„Declar pe propria răspundere că vreau să plec acasă”

Pe la finele lui aprilie, în stația de troleibuz, un bărbat m-a întrebat dacă știu cum să ajungă la Antena 1. „Am și eu o problemă”, mi-a spus cu ochii umezi. „Mi-a murit soția, am fost la morgă să o îmbrac. Și vreau să se facă dreptate.”

Mi-a povestit că fusese internată la un spital din București pentru „alte probleme” și a luat COVID de acolo. Mi-a arătat fotografii din telefon cu rochia înflorată pe care i-a dus-o, și apoi cu nepoțica de acasă, de la Târgu Mureș. M-a implorat să-i fac rost de numărul de telefon al senatoarei Diana Șoșoacă.

„Nu mă duc în mormânt până nu aflu adevărul. Și știu că doamna Șoșoacă, care e o doamnă foarte puternică și foarte școlită, poate să afle”, mi-a spus. I-am dat numărul, pentru că m-am gândit că poate e o cale de a-și alina durerea.

În zilele următoare, am mai povestit la telefon. Senatoarea nu-i răspunsese și mi-a propus să o sun eu. Domnul meu se gândea că o româncă vopsită blondă ar fi mai credibilă decât el. Soția era deja înmormântată la Târgu Mureș, iar el stătea la o rudă din București, întrebându-se cum ar putea să facă rost de filmări din spital, ca să-și umple necunoscutul. Uneori se înfuria și-mi spunea: „O să le arăt că un țigan o să afle adevărul!” Alteori era resemnat: „Oricum ei pot să falsifice tot, să scrie ce vor ei. Eu nu am școală, am semnat tot ce m-au pus. Pe ea oricum nu mi-o mai dau înapoi.”

Ar fi vrut să vorbească cu un doctor care să-i spună sigur cum și de ce a murit soția lui. Căuta disperat răspunsuri. Și era convins că unui rom gabor, fără școală, nu i le va da nimeni.

---

Scena asta din stație s-a suprapus pentru mine cu zeci de discuții pe care le-am avut în ultimele luni cu bărbați și femei rome din zone diferite ale țării, despre fricile și neîncrederea pe care le trăiesc în relație cu sistemul medical.

Sunt povești care au venit spre mine în timp ce documentam alte subiecte – sărăcie energetică, istoria sclaviei sau muzică lăutărească. „Dumneavoastră v-ați făcut vaccinul? Credeți că e bine? Dacă rămân cu amorțeală în mână și nu mai pot să cânt?”, m-au întrebat vioriști, prinși între teama de a băga „moartea în casă” și speranța de a-și relua turneele internaționale odată cu vaccinarea. Păreau încrezători că eu și familia ne-am vaccinat, dar poveștile despre efecte adverse care pot duce la moarte mențineau frica vie.

Pandemia este muniție pentru rasism, așa cum au fost și epidemiile de ciumă sau holeră pentru care tot cei mai vulnerabili dintre cetățeni erau considerați responsabili. Rasializarea răspândirii bolilor vine din eugenie, așa cum explică istoricul Marius Turda într-o discuție cu sociologul Adrian Nicolae Furtună. Într-o stație de autobuz din București, cineva a scris anul acesta cu marker permanent: „Revoluție antițigănească (…) Ei au adus virusul și tot ei îl răspândesc.”

De o parte avem rasismul și furia direcționate împotriva unei etnii, de cealaltă sentimentul că doar alor tăi le pasă de durerea ta, iar în ceilalți nu trebuie să te încrezi, căci îți vor răul. Fricile se ciocnesc de oboseala și lipsa de empatie a sistemului medical. În acest peisaj, discursurile partidelor extremiste par singurele care le validează experiențele pentru că implică proteste cu pancarte care condamnă „medicii criminali”. (Un sondaj INSCOP arăta în aprilie 2021 că partidul AUR ar fi pe locul 3 în preferințele electorale ale românilor, cu un procent de 15.3%. Asta nu înseamnă că intenția de vot e doar a romilor, ci că discursul speculativ și manipulativ se mulează pe sute de ani de frici și excluziune și creează iluzia ascultării.)

Am întâlnit în ultimii ani bunici rome care își sfătuiau nepoții să fugă în casă când văd o mașină albă, că-i „fură doctorii”. În lumina pandemiei, aceste învățături capătă și mai multă putere. O femeie de 70 ani dintr-un sat din Dâmbovița a stat cu mâna fracturată aproape 24 de ore, pentru că se gândea că, dacă se duce la spital, nu se mai întoarce acasă. „Și-așa sunt bătrână, mă bagă la COVID și termină cu mine”, mi-a spus. Aceeași teamă mi-a povestit-o și o cântăreață de muzică lăutărească dintr-un sat din Giurgiu, care a simțit într-o zi că nu mai poate să respire. Când fiica ei i-a propus să cheme ambulanța, i-a spus că în niciun caz nu se duce să fie omorâtă.

---

Traian Nica are 62 ani, s-a născut într-o mahala din Tei și a rămas orfan de mamă la patru ani. Și-a crescut băiatul și cele cinci fiice din meseria de zugrav și a făcut mereu eforturi să nu existe diferențe între ei și copiii românilor.

Pentru că Anca, una dintre fiicele lui, care lucrează la organizația feministă E-Romnja, îl roagă de la un timp să-i vorbească despre tinerețea lui, au făcut împreună live-uri pe Facebook în care Traian povestește în limba Romani glume și pilde. S-a strâns astfel un grup de fani format din rude și prieteni, care se bucură de fiecare poveste. E o recâștigare a puterii, de la tinerețea când a decis să-și ferească copiii de identitatea romă, la un prezent în care se mândrește cu limba și cultura romă.

Când a venit pandemia, sfătuit și de Anca, Traian a înțeles că trebuie să poarte mască pentru că virusul e periculos pentru multiplele lui probleme de sănătate: obezitate, diabet, tensiune. I-a spus soției că, dacă ei se îmbolnăvesc, din spital sigur vor ajunge la cimitir. N-a ieșit aproape deloc din casă. Apoi, în martie 2021, s-au infectat amândoi.

Timp de 10 zile, Traian a dus boala pe picioare și era recunoscător că și soția avea o formă ușoară. Împreună cu Anca, a filmat într-o sâmbătă un mesaj în care le promitea prietenilor de pe Facebook că a doua zi o să le explice că virusul există. Vedea în jurul lui oameni care susțineau că nu există COVID și credea că experiența lui poate să mai combată din dezinformare.

A doua zi însă, Traian a început să se sufoce. Într-o stare semi-conștientă, a visat-o pe mama lui, pentru prima oară după mai bine de 50 de ani. Își dorea să se ducă la ea și să o ia în brațe. Ca prin vis, a auzit vocea nepoatei care plângea și-i spunea „tataie, eu am nevoie de tine”. Convins de familie, a acceptat să meargă la spital.

A stat trei ore în ambulanță, cu mască de oxigen, așteptând să se elibereze un loc. Apoi, după 12 ore, a plecat acasă semnând pe propria răspundere că-și asumă moartea.

---

Traian m-a invitat la el acasă într-o duminică pentru că voia să fie ascultat. Era recunoscător că a scăpat cu viață și îngrozit că ar putea fi și alții umiliți ca el. Narațiunea sistemului epuizat e una pe care o tot auzim, dar povestea pacienților ca Traian e mult mai puțin vizibilă. Ele sunt însă părți ale aceleiași realități.

Din refuzul lui Traian de a rămâne în spital ar trebui să căutăm soluțiile cu care să reparăm fracturile de încredere care i-au construit impulsul de a pleca acasă, riscându-și viața. El și-a spus povestea sperând că poate să ajute „măcar un om” să nu treacă printr-o experiență similară.

Ce urmează, scris cu albastru, sunt cuvintele lui Traian.

---

În viața mea nu am suferit traumă de genul acesta. E un coșmar, peste care nu pot să trec. De o săptămână, mă scol numai în plâns.

Mi-am iubit meseria de zugrav, cu asta mi-am crescut copiii, cu muncă cinstită. Am spirit de observație, mă duceam în case la oameni, vedeam tot. Acolo (în spital), m-am uitat după ceva pe care să stau jos, că nu puteam să stau pe pat, de oboseală. Era pat mic, cu gratii, masca la figură. Țineam sticla asta cu atâta (n.a. cam 300 ml) apă, ca pe o icoană. Doream să nu părăsesc sticla asta și să pot să stau jos să închid ochii. Era un pat pe care nu se putea sta și bătea tare zgomot.

Asta este condițiile, am înțeles. Am vrut să fac caca. A venit femeia de serviciu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Era un doctor mare, înalt. Mi-a zis „N-are nimica, deschidem geamurile și faci, tată”. Dar eu aveam de gând să mă duc la baie, să-mi iau o apă și să fug.

Sticla asta, așa cum o vezi tu, pentru mine a fost icoană, putere. Mi-era frică să o beau, să nu mi se usuce gura. Stând, am văzut băncuța din două trepte, neagră care mi-a dat-o omul ăla și mi-a zis să am grijă să nu cad. M-am pus pe pat, cu picioarele pe băncuță și cu sticla în mână și masca pe figură. Încercam să respir.

Dintr-odată, un doctor sau ce era ăla, a băgat apă mai multă, poate din greșeală, în aparatul ăla de unde venea aerul. Eu eram epuizat. Mi-a ajuns apă în mască, nu multă. Și i-am zis: „Băi, nazistule! De ce îmi faci treaba asta să mă omori? De ce încerci mă să mă omori, bă?” Nu, că am băgat mai multă din greșeală.

Traian și-a scos masca și a scurs-o de apă. Doctorul, deranjat că fusese numit „nazist”, l-a întrebat:

 „Da de ce nu vrei să folosești aparatul ăla? Tu nu ești nazist?”

A urmat o conversație despre refuzul tratamentului și Traian spune că medicul i-a propus să dea o declarație pe proprie răspundere că vrea să se externeze.

Nu aveam ochelarii la mine, i-am scris la simț, cu ochii terminați: „Subsemnatul Nica Traian declar pe propria răspundere că vreau să plec acasă și îmi asum chiar cu riscul vieții”.

Medicul i-a spus că nu se înțelege ce a scris.

„Scrie tu și semnez eu, că nu văd. Sunt obosit, te rog!”, i-am zis și am început să plâng înaintea lui. Apoi a venit „doamna doctor”, așa-i zicea. Că o să trebuiască să mai dau declarații. Era nervoasă.

„E copiii mei afară, mă așteaptă să mă ducă acasă”, i-am zis.

Apoi vine o domnișoară cu halat albastru, cu banderolă pe cap, din asta Shaolină. Și încă un doctor, care scoate un sac. Eu nu am dat drumul la apă. Mi-era frică. Dacă o beam, pentru mine se termina lumea. Băgam un pic pe buze, închideam.

Ia sacul ăla din partea stângă și a scos un aparat, un ventilator. FAN scria, albastru cu negru și parcă și cu alb.

„Ia bagă ăsta în gură!”

 Am băgat. Mi-a dat aer, am rămas fără respirație.

„Ce-mi faci mă?”

Se blocase. Nu băga aer.

„Mai bagă o dată!”

„Bă, io vreau să respir cu asta a mea, că mi-e bine așa. De ce-mi băgați voi asta?”

„Dacă nu, o să te intubez! Și dacă mai ajungi acasă, mai ajungi!”

A intrat frica în mine. Îmi curgea lacrimile, țineam de sticlă. Sticla a fost pentru mine totul. Iar a încercat încă o dată. S-a oprit. Ei se uita pe un tablou de comandă de unde îmi venea mie aerul. Auzeam „Steam-ul nu merge, aicea se blochează”. Vorbea băiatul ăla, doctorul și fata cu albastru, erau pereche. Căutau să repare aparatul. Apoi a luat din sac un ham negru. Mi l-a pus pe cap, era mic. Încerca să îmi prindă aparatul ăla cu chingile alea, ca să răsuflu. N-a mers nici chestia asta.

Și le-am zis:

„De ce mă chinuiți? Nu mai vreau așa ceva. Vreau să mor acasă, lângă copiii mei!”.

Atunci, gagica tânără, ce era asistentă, doctoră:

„Ei, lasă că ajungi la intubație!”

„Bă, voi vreți să mă omorâți. Dacă-mi dădeai ceva bun, îl foloseam. Nu vezi că nu merge? Lasă-mă să respir cu masca asta de oxigen că îmi e bine.”

Noaptea a trecut fără pic de somn pentru Traian. I se părea că aparatele fac un zgomot ca de ciocane, ca într-o scenă de tortură dintr-un film. Apa i se împuțina, dar nu avea încredere să le ceară alta. Se uita după femeia de serviciu, să o roage să le caute pe nepoatele lui care lucrează la curățenie în spital și să-i aducă ele o apă.

La 4:00 dimineața, s-a schimbat tura și a venit o doamnă doctor mai în vârstă care l-a întrebat de ce a refuzat aparatul. Traian a încercat orice: rugăminți să-i găsească un loc mai liniștit în care să doarmă, 100 euro ca s-o înduplece, explicații că aparatul nu funcționa și altfel nu l-ar fi refuzat. În timpul consultației, doctorița l-a întrebat dacă are copii și unde lucrează. I-a spus că e pensionat pe caz de boală, iar ea părea mirată că nu muncește „doar pentru un diabet și o tensiune”. I-a enumerat toate bolile și analizele, ca să-i demonstreze că sănătatea îl împiedică să muncească.

Interogatoriu a fost. Nazist. Adică ce voia să zică? Că m-am pensionat eu aiurea, nu?

La finalul consultației, doctorița l-a întrebat dacă nu ar vrea să stea măcar două zile în spital, să plece „pe picioare”. I-a spus că vrea să moară acasă pe răspunderea lui.

După asta, a chemat pe băieții ăia, mi-a băgat hidrocortizon, o injecție. Apoi m-a băgat pe căruț și m-a dus la tomograf. Am intrat cu sticla. Dacă mi-o lua, nu știu ce făceam.

M-a adus înapoi, iar m-a consultat. Au venit niște puștoaice, mi-au ciuruit mâinile, să-mi ia sânge de la vena principală, de sub os.

„Băi, fată, doare!”

„Nu am ce să fac, așa trebuie”.

Am acceptat. Peste 5 minute, vine din nou.

„Trebuie să mai bag o dată”.

Greșise. Eu ce zic?

„Dacă trebuie să o mai bagi, păi bag-o!”

Am luat-o la mișto. Se chinuia să îmi facă analiza. Peste o oră, a venit alta, mi-a mai făcut o dată. Cred că ei îi era frică să mai vină, să nu fiu violent. Pe la ora 6:00, stăteam cu frică. A venit o doamnă doctor mai elegantă, tapată, călcată, cred că era ceva mai sus. Și ea vine și îmi pune aceeași întrebare:

„De ce refuzați aparatul?”

Am zis că înnebunesc. Îi zic și ei:

„Doamnă, vă rog eu, vreau să vă întreb ceva. Aparatul ăsta trebuie să plătesc ceva?”

„Nu, e gratis, îmi zice.

„Și atunci de ce aș refuza eu aparatul dumneavoastră?”

Au urmat iarăși explicații. Că nu funcționa aparatul, că i-a blocat gura. Apoi iarăși rugăminți și plâns: „Puteți să mă ajutați să plec de aici? Vreau să mor pe patul meu, nu chinuit de dumneavoastră”. Iarăși întrebarea dacă dă declarație ca să plece și iarăși răspunsul lui Traian: „Dau orice.”

Simțeam oameni lângă mine, vedeam numai viermi, râme și mă speriam. Căutam să-mi ud buzele. Pe la 7, se auzea că-mi face externarea și a trimis copiii mei telefonul. Mi-au dat sacoșa și suna telefonul. Și a zis fata mea:

„Nu te speria, în 5 minute te scot de acolo!”

Atunci am prins putere. Și am zis:

„M-ai abandonat aici, dar nu-i nimic.”

---

Anca a stat în fața spitalului toată noaptea, alături de fratele ei și de una dintre surori. Le veneau în minte poveștile pe care le auziseră despre oameni care s-au internat pe picioare și nu s-au mai întors.

Anca se simțea vinovată că l-a adus. Știa că e îngrozit și o termina gândul că e singur. A sunat de mai multe ori la linia pusă la dispoziția rudelor și a cerut ca tatăl să nu fie intubat fără acordul lor și mai apoi a implorat să fie externat. „Ne-au spus că nu ne dau salvare să-l transportăm și că dacă îl luăm în mașina noastră, o să moară până acasă”, mi-a povestit. A cuprins-o frica și a început o căutare pentru o ambulanță privată cu care să-l ducă acasă.

Era duminică și mai nimeni nu răspundea. Când auzeau că pacientul are COVID, urmau alte refuzuri. Abia la 8 dimineața, Anca a reușit să găsească o ambulanță și să rezerve un tub de oxigen și un condensator.

Înainte de externare, o doctoriță a ieșit să stea de vorbă cu copiii lui Traian. Le-a reproșat că nu înțeleg că e obosită și, mai ales, că nu înțeleg deloc gravitatea situației. Anca s-a simțit certată. Fratele ei a semnat că își iau tatăl acasă cu riscul morții. După ce hârtiile de externare au fost gata, Anca a fost mirată că doctorița nu s-a mai întors să le explice de ce medicamente are nevoie Traian, ce concentrație de oxigen, ce indică analizele, la ce să fie atenți.

Acasă, a testat masca de oxigen pe ea, ca să-și liniștească tatăl și să-i explice că e normal disconfortul inițial. Dar Traian nu era deloc bine. Au sunat la 112 pentru că părea că se stinge. Refuzau când dispecerii le propuneau să meargă din nou la spital. Abia cu a patra ambulanță au descoperit că tata avea glicemia aproape 400 (semn de precomă diabetică) și nevoie urgentă de insulină. Până atunci folosise doar medicamente pentru diabet. Au făcut rost de seringi și l-au stabilizat.

„Tata a avut norocul că noi am avut acces la persoane care să ne dea informațiile corecte să îl putem trata, altfel ar fi fost acum doar o statistică”, spune Anca, pentru că ea a notat de mai multe ori pe zi într-o mapă neagră, valorile saturației, ale glicemiei și ale tensiunii și le-a comunicat prin telefon medicilor cu care se sfătuia.

Treptat, Traian își revenea dar emoțional îl simțea traumatizat. Asta a făcut-o să scrie pe Facebook: „Apreciez enorm munca medicilor, nu doar din perioada asta, întotdeauna am admirat-o pentru că mi-am dorit sa fiu doctoriță! (…) În context pandemic îi cred că sunt epuizați, dar odată cu epuizarea asta mi-aș dori să li se epuizeze și rasismul din sânge și creieri!”

Dacă te sperie acuzația de rasism și te întrebi dacă e prea dură pentru cei din spital care aveau toate motivele să se simtă epuizați și neputincioși, încearcă să înțelegi că acesta e adevărul familiei lui Traian și că cele două realități pot exista împreună: doctorii sunt epuizați, unii pacienți se simt nevăzuți și neascultați.

Traian spune că din toată experiența aceasta a câștigat „puterea de a plânge”, ceva cu care nu era deloc obișnuit. S-a mai liniștit odată cu încheierea carantinei când a putut să fie din nou povestitorul înconjurat de întreaga familie. E în continuare convins că, dincolo de cei competenți, în spitale „sunt mulți proști care te omoară cu zile”. „Mulțumesc lui Dumnezeu că au abandonat ei, nu eu”, mi-a spus când și-a încheiat povestea.

A doua zi după ce am fost la el, Traian s-a hotărât să facă live-ul pe care îl promisese.

Anca a deschis filmarea cu introducerea „Tată, salută fanii tăi”.

 „Să știți că nu vreau să denigrez nicio instituție”, a început lent Traian. „De câte ori am fost în spital, am fost tratat omenește, am primit medicația necesară de ani de zile. (…) Vreau să vă zic că COVID există și să vă luați măsuri de precauție să nu ajungeți în spitale. Cei în vârstă, în general care au diabet, mai multe boli, să se ferească.”

Apoi a spus încă o dată povestea pe care mi-a spus-o și mie, întărind de mai multe ori că, fără familie, ar fi murit. A povestit și despre cei care i-au vorbit frumos, cum ar fi bărbatul înalt care i-a zis „ai grijă să nu cazi”, dar și despre cei pe care i-a auzit poreclindu-l „Covrig” pe un pacient care decedase. Și-a încheiat live-ul cu: „Opriți asasinarea din spitale!”

Comentariile apropiaților au curs cu zecile: „prin intubare sunt uciși mai mulți oameni decât de efectele Covid”, „bine că ați apucat să scoateți omul de acolo”, „spitalul te omoară cu zile”, „ai fost deștept”, „câtă lume nu a murit din cauza doctorilor”, „sunteți un caz la un milion că ați scăpat din spital cu viață”.

---

Domnul din stația troleibuzului, cu care încă vorbesc la telefon, a renunțat să-și mai caute răspunsurile pentru că e convins că au fost deja ascunse. Știe doar că la morgă a văzut un firicel de sânge „pe nasul și pe gurița la soție” și că e ceva necurat să se întâmple asta la patru zile de la moarte. Știe că o să-și trăiască restul anilor ferindu-se de doctori.

În ultimul an, Anca Nica a auzit în munca ei comunitară toate teoriile despre cum „cineva” vrea să extermine romii. I le povesteau femeile cu care lucrează pentru a le facilita accesul la servicii medicale. Le vedea pe net la rudele acestora. Îi îngreunau explicațiile când distribuia măști și dezinfectanți, dar nu o surprindeau.

„Comunicarea cu bolnavii și cu familiile, lipsa lor de empatie și deseori rasismul, toate astea au întărit teoriile morbide care circulă”, spune Anca. „Nu le contest munca sau valoarea medicilor, dar da, le contest umanitatea.”

Săptămânile astea am vorbit cu mai mulți ONG-iști care sprijină romii să preseze autoritățile locale să le asigure accesul la educație, sănătate, drumuri, apă potabilă. Cu toții spun că pandemia a crescut falia între sistemul medical și comunitățile defavorizate și că acum muncesc din greu la reconstrucția încrederii, mai întâi în ei și apoi în sistem. Că în mediul rural, inclusiv cei care au avut virusul și s-au recuperat, neagă că au fost bolnavi pentru că nu vor încă o etichetă stigmatizantă. Că le e și mai greu decât înainte de pandemie să încurajeze vaccinarea copiilor. Că e nevoie de mediatori sanitari care să țină legătura cu familiile celor internați, că e nevoie de cursuri anti-rasism pentru întreg personalul medical.

Povestea comunicării condusă de prejudecățile personalului medical vizavi de pacienți nu e nouă. Suntem în societatea în care 7 din 10 români nu au încredere în romi și doar 11 % ar accepta să se înrudească cu această minoritate. Societatea în care Claudia Costea, președintele Asociației Pirita Children din Baia Mare, spune că pacienții vulnerabili sunt pierduți în spital dacă nu ești lângă ei, ca o „garanție” că vor respecta regulile, iar tu le vei traduce ce li se întâmplă. Chiar și când era acolo, Claudiei i s-a întâmplat să fie dată afară dintr-un spital din Cluj împreună cu mama romă și copilul ei care avea nevoie de îngrijire medicală.

După 20 de ani de muncă în domeniul social, Claudia aproape nu mai crede în schimbări sistemice, dar crede în oamenii care pot transforma o comunitate. În cinci ani, a văzut evoluția de la o Pirita în care copiii nu aveau acte de identitate, la prezentul în care toți au medic de familie; de la fetița rănită la cap de un porc și bandajată cu o basma, la copiii de azi care merg în cabinetul medical (amenajat din donații) să-și dezinfecteze rănile; de la asistentul medical comunitar care venea în comunitate însoțit de poliție pentru că așa era practica, la Daniel de astăzi, care-i cunoaște pe toți, pune benzină din buzunarul lui ca să-i ducă la spital și e acolo mult după ora la care i se termină programul.

Claudia crede că de la oameni ca Daniel ar trebui să învețe sistemul de protecție socială cum să crească încrederea oamenilor în sistemul de sănătate. „Să-i recunoască munca, să-i dea o echipă și resurse să-și facă treaba. Iar personalul medical, când simte că e depășit de comunicarea cu un pacient, în loc să se înfurie, să cunoască și să apeleze la această mediere. Nu cred că e doar intoleranța la mijloc, e și lipsa de informație. Medicii nu știu din ce lume vin pacienții lor. Medierea ar detensiona lucrurile pentru ambele părți.”

Când pandemia îți aruncă în malaxorul ei un bagaj de frici întinse pe sute de ani și un altul care conține rasism internalizat și epuizare, rezultatul este adâncirea excluziunii. Fără să vorbim despre această realitate, nu vom înțelege ce o conturează. Am putea să începem prin a admite că avem o problemă și în a lucra cu ea în facultățile de medicină și în școlile postliceale sanitare.

Am putea să ne amintim și că nu îți trebuie școală ca să fii om cu cel de lângă tine, indiferent de etnie sau condiție socială. Că poți să-i explici ce i se întâmplă, poți să-i crești încrederea punându-ți și tu masca de oxigen și arătându-i cum să respire. Poți să-i primești frica și neliniștea pentru că, în momentul acela, tu ai puterea – de a le amplifica sau de a le dezamorsa. Dacă lăsăm doar extremele să fie partenerii de dialog ai celor vulnerabili, abandonăm fără să conștientizăm că noi am eșuat.

Dacă ești mediator sanitar sau asistent medical comunitar și vrei să povestim despre cum construiești poduri de încredere între comunități și sistemul de sănătate, sau dacă cercetezi frica în relație cu serviciile medicale, te rog să-mi scrii la ana@dor.ro.