Dilema bunului samaritean

Ce faci când treci pe lângă un om pe care l-ai putea ajuta? Te oprești, sau mergi mai departe? Și când te oprești?

Era trecut de miezul nopţii când s-au întâlnit. Cosmin şi Alina Drăgoi se întorceau acasă din Băneasa, unde fuseseră la film. Au intrat cu motocicleta în părculeţul de la intersecţia dintre Ştefan cel Mare şi Dorobanţi, luminat difuz de stâlpii subţiri, ascunşi printre copaci, au cotit la dreapta şi au parcat motorul, un Kawasaki verde-neon, în faţa blocului în care locuiesc de patru ani. Când huruitul motocicletei a tăcut, Cosmin, un tip înalt şi bine făcut, îmbrăcat în geacă neagră de piele, îi povestea soţiei ceva, vorbind repede, cum face de obicei. Dar Alina nu-l asculta.

„Băi, e o mamă cu o fetiţă acolo”, l-a întrerupt, făcându-i semn către una dintre băncile de lemn prin faţa cărora trecuseră.

El nu observase nimic. În parcul din faţa blocului sunt mai mereu oameni ai străzii, mai în vârstă, şi nu prea le acordă atenţie; până la 31 de ani, şi-a format reflexul de a trece mai departe, eventual spunându-şi că „şi-au făcut alegerile în viaţă” şi că fiecare e responsabil pentru cum trăieşte. Alina, în schimb, nu poate trece pe lângă ei fără să-i vadă. E o femeie energică de 31 de ani, blondă, cu ochi migdalaţi, care aduce mereu acasă pisici și câini râioși găsiți pe stradă, le cumpără mâncare cerșetorilor și pamperși femeilor cu copii.

Se cunosc de opt ani, de când erau studenți: el, la Cibernetică, la Academia de Studii Economice din Bucureşti, și ea, la Biotehnologie, la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti. Deși aveau căminele în același campus, s-au cunoscut în Scoția, în anul III, la un schimb de experienţă la o fermă unde culegeau căpşuni, ca să strângă nişte bani. După ce-au terminat facultăţile, şi-au deschis propriile firme: el, de consultanţă de investiţii, iar ea, de organizare de evenimente, conferinţe sau seminarii. De un an, de când s-a născut fiica lor, Alina stă cu ea acasă. Se bucură că poate face asta, pentru că ştie că primii doi ani sunt cei mai importanţi pentru dezvoltarea unui copil.

În acea miercuri, prima din septembrie, Cosmin a fost plecat toată ziua la întâlniri, iar Alina a mers cu Antonia în parc, i-a gătit mâncare proaspătă, ca în fiecare zi (fără carne, sunt toţi vegetarieni), apoi a culcat-o de prânz. Seara au ieșit doar ei doi, ceea ce nu se întâmplă foarte des, pentru că se despart greu de Antonia – dar atunci au lăsat-o cu mama Alinei, care venise în vizită în oraș.

Încă dinainte de a opri motocicleta, Alina văzuse femeia care stătea cu un copil în brațe pe una dintre băncile aliniate de-a lungul gardului scund care împrejmuieşte toboganele, leagănele şi masa de ping pong din părculeţ. I s-a părut o situaţie nefirească pentru un copil să fie pe stradă aşa târziu, mai ales că mama nu părea să cerşească. S-a gândit că îi e frig şi a simţit că trebuie să se apropie, să afle ce-i cu ea.

De aproape, au văzut-o pe fetiță cum dormea în braţele mamei ca o maimuţică, cu mâinile prinse după gât, picioarele încolăcite în jurul corpului şi cu capul pe umărul ei drept. Şi ea, şi Cosmin, s-au gândit la fiica lor, care îi aştepta acasă.

„Bună seara! De ce staţi aici?”, au întrebat-o.

„Că n-avem unde să mergem”, le-a răspuns femeia.

Și ea, și fetița erau îmbrăcate curat și îngrijit, destul de gros, cu hanorace, dar fără geci. Femeia avea pantofi negri, destul de curați. Le-a povestit celor doi că fusese dată afară din casă de proprietară, pentru că n-au avut bani să plătească chiria, şi că s-a plimbat cu tramvaiul o vreme, până s-a retras. Apoi a văzut părculeţul și s-a oprit pe o bancă.

 „Şi acum ce faceţi?”, au întrebat-o.

„Nu ştiu”, le-a răspuns femeia.

Fără să se sfătuiască sau să se gândească prea mult, impulsivi ca de obicei, amândoi au simţit că trebuie să facă ceva. Nu puteau să le lase să doarmă pe bancă. Cosmin s-a dus să cumpere ceva de mâncare de la non-stopul din spatele blocului, iar Alina, care simţise răcoarea nopții de pe motocicletă, a întrebat-o pe femeie dacă i-e frig.

„Nu mi-e frig, nu mai simt nici frigul”, i-a răspuns. „Pe fată am înfofolit-o cu ce-am avut.”

„Hai, că vine acum soţul meu şi mergem sus”, i-a spus Alina. „Stai la noi până mâine şi, mâine, vedem noi.”


Nela, cum i se spune Ioanei Țuțuianu, a fost mai mereu pe drumuri. La 44 de ani, are faţa alungită, îmbătrânită de lipsa dinţilor şi de părul neîngrijit, pe care îl tunde singură scurt, băieţeşte. S-a născut în Oltenița, într-o familie cu încă o soră şi patru fraţi, și a plecat prima oară de acasă la 16 ani, ca să scape de bătăile tatălui. A stat un an în Bucureşti, la o cerşetoare care o punea şi pe ea să cerşească. La 25 de ani a revenit în Bucureşti, fugind de oraşul mic şi de bărbatul cu care locuia atunci. „M-am urcat în tren şi-am zis că unde are capătul, acolo cobor şi eu.”

A stat la un unchi şi a lucrat la o fabrică de mase plastice, unde făcea tuburi şi căpăcele de plastic. Deşi îi plăcea şi era bine plătită, a plecat după trei luni, ca să evite un scandal cu o colegă cu care nu se înţelegea. Au urmat o serie de joburi scurte: la un restaurant, unde făcea curăţenie, la o fabrică de alcool, unde spăla sticle, la câteva firme de curăţenie, dar n-a stat mai mult de câteva luni niciunde.

Până acum patru ani, a locuit cu un șofer de taxi cu care era împreună de nouă ani, la mama lui. Aveau un băiat de cinci ani, Teodor. Când bărbatul a plecat la muncă în Italia, mama i-a cerut Nelei să-şi ia băiatul şi să se mute. Nela și-a făcut bagajele și a plecat, nevrând să se certe cu femeia, ca să-l ferească pe cel mic de scandal şi pentru că se temea de ea. Crede că mereu a fost cam moale, mai bine tace decât să se certe.

De-atunci, s-a plimbat dintr-un loc în altul, găsind doar soluţii de moment. Pe băiat l-a lăsat la nașa lui, iar ea a stat o perioadă la sora ei. În scurt timp a aflat că e iar însărcinată. Încă un copil era ultimul lucru de care avea nevoie, avea deja unul de care nu putea să aibă grijă. A încercat să piardă sarcina, a băut oţet şi a luat nişte pastile găsite prin casă, dar n-a păţit nimic. Când a aflat cumnatul ei, i-a cerut să plece. Neştiind unde să se ducă, a ajuns să doarmă câteva luni la Spitalul Universitar, în sala de așteptare. Un medic ortoped care îi mai dădea de mâncare a îndrumat-o către asistenta socială din spital și, cu ajutorul ei, a ajuns, în luna a şaptea de sarcină, în centrul maternal „Casa din Tei”. Acolo a născut-o pe fiica ei, Roberta. Timp de opt luni, au avut unde să doarmă, căldură, haine noi, alimentaţie potrivită, ajutor medical şi psihologic. I-a vorbit mult psihologului despre Teodor, de care îi era dor, şi despre cât de dezamăgită era de situaţia în care se afla.

La centru, Nela a aflat că timp de trei ani poate primi, lunar, 900 de lei pentru chirie, dacă are contract înregistrat la primărie. Următorii doi ani, le-a fost bine. Au stat în gazdă, trăind din banii de la primărie, alocaţiile copiilor şi ce-i mai trimitea sora Nelei. Câteva luni, cât a avut o vecină care să stea cu Roberta, a putut să se și angajeze, la o firmă de curățenie. Însă anul ăsta, la începutul lui septembrie, au ajuns iar pe drumuri, când o bătrână la care stăteau fără contract n-a mai putut să le ţină şi le-a dat afară, fără să aştepte să-şi găsească altceva.

Trei zile, au stat pe străzi. Ziua mergeau în parc, unde Nela îi dădea să mănânce fetei banane, eugenii, iaurt şi ce mai cumpăra cu nişte bani primiţi de la naşa Robertei. O dădea în leagăn, o culca pe câte-o bancă, iar seara lua un autobuz sau un tramvai şi se plimba până se retrăgeau. Îi era ruşine de ce puteau să se gândească ceilalţi călători, văzând-o cu un copil mic în oraş, aşa târziu. Dar nu vedea altă soluție. Sora ei era plecată în Spania, cu ceilalţi fraţi nu mai vorbea, la naşa băiatului nu aveau loc să stea. Spera să o întrebe cineva ce-i cu ele şi să le adăpostească pe timpul nopţii, dar lumea trecea pe lângă ele, unii uitându-se la Roberta, fără să le zică nimic.

În primele două nopți, a găsit adăpost într-o scară de bloc, aproape de părculețul de la intersecţia dintre Ştefan cel Mare şi Dorobanţi. A ajuns acolo în prima seară cu tramvaiul și, după miezul nopţii, când nu prea mai era lume pe stradă, a văzut că uşa de la ultima scară era deschisă, pentru că se înlocuia interfonul. A intrat, a urcat treptele negre până la primul etaj, a găsit un carton, probabil rămas de la muncitorii care lucraseră pe timpul zilei, și a întins-o pe Roberta pe el. A învelit-o cu un cearceaf alb pe care îl avea la ea şi ea s-a rezemat de peretele verzui. A păzit-o toată noaptea, tresărind de fiecare dată când simţea că aţipeşte şi numărând orele până dimineaţă.

În a treia seară, s-a întors în părculețul din intersecţie, cu gândul să intre în scară. S-a așezat pe o bancă și a luat-o pe Roberta în brațe, lăsând alături sacoșa verde de rafie cu câteva schimburi pentru fată și ghiozdănelul din pluș în formă de ursuleț, cu nas roşu şi mustăţi maronii, pe care i-l dăduse Teodor mai demult, „pentru surioara lui”. Avea actele şi portofelul acolo şi cel mai tare se temea să nu aţipească şi să i le fure cineva, mai ales că mai erau oameni care dormeau în parc.

Era mai răcoare decât în primele seri şi simţea adierile de vânt pe picioarele goale, pentru că avea pantaloni trei sferturi. Dar Roberta era îmbrăcată bine, cu hanorac roz şi în pantaloni de raiat kaki, cu dresuri groase şi bluză cu mânecă lungă dedesubt. Din când în când, o mângâia pe spate şi pe mâini, s-o încălzească. Începuse să-şi piardă speranţa că o să le găsească cineva şi îşi dorea doar să treacă noaptea cât mai repede. „Doamne, de ce eşti aşa nedrept cu noi?”, se întreba în gând.

Când a auzit motocicleta, pe care o văzuse parcată în faţa scării în nopțile trecute, nici n-a avut putere să întoarcă capul să vadă cine o conduce. Se uita la Roberta şi se gândea cu deznădejde că iar o să facă noaptea în scara de bloc – dacă mai aveau noroc să intre, pentru că, între timp, se instalase interfonul şi uşa era închisă.

A văzut apropiindu-se un tip mare, solid, şi o femeie mai micuţă, amândoi îmbrăcaţi în piele şi cu căştile de motocicletă în mână. A crezut că o să treacă pe lângă ele fără să se oprească, ca toţi ceilalţi. Dar când a auzit două voci spunându-i „Bună seara!”, a simţit că Dumnezeu, deşi a dezamăgit-o de multe ori, i-a trimis un înger păzitor.


Imediat cum au ajuns în apartamentul cu două camere, Alina şi Cosmin au întins canapeaua roşie din sufrageria despărţită de bucătărie printr-un bar înalt, folosit uneori şi ca masă. Acolo, Nela i-a schimbat Robertei pamperşii cu unii primiţi de la Alina, iar fetiţa s-a întins şi a adormit imediat. Nela a mai stat puţin de vorbă cu Cosmin, pentru că Alina se culcase deja în dormitor, cu mama ei şi cu Antonia, care se trezise. I-a povestit că nu e singură pe lume (cum crezuse Alina), că are fraţi în Olteniţa dar nu vor s-o ajute, că mai are un băiat, care locuieşte cu o rudă. În maximum jumătate de oră a adormit și ea, în hainele cu care era îmbrăcată. Era ușurată că, după două nopţi în care a păzit-o pe Roberta, se întinde în sfârşit într-un pat cald, într-un apartament care arată așa de bine.

Cosmin, neîncrezător, a decis să se culce tot în sufragerie, pe o saltea pentru musafiri întinsă pe gresia bej, cu cheia de la intrare în buzunar. În cealaltă cameră, înainte să adoarmă, Alina s-a întrebat, pentru un moment, dacă e bine ce-a făcut.

A doua zi, Cosmin și Alina au început să caute soluții. Ea a sunat la „Casa Ioana”, o asociaţie despre care ştia că găzduiește temporar persoane fără adăpost; i s-a spus că nu au locuri, dar o pot trece pe lista de aşteptare. Au sunat apoi la primării, în căutarea unei locuinţe sociale, dar n-au găsit nimic. O cunoştinţă de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 6 le-a spus că dacă nu găsesc nimic în sectorul 2, unde are Nela buletinul, să meargă acolo, că îi găsesc ei un loc de dormit.

Alina se gândea să le țină la ei până le găsesc o locuință. „O să găsim o soluţie”, i-a spus Nelei. „Stai liniştită, că nu te lăsăm.”

Între timp, au început să-și facă griji și pentru sănătatea Robertei. Au observat că are dinţii tociţi şi cariaţi şi au chemat un prieten dentist să o consulte. Dar fata părea să aibă probleme mai mari. La trei ani și trei luni, nu voia să meargă singură și nu vorbea, răspundea doar cu ăăă-uri și îîî-uri. După prânz, Cosmin a mers cu ele la Centrul de Sănătate Mintală, o secţie a Institutului pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”, unde au aflat că ar putea avea autism şi au fost sfătuiţi s-o interneze la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia”. De acolo, s-au dus la DGASPC Sector 2 şi la direcția municipiului, dar n-au rezolvat nimic. Între timp, Nela a primit un telefon, pe mobilul pe care îl încarcă cu cartelă când are bani, de la o cunoştinţă a bătrânei de la care plecase cu patru zile în urmă, cu vestea că i-a găsit o gazdă, în comuna Pantelimon.

Nevoia de bază, locuința, se rezolvase, dar Cosmin și Alina nu s-au oprit acolo. Devenise important pentru ei să ajute la recuperarea Robertei.

Două săptămâni mai târziu, Nela și Roberta s-au internat la „Alexandru Obregia”, unde Roberta a primit diagnosticul de autism. Nela nu se gândise că e grav că fiica ei nu vorbeşte, a tot sperat că-și va da drumul; câtor copii nu le întârzie vorbirea? Nici nu se mai confruntase cu asemenea probleme: Teodor, la un an deja îşi sprijinea castronul între picioare şi mânca singur; Roberta nici pufuleţi nu mănâncă singură. A înţeles, din ce i-au spus doctorii, că autismul e o întârziere mintală şi de vorbire, dar că s-ar putea recupera, pentru că nu e foarte avansat.

La spital, Nela a primit și certificatul medico-legal de handicap, cu care putea depune dosarul la protecţia copilului pentru a primi un salariu de însoţitor. Cosmin a tot bătut-o la cap să se ducă mai repede să-l depună, ea crezuse că ar trebui să o sune cineva de acolo. În paralel, Cosmin a căutat un centru unde Roberta să înceapă recuperarea, dar a fost descurajat de costurile mari ale terapiei, circa 800 de euro lunar. El a plătit spitalizarea, i-a dat bani pentru mâncare și pamperși, dar nu putea să ajute cu mult mai mult: firma de consultanță, singurul venit al familiei, şi-a revenit cu greu după criză şi e o afacere care nu le asigură un venit constant, depinzând de proiecte. Or, Nela avea nevoie urgentă de bani pentru haine, mâncare și chirie. Avea nevoie din nou și de o locuință, fiindcă gazda din Pantelimon nu putea să-i facă contract.

Atunci, Cosmin a cerut ajutor pe Facebook, descriind momentul întâlnirii din fața blocului, în miez de noapte. „N-am știut ce să fac cu ele, nu puteam să le lăsăm acolo, și sincer să fiu am văzut-o pe fiică-mea în fetița aia”, a scris, explicând că e nevoie de cineva care să le poată lua în chirie, cu maximum 900 de lei, sumă care să includă și utilitățile, și cu contract înregistrat la primărie. „Nu e ceva simplu de cerut, dar eu unul nu mai pot să invoc scuze de genul: nu e treaba mea, și-a făcut-o cu mâna ei, să se ocupe cei abilitați etc. Dacă toți stăm indiferenți, nimeni nu mai primește nici măcar o mână de ajutor.”


Pe 5 octombrie, la o lună de când au ajuns în stradă, într-o sâmbătă însorită, Nela și Roberta s-au mutat într-o casă doar a lor. Postul de pe Facebook al lui Cosmin adunase peste 7.000 de share-uri și mobilizase mulți oameni. Unii s-au oferit să ajute cu haine, jucării şi bani, o firmă de catering din Drumul Taberei i-a promis o masă caldă pe zi. Mesajul a ajuns și la o familie care avea o garsonieră nefolosită de jumătate de an. Au cunoscut-o pe Nela la spital, i-au dus nişte haine de la copilul lor, de aceeaşi vârstă cu Roberta, şi i-au spus că se poate muta acolo. (N-au vrut să-şi dezvăluie identitatea, dar spun că deocamdată nu-i cer bani de chirie şi nici nu cred că o vor face.)

Prima zi în garsonieră a fost zi de curățenie. Nela a așezat-o pe Roberta în patul lat din mijlocul camerei și i-a dat biberonul ei galben şi câteva jucării, apoi s-a pus pe treabă. A curăţat geamurile mari, lăsând să intre în casă soarele de toamnă şi culorile aprinse ale clădirilor renovate de vizavi. A măturat parchetul, pe lângă cele două noptiere micuţe care încadrează fereastra, până pe holul unde încă nu are lumină şi în bucătăria micuţă, unde nu are încă gaze trase. A umplut dulapul de la intrare cu hainele de copii primite de la oameni.

După-amiază, fericită că, pentru prima oară de când se ştie, locuieşte singură, fără proprietari care să-i urmărească fiecare mişcare, s-a dus cu Roberta în parc, unde a dat-o în leagănele care o fac să râdă în hohote. S-au întors după vreo două ore și s-au întins în pat, iar Nela i-a mulţumit în gând lui Dumnezeu, proprietarei garsonierei şi tuturor care au ajutat-o, dar mai ales lui Cosmin, care i-a rezolvat problema locuinţei, pe care nimeni nu o rezolvase, nici măcar ea.

Tot cu ajutorul lui şi al binefăcătorilor de pe Facebook, a găsit două locuri unde merge de patru ori pe săptămână la curăţenie şi un centru unde Roberta va putea face terapie gratuit. Din ce-a înţeles Nela, vor fi şedinţe individuale la care va trebui să fie prezentă, ca să înveţe cum să lucreze acasă cu ea. Speră să nu se suprapună cu zilele în care trebuie să meargă la curăţenie, zile în care trebuie s-o lase pe Roberta singură acasă. La fel, când merge după mâncare, în Drumul Taberei.

Nu-i e uşor s-o lase acasă şi stă mereu cu grijă, dar ştie că e cuminte şi că i-e frică să se dea jos din pat. (Nici Cosmin şi Alina nu se împacă cu gândul că fetiţa rămâne singură, dar se întreabă şi ei ce alternative ar avea.) De multe ori, încurcă autobuzele şi-şi dă seama abia după două-trei staţii, pentru că rămâne pe gânduri sau fixează geamul cu ochii mici, gri-albaştri, încruntaţi. Se gândeşte la Roberta şi se grăbeşte acasă, să nu depăşească ora la care trebuie să-i dea medicamentele. „Să te faci bine, mami”, îi spune des, cu o voce plângăreaţă.

Are zile în care e dezamăgită că e plătită prea puţin pentru prea multe ore de muncă, ore în care fetiţa a stat singură în casă, ca apoi cei la care a lucrat să spună că s-a mişcat încet. „Şi pentru ce?”, se întreabă încruntată.

„Nu mi s-a întâmplat niciodată ceva fericit”, spune Nela când se gândește la viața ei. Crede că dacă s-ar fi ţinut de şcoală, i-ar fi fost mai bine acum. N-a terminat nici clasa a IX-a și, deşi ştie să citească şi să scrie, „nu te primeşte nicăieri dacă nu ai o diplomă, măcar zece clase”. Acum îi dă dreptate mamei, care îi spunea că e prea moale și n-o să ajungă departe în viaţă. Pe-atunci, nu se gândea la viitorul ei şi n-avea niciun plan, ţine minte doar că îi plăcea croitoria şi la școală făcea desene frumoase pe etamină; uneori se gândeşte că trebuia să se axeze pe asta. „Poate am luat şi decizii greşite, dar eu plec mereu pe premisa că sunt ghinionistă.”

Are și zile bune, când vine fericită de la muncă şi încearcă să facă cu Roberta exerciţiile pe care le-a învăţat de la terapeut: „Hai, mami, zi aaa-pa!”. Când e optimistă şi visează la ziua în care îşi va putea cumpăra propria casă, unde şi Teodor va avea camera lui. Dar mai e până atunci. Deocamdată, fiindcă mai are doar şapte luni în care primăria îi acoperă chiria, va trebui să reușească să se întreţină singură.

Nu știe cât timp îi va avea alături pe îngerii ei păzitori, cum îi consideră pe Cosmin şi pe Alina. I-ar plăcea să fie pentru totdeauna. Nevoie de ajutor are în continuare. Recent, a primit un televizor, la care ştie că Robertei îi place să se uite, o ţine ocupată. Dar nu prea ştie cum să facă cu cablul, unde să sune şi ce să le spună. „Cred că tot la domnul Cosmin o să apelez.”

Vorbesc la telefon o dată la câteva zile, dar nu se mai văd așa des, de când s-au mutat în garsonieră. Cosmin şi Alina îi mai găsesc oameni la care să meargă la curăţenie, o întreabă ce-a mai rezolvat cu Roberta, în weekenduri o mai invită la masă. Aşteaptă şi ei ca Roberta să înceapă terapia.

Acum, Cosmin crede că e rândul Nelei să lupte. Îi tot spune să tragă şi ea când cineva îi dă o mână de ajutor, să muncească mai mult, să facă un curs de calificare, că nu-şi poate întreţine familia lucrând ca femeie de serviciu. E conștient că a fost o situaţie complicată, cu doi copii după ea, dar crede că un om ajunge în situaţia asta printr-un cumul de factori, „nu e doar ghinionul din viaţă”.

Se gândește la acel moment din noaptea când le-au luat în casă, când s-a culcat în sufragerie cu cheia în buzunar, și i se pare o nimicnicie. A fost un moment de neîncredere „ca orice ţăran prost de român ce sunt”. I se pare un gest firesc că le-a luat în casă, mai ales că era vorba de un copil, dar îşi dă seama şi că genul ăsta de ajutor nu e pentru el, nu simte că are energia sau formarea interioară pentru a ajuta în mod direct pe cineva. Îl consumă prea mult: „După o zi de umblat după Nela sunt praf, ajung seara acasă şi nu mai sunt bun de nimic”.

Și pe Alina o consumă să vadă oameni suferind, se gândește că poate uneori e mai ușor să nu-i vezi. Ştie că ideea e să umbli la cauză, nu la efect, să înveţi oamenii să pescuiască, nu să le dai peşte – dar până atunci, trebuie să le dai şi ceva de mâncare. Nu s-a gândit de la început cât de departe va merge, dar acum e hotărâtă să-i fie mereu aproape Nelei. „E ca şi cum ţi-ai pune mâna pe cineva, ca şi cum ar fi fiimea, trebuie s-o fac mare, s-o cresc.” Crede că nimic nu e întâmplător în viaţă şi că, dacă au găsit-o, e responsabilitatea lor. De-acum, drumul lor e comun.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *