Despre prietenie, în adolescență

Cât de importantă e vulnerabilitatea când îți faci și îți păstrezi prieteni?

Prietenia în școală e o legătură neașteptat de strânsă care începe în momente mărunte. Când ceri un pix sau când rogi un coleg să-ți explice cu 10 minute înainte de test lecția de chimie, când răzuiești o gumă din pupitru, împletești părul unei colege care merge la întâlnire de la două, împarți cu un coleg pâinea cu pateu; când tragi de premiantul clasei să plece și el de la desen, dar și când îl ajuți să-și facă desenul. Când ești scos pe hol în timpul orei sau ți se complimentează cerceii.

Cu Daniela m-am împrietenit într-o marți din anul 2013. Eram clasa a patra, purtam un sarafan roșu cu buzunare largi. Le umplusem cu batoane de ciocolata, pixuri, hârtie și o pietricică norocoasă. Nu cunoșteam pe nimeni în curtea umplută de părinți și copii veniți din toate școlile Aradului, dar am ajuns cumva să mă lipesc de fetița asta cu păr foarte lung care în lumină părea roșu. I-am zis că arată ca Bianca Adam și ea a zis că-mi mulțumește. Mi-a zis că buzunarele sarafanului meu sunt imense. Nu știam dacă asta-i de bine sau de rău, dar am scotocit bine și i-am dat și ei un baton.

Cu Dragoș m-am împrietenit în clasa șaptea. Mi-a zis că-i place fusta mea. A ajuns să-mi spună despre cum se schimbase mult dintr-a șasea; de acum voia să-și lase părul lung, parcă totul devenise mai trist și nu mai avea atâția prieteni ca anul trecut. Voia să-şi golească dulapul de tricouri urâte, cu mesaje caraghioase şi copilăreşti – amândoi voiam să creştem. Despre cum îl prinsese maică-sa fumând pe balcon, despre colegi și tot felul de oameni care îi displăceau.

Răzvrătirea specifică, frica de vorbit în public și faptul că amândoi credeam că directoarea e o vrăjitoare ne-au făcut să rămânem prieteni de atunci. Ne vedeam zilnic. Azi râdem când ne amintim cum ne stătea părul (bretonul meu homemade și frizura lui tipic băiețească, cu margini rase) și ce muzică ascultam – de la muzicieni arhicunoscuți ca Halsey la trupe aproape necunoscute cum ar fi Dandelion Hands, cu versuri exagerat de triste.

Cu Ari m-am împrietenit în clasa a noua când mi-am dat seama că planul conceput într-a opta („dacă n-ai cu cine sta la liceu, stai singură și desenează”) nu e prea realist. Îmi plăceau brățările ei, faptul că scria compuneri lungi la română și că nu râdea forțat la glumele nesărate ale profesorilor. Știam că o să ne împrietenim când am văzut că nici planul ei din generală nu coincidea cu realitatea. Oricât trap de proastă calitate ar asculta colegii tăi, izolarea nu e o variantă. Azi ascultăm playlist-ul nostru în ultima bancă, desenăm pe ultimele pagini din caiete, împărțim senvișuri și facem o groază de poze.

Playlistul Teodorei și al lui Ari.

Odată ce crești, multe lucruri nu se schimbă. Încă ești ferm convins că șefa ta e vrăjitoare, vezi oameni cu trăsături interesante cu care ai vrea să vorbești, cauți pe cineva cu care să-ți împarți senvișul sau să porți o discuție fără prejudecăți. Probabil toți ne-am văzut părinții în postura angajatului frustrat, supărat pe conducere (fie că vorbim de șeful companiei sau președintele țării), dezorientați și simțindu-se singuri, uneori. Atâta doar că, adulți fiind, nu toți mai au timp să fie supărați, nu toți își mai permit acest lux.

Familie, loc de muncă, stres, lumea nu se mai oprește în loc să te înțeleagă. Nu mai ai după tine o ceată de profesori care să se asigure că înveți, colegi care vor doar să iasă la joacă în pauză, o Daniela care să te salveze din marea de străini, sau un Dragoș care să nu te judece orice ți-ar trece prin cap.

Dar nicicând nu e mai ușor decât la școală. Acolo, nimeni nu se ia atât de în serios, ești conștient că eventualul refuz nu-i un capăt de lume, comunicarea e sinceră și ușoară. Când te deranjează că prietena ta decis să-și împartă cariocile cu altcineva, i-o spui. Când colega de bancă își împinge coatele pe banca ta și te încurcă, i-o spui. Când iei o notă mică, lăcrimezi, nu-ți e rușine de asta.

Tot ceea ce se schimbă e modul în care gestionăm ce simțim. Ni se impune, treptat, o limită. Ajungem noi în postura în care trebuie să avem grijă de cei mai mici decât noi și să le oferim luxul de a se putea simți prost uneori. De a fi triști, de a dormi mult și a fi departe de perfecțiune.

Profesori, părinți, medici, adulții în general intră în toată nebunia vieții, a grabei constante și nu mai au mereu timp să-și aprofundeze relațiile de prietenie așa cum aveau mai demult. De multe ori am observat discrepanța dintre ieșirile mele cu prietenii și viața socială a mamei. În timp ce programul lejer de elev la filologie îmi permite să ies măcar de două ori pe săptămână în vreo cafenea, mama are lecții de pregătit sau curățenie de făcut și eventual, într-o zi ușoară, are timp să citească o carte.

Vulnerabilitatea, necesară în formarea oricărei legături de calitate, e un risc pe care nu ni-l mai asumăm așa repede ca în școală, când nu există miză. Există legătură mai sinceră decât prietenia formată între doi copii care se minunează amândoi de un gândac albastru? Sau doi elevi ce-și scriu primele cuvinte, unul lângă altul?

Prieteniile din școală sunt cea mai pură formă de apropiere, fiindcă încep atunci când tot ce vrei dintr-o prietenie e un prieten.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *