jumătate (dar l-am cumpărat la nici două săptămâni de la prima vizionare) mă făceau să mă simt nesigură de cum o să mă adaptez la atâtea schimbări. Mai bine de o lună și jumătate de la declararea stării de urgență care a pus totul în perspectivă și mi-a dat teme de gândire: ce faci când în mijlocul unei furtuni perfecte de schimbări, se schimbă tot, încă o dată?

Cinci săptămâni de când am reușit să citesc cum o făceam înainte. Patru săptămâni de când am comandat biblioteca din sufragerie. Trei săptămâni de la primul Paște petrecut în izolare. Și 60 de zile  în care am încercat să mă privesc cu atenție și empatie, așa cum m-am antrenat să fac pentru ceilalți.

Nu mi-a ieșit de fiecare dată, însă mi-am reamintit că poveștile pe care ni le spunem ne țin cel mai mult în loc și asta și încearcă coachingul să dezmembreze. Că nu putem controla ce ni se întâmplă, doar cum răspundem la situație. Că partea bună a lucrurilor o vezi dacă te antrenezi să faci asta. Că îndârjire dobândești mai ales când ești conștient de toate lucrurile grele, dar te dai jos din pat în fiecare dimineață să le ții piept.

Cum o să fac și de weekendul ăsta încolo, că ne mutăm de-adevăratelea acum, cu internet sau fără.


Cătălina Penciu e jumătatea Omnivor, jurnalul de cultură gastronomică al DoR. Inginer în telecomunicații, îi plac întrebările cu substrat despre oameni și cum cresc, pe care le aplică din toamnă într-un rol de coach intern.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *