După o crimă în familie, ce se întâmplă cu copiii?

Copiii care au ajuns orfani din cauza violenței domestice au nevoie de resurse și protecție ca să-și vindece trauma.

NOTĂ: Numele personajelor din cele trei povești care apar în acest articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea copiilor care nu știu circumstanțele în care mamele lor au murit. Subiectul crimelor în familie este încă tabu pe agenda publică, așa că adulții intervievați au fost de acord să vorbească cu condiția de a le proteja identitatea.



Un băiețel de 7 ani iese țopăind din curtea școlii spre bunica care-l primește bucuroasă și-i ia ghiozdanul din spinare. Copilul îi zâmbește și-i spune că la una dintre ore s-a ridicat din bancă și s-a uitat pe geam. 

„Nu e voie!”, îi răspunde ferm bunica, „să nu mai faci asta niciodată!”. 

Băiatul, Vladi, care abia a început clasa pregătitoare, e nedumerit: „Mamaie, mă ierți? Dar nu știam că e o regulă. Tu nu mi-ai spus că nu am voie să mă uit pe geam”. 

„Sunt reguli, mamaie”, îi spune femeia. „Să nu vorbești fără să te întrebe cineva, să nu întrerupi ora, să nu te ridici din bancă.” 

„Da, dar tu nu mi-ai spus că nu am voie să mă uit pe geam.” 

Bunica Ileana nu-i răspunde și-l grăbește spre trecere, ca să meargă spre supermarket. Când aude de cumpărături, Vladi uită de regula nespusă despre care fusese atenționat și se gândește deja la ce dulciuri să pună în coș. 

Nu era chiar asta ziua lor de cumpărături, dar femeii firave de 67 de ani i-ar fi trebuit niște lapte pentru cei doi nepoți, pe care-i crește singură și care în fiecare dimineață mănâncă cereale cu miere, cu ciocolată sau cu ce se găsește la 5-10 lei punga în Lidl. 

Motivul adevărat al vizitei la supermarketul din centrul orașului din Ilfov, în care locuiește de aproape 20 de ani, e o promisiune de la manageră, că o va ajuta cu documentul de care are mare nevoie. Fiica ei a murit acum trei ani și vrea să le facă lui Vladi și surorii sale pensii de orfani. Pentru asta are nevoie de cartea de muncă în original a fiicei sale, care a muncit ca vânzătoare la magazin acum mai bine de 10 ani, pe vremea când trăia, era liberă și putea alege unde să muncească. 

În tinerețe, Ileana a lucrat în fabrici, la croitorie și vopsitorie. Ca să-și salveze soțul din pierzania băuturii, a ales să muncească cot la cot cu el, ca zugravi în casele oamenilor. Apoi a rămas văduvă. A crescut doi băieți și o fată cu așa o mână fermă, încât atunci când vecinii din cartierul bucureștean Pantelimon o vedeau cum își lovește băieții cu cureaua fiindcă făceau prostii prin cartier, o implorau să-i lase în pace. „Dacă aveți voi curaj, veniți încoa’”, le răspundea. Pentru fiica ei a muncit foarte mult, spune Ileana, „a făcut liceul, a dat bacul, am dat-o și la facultate”. O ajuta până de curând cu un ban în plus pentru gospodăria pe care o împărțeau, făcând curățenie la vilele din oraș.   

Cu emoții în voce, îi povestește managerei că fata ei a lucrat aici în 2009 și are nevoie să-i recupereze cartea de muncă, pe care i-o cer funcționarii de la Casa de Pensii. „Face trei ani acum, în februarie, de când a murit. Nu știu, poate ați auzit cazul?”. 

Femeia nu-i răspunde, citește îngrijorată documentul și apoi îi spune că din 2009 a trecut mult timp și sunt șanse mici ca originalul cărții de muncă să fie la ei. Dă telefon unei colege, îi pune câteva întrebări și apoi îi explică bunicii concluzia: în 2011, cărțile de muncă au fost date angajaților, deci probabil fiica a primit-o deja.

Ileana se întristează și îi spune că noaptea precedentă a tot căutat documentul. S-a trezit la 3, s-a ridicat din patul în care dormea cu copiii și s-a pus pe căutat acte. „Ca o bunicuță, cu ochelarii pe nas, am luat la mână fiecare hârtie și asta e tot ce am găsit.” Managera îi spune că ar mai fi o variantă – să-i ofere o adeverință de muncă, dar va fi nevoie să mai aștepte câteva zile. 

„Am înțeles”, răspunde resemnată bunica. Își revine și-l întreabă pe Vladi ce au de luat, iar el răspunde rapid, de parcă învățase deja lista: „pâine, lapte, cereale, aș vrea și ceva dulce”.

„E ajutorul meu de multe ori la cumpărături”, spune Ileana. „Uneori eu mai uit de ce am venit.” 


Vladi și sora lui, Eliza, sunt prioritatea principală a Ilenei din februarie 2020, de când fiica ei a fost ucisă de soț. Avea un ordin de protecție, pe care bărbatul îl mai încălcase și nu pățise nimic. Polițiștii care ar fi trebuit să intervină sunt cercetați penal. Viața Ilenei și a nepoților s-a schimbat atunci pentru totdeauna.

Poate ai citit astfel de titluri de știri sau poate le-ai auzit la televizor, spuse pe un ton dramatic: „Cumplit! O fetiță din Botoșani a rămas orfană de mamă din cauza propriului tată”, „Un român din Germania și-a ucis soția de față cu cei doi copii”, „O femeie din Pantelimon a fost omorâtă de soț chiar în fața copilului”. 

O astfel de crimă se întâmplă, în medie, în jur de 40 de ori pe an, în România. Potrivit Inspectoratului General al Poliției Române, între 2014 și 2021 au avut loc 337 de crime între parteneri intimi (soț/soție sau foști soți/actuali sau foști parteneri). Unele dintre ele au fost catalizatori pentru schimbări legislative importante pentru combaterea violenței domestice. De exemplu, brățările electronice de monitorizare a agresorilor. Pentru că zeci de femei au fost ucise, deși teoretic erau protejate prin ordine de protecție (și ele îmbunătățite de-a lungul timpului). Doar că, în timp ce statul se mândrește că a implementat brățări electronice după 10 ani în care societatea civilă le-a cerut insistent, despre consecințele pe termen lung asupra copiilor victime ale crimelor între parteneri intimi nu știm mai nimic. 

În timp ce alte țări implementează programe speciale pentru copiii rămași orfani în urma femicidelor – crime în care femeile au fost ucise de către foști sau actuali soți sau parteneri – oferind copiilor psihoterapie gratuită pe termen lung și indemnizații speciale, noi nu știm nici măcar câți sunt și cum îi putem ajuta. 

Iar familiile care-i cresc sunt anesteziate de rușine, încurcate într-un hățiș birocratic, neinformate și copleșite de griji financiare. 


Pensiile de urmaș pe care Ileana vrea să le obțină, a câte 1.000 de lei pe lună, sunt noua provocare din viața ei de bunică singură. O prietenă din copilărie i-a spus că există această posibilitate și, în toamna asta, a decis să încerce. Copiii au acest drept, iar ei i-ar prinde bine, fiindcă e greu să-i crească doar din pensie și din indemnizațiile de plasament (de 950 de lei fiecare). Au mai fost, răzleț, câteva fonduri strânse de niște organizații, au mai fost oameni care au promis că le vor aduce de mâncare. Dar sunt și alte nevoi: amenajări prin casă, lemne iarna, facturi și tot ce mai trebuie pentru școală și grădiniță.

Dacă ar fi aplicat în primele 30 de zile după decesul fiicei sale, copiii ar fi putut primi pensiile chiar din acel moment. Acum nu le vor primi retroactiv. Dar cine avea stare și timp de asta în prima lună după moartea fiicei? Nu i-a spus nimeni de la poliție sau de la asistența socială de o astfel de posibilitate, dar nici dacă ar fi știut nu crede că ar fi reușit atunci, într-o perioadă atât de grea, să strângă actele la timp. 

Niște bani în plus i-ar mai domoli din grijile pe care și le face zi de zi. Când vreunul se îmbolnăvește, nu închide un ochi toată noaptea. O dată, când febra nu scădea, a sunat la 112; le-a spus asistenților de pe ambulanță că nu are cum să se interneze cu amândoi în spital, dar să-i recomande tratamentul și-l va respecta cu strictețe. 

Dorm cu toții în același pat în casa micuță cu două camere, de la marginea comunei, și, uneori, copilașii se ceartă pe iubirea ei. Fetița, care are 5 ani, și-ar dori să fie doar ea mângâiată la culcare, nu și fratele, așa că bunica își alină nepotul după ce-i adoarme sora. 

La început, băiatul era violent și agresiv. Răspundea la orice neplăcere lovind. Avea coșmaruri. Plângea în somn și-și striga mama: „Mami, mami, mami”. El este mai afectat de moartea mamei, spune bunica, are momente în care simte să mărturisească: „Mamaie, am ceva să îți spun. Mi-e dor de mami meu”. 

Inițial, nu a vrut sub niciun chip să meargă la cimitir, însă de curând au început să meargă toți trei. Copiii se pun în fața crucii și vorbesc: „Mami, te rog să ne ierți, că mai facem și noi prostii, că suntem copii”. La finalul fiecărei vizite, fetița îi transmite: „Te iubesc, mami, te iubesc”. 

Când s-a întâmplat, băiatul avea 4 ani și jumătate, iar fata abia împlinise 3. Deja văzuseră și auziseră multe în casa pe care o împărțeau cu părinții și bunica. Tatăl îi dăduse mamei cu pumnul în cap ca într-un sac de box, o arsese cu țigara, o înjurase de nenumărate ori. Ea primise un ordin de protecție în iarna lui 2019, o măsură care-l scosese din minți pe bărbat și pe care o încălcase, fără ca polițiștii să-l rețină. Era dependent de alcool și droguri în acea perioadă și nimeni nu-i făcea față, nici polițiștii, cărora le-ar fi fost frică de el, spune acum fratele bărbatului.

Într-o dimineață, bărbatul a intrat prin pod în camera în care erau copiii și soția. Cei mici s-au ascuns sub uscătorul de rufe și au auzit și văzut printre haine cum tatăl le-a înjunghiat mama. De peste 20 de ori. Cu cuțitul plin de sânge în mâini, i-a strigat și pe ei. Eliza a vrut să răspundă, dar Vladi i-a pus mâna la gură. Când i-au auzit pașii îndepărtându-se spre stradă, cei mici au ieșit de sub uscător. S-au apropiat de mamă, i-au șters sângele de pe față, și i-au spus plângând: „Mami, mami, suflă să nu mori, mami”.

Asta i-a povestit băiatul bunicii, mătușii și verișoarei. L-a ajutat să vorbească. Când un coleg de grădiniță l-a întrebat de ce nu are mamă, i-a spus senin: „Pentru că tata a băgat cuțitul în ea”. Bunica a impus o altă regulă atunci; „Nu spunem cum, ci doar că nu ai mamă”. 

De 8 martie, educatoarea lui Vladi a decis să schimbe tematica serbării și, în loc să celebreze mamele, copiii au sărbătorit femeile din viețile lor. A făcut-o pentru a-i mai domoli tristețea. Dar durerea rămâne și asta se vede și din întrebarea pe care băiatul i-o mai pune bunicii: „De ce a fost monstrul rău, ce a avut cu mama?”. 

Ileana îi răspunde atât cât poate: „Mami, o să afli tu când te faci mare”. 


Când mama îți este ucisă de către tată, treci printr-o experiență devastatoare, cu consecințe traumatice pe care le vei simți toată viața. Când ești mic, ca Vladi și Eliza, trăiești în confuzie și neputință, fiindcă nu ți se vorbește despre asta, fie pentru că adulții din jur sunt terifiați să împărtășească cu tine un adevăr atât de crud, fie pentru că cred că reziliența unui copil poate să-l facă să șteargă din memorie orice a văzut și auzit. Dar mintea umană e curioasă. Ca să supraviețuim, avem nevoie de răspunsuri pentru a merge înainte, mai ales când suntem mici și învățăm viața din poveștile pe care ni le spun adulții. 

Pentru un copil, o crimă în familie e devastatoare și fiindcă este finalul îngrozitor al unei realități violente, pe care cu siguranță o trăia deja de-o vreme, spune psihiatrul american Charles Zeanah. „Părinții care se află într-o relație violentă au tendința să minimizeze efectul asupra copiilor și au propriile lor motive psihologice pentru asta, dar noi știm – copiii sunt mai afectați de violența domestică decât recunosc părinții.”

Zeanah amintește de un studiu de acum aproape 10 ani care a măsurat, prin RMN, somnul bebelușilor de 6 luni care auzeau, pe rând, voci furioase sau blânde. S-a dovedit că, în cazul bebelușilor ai căror părinți au declarat că au un nivel crescut de tensiune acasă, anumite părți ale creierelor reacționau când auzeau voci furioase. 

Nevoia copiilor de a afla povestea tragediei prin care au trecut poate apărea mai devreme decât momentul în care adulții din jur sunt pregătiți să vorbească. „Din cauza propriei dureri și a rușinii, familiile supraviețuitoare vor să pună povestea deoparte și încurajează copiii să nu se gândească la asta, doar că aceste acțiuni au chiar potențialul de a face rău, pentru că cei mici nu primesc ceea ce ar trebui.” 

E nevoie ca cei care au grijă de acești copii orfani să fie conștienți de numărul mare de consecințe ale traumei de a-ți pierde părinții în urma unei crime în familie. Dezvoltarea lor – fizică, cognitivă, psihică – este în pericol. Ce înseamnă asta? Riscuri, explică Diana Vasile, psihologă și președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei: „risc de îmbolnăvire mai mare, risc de auto-agresare mai mare, risc de agresiune a altora mai mare, risc de izolare mai mare și de incapacitate de socializare, un risc mai crescut de deces timpuriu”.

De aceea, adulții care iau în grijă copii cu un astfel de bagaj traumatic, cum e bunica lui Vladi, au nevoie de sprijin. „Au nevoie să-și recunoască propriile stări de doliu și tristețe”, spune Vasile, „să știe cu ce se confruntă copiii, să-i ajute să-și găsească un plus de liniște. Nu să-și găsească liniștea, pentru că părintele nou nu poate să șteargă ceea ce s-a întâmplat, ci doar să ajute copilul să se descurce cu suferința lui și cu provocările și să se întoarcă la preocupări naturale de joacă, învățare, dezvoltare”.


„Mama mea cred că e acolo sus”, i-a spus Eva unchiului ei, Costin, când avea 5 ani. Erau în mașina lui, spre orașul la 15 kilometri distanță de satul din județul Caraș Severin în care fetița a locuit cu mama, bunica și mătușa. Costin era la câteva zile după ce-și înmormântase sora și a strâns emoționat mâinile pe volan în timp ce se gândea ce să răspundă. Cum poate un copil atât de mic să spună ceva atât de matur, se gândea. Ce i-ar putea răspunde? 

Și el, și restul familiei i-au ascuns fetiței ce s-a întâmplat, i-au spus că mama a murit într-un accident de mașină. Au făcut-o de teamă „să nu rămână cu traume care să se activeze peste timp”. S-au gândit să nu-i vorbească prea mult despre moarte, ci să o ducă la joacă sau la cumpărături de haine și jucării.

Dar, pe drum, înainte ca unchiul să-i răspundă, fetița a continuat: 

„Da, e acolo sus, cred că are grijă de mine.” 

„Așa-i”, i-a răspuns Costin. „Sigur că o să aibă grijă de tine, cât ești tu aici, pe fața pământului, o să aibă grijă de tine.”

„Bine, mă uit acolo la cer să văd dacă e acolo.”

Eva a avut-o lângă ea doar pe mama, de care se simțea foarte apropiată. A fost un copil neplănuit, dintr-o relație care nu a funcționat și nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic. În februarie 2022, mama Evei a fost ucisă de iubitul ei, un bărbat cu care era de opt luni într-o relație abuzivă. 

În seara în care a fost ucisă, femeia era acasă cu fetița, mama și sora ei și se pregăteau de culcare. Pe la ora 21, a primit un mesaj și a spus că pleacă și se va întoarce repede. Sora ei, Dana, știa că bărbatul îi tot trimitea mesaje prin care o ruga să se întoarcă la el, în apartamentul din Caransebeș, din care ea pleca când el devenea violent. I le trimitea și Danei, alături de poze în care își pusese un lanț în jurul gâtului, transmițând că se sinucide dacă sora ei nu revine. Dana și-a rugat sora să nu plece. A pus-o și pe Eva. 

„Mami, dar nu pleca”, a implorat-o fetița. 

Mama i-a spus împăciuitoare: „Lasă, că mă întorc și-ți aduc ceva dulce”. 

Doar că, la câteva ore, adulții din casă au aflat de la un polițist care le-a apărut la ușă în zorii zilei că Delia nu mai e în viață. În dimineața aceea, Eva s-a trezit și i-a întrebat: „Mami nu a mai vrut să îmbătrânească?”. Auzise, crede mătușa ei, când adulții au șușotit în aceeași cameră, crezând că ea doarme. 

În vară, unchiul Costin a luat-o pe Eva în vacanță la el acasă, în Cluj, timp de două săptămâni. El și soția sa voiau să o ia în grijă, chiar s-o adopte, ca Eva să crească într-un oraș cu acces la o educație mai bună, departe de sărăcia în care au crescut. Și el, și mama Evei, și Dana, și alți patru frați au trăit cu violență domestică. Regula în familie era că trebuie să se ascundă care pe unde poate când tatăl lor venea beat și le jignea și lovea mama. 

Când era adolescent, Costin și-a apărat mama, iar tatăl l-a reclamat apoi la poliție. Era pe la începutul anilor 2000, când a și primit o amendă de 700 de mii de lei vechi, pe care i-a plătit-o bunica. I-a fost greu mamei să crească șapte copii în așa condiții, iar Costin a vrut să plece cât mai repede de acasă. Ar fi vrut să o salveze pe Eva din același tip de mediu, dintr-o familie care se luptă cu sărăcia, cu o bunică absentă, nevoită să muncească. 

Se gândea și la viitor: ce se va întâmpla cu fetița? Cum îi va fi după abuzul pe care l-a îndurat, fiind martoră la violența asupra mamei?

Obișnuită însă cu mătușa și bunica, cu verișorii de vârste apropiate, cu o casă la curte, unde putea să se joace în voie, Evei i se făcea dor de casă cât a stat la Cluj. Noaptea avea coșmaruri și plângea în somn. Ziua, când era Costin prin preajmă, se înveselea, dar când pleca la muncă și rămânea cu soția lui, se întrista. 

Într-o zi, când erau în parc, Costin a observat cum două fetițe cu care Eva se juca au întrebat-o unde îi e mama. Când a auzit întrebarea, fetița s-a uitat întâi la Costin, iar apoi le-a răspuns: „Mami este acasă, face mâncare”. Unchiul spune că acel moment l-a terminat și s-a tot întrebat de ce oare nu poate spune că mama ei a murit. 

O dată la două zile, Eva îl întreba când o duce acasă, așa că unchiul și soția lui au oprit, pentru moment, planul adopției. Fata locuiește acum cu bunica și mătușa Dana, care este tot timpul acasă, fiindcă are grijă și de fetița ei de 3 ani. Fetele cresc ca două surori, cea mică a început grădinița, iar Eva clasa pregătitoare. Cu toții contribuie în familie ca Eva să aibă tot ce-i trebuie. Abia recent, la mai mult de jumătate de an după moartea mamei, i-au venit banii de alocație, cei 243 de lei pe care-i primește lunar orice copil român; în rest, fata nu primește niciun ajutor financiar de la stat. 

Cum satul e mic, povestea a ajuns și la alți copii. „Tu nu mai ai mamă!” i-au spus unii Evei. „Și ce dacă nu am?”, le-a răspuns furioasă, „mama mea e sus și doarme!”.

Uneori, când o întreabă la ce se gândește, fetița răspunde „ca un om mare”, spune bunica: „«E, mă gândesc și eu așa la ziua de mâine, mă gândesc și eu că toți copiii au mamă, eu nu am, că ea nu a vrut să îmbătrânească cu noi, dar nu e nicio problemă ca eu o să cresc cu tine, cu tuși, cu unchii, nu e nicio problemă, am verișorii”. Mătușii i-a spus că noaptea, după ce sting becurile și televizoarele din casă, apare mama. Stă într-un dulap și-i veghează somnul. 

„Nu îmi e greu să am grijă de ea, dar îmi este greu știind ce s-a întâmplat”, spune Dana. „Mai vine uneori și mă întreabă de mama ei, îi explic că mami doarme, e la Doamne, Doamne, acum trebuie să stea cu tuși, să fie cuminte, altă soluție nu avem. Se întristează uneori și încerc să fiu tare, pentru că dacă ne întristăm și plângem amândouă, nu rezolvăm nimic.” 


Copiii și îngrijitorii lor, fie că sunt unchi, mătuși sau bunici, sunt co-victime ale crimelor între parteneri intimi. Trăiesc enorm de multe provocări de adaptare socio-emoțională, dar și de sănătate fizică și psihică. E greu să revii la viața de dinainte când pierzi pe cineva apropiat și treci prin doliu. Și e infinit mai greu când cel drag îți este ucis, când devii părinte și pentru un copil mic, cu bagaj traumatic, care are nevoie de toată atenția ta. 

Nu ai cum să revii la viața de dinainte. Pentru că, de fapt, începi o nouă viață. 

Ca să poți trece peste doliu și pierdere, e nevoie să accepți ce s-a întâmplat. Dar cum accepți o crimă în familie? Cum accepți că sora ta a fost ucisă de soțul ei, deși statul susține că o proteja în acel moment cu un ordin de protecție? Cum accepți că mama și tatăl tău, cei care te adormeau și te luau în brațe, au dispărut fără să știi cum s-a întâmplat asta?

Dacă sistemul în care trăiești, de la prieteni la autorități, nu îți este alături cu sprijin emoțional, birocratic și financiar, e dificil să te descurci. 

O spun și studiile, dar mi-au spus-o și familiile. Dificultățile financiare, mai ales când este vorba de îngrijitori bunici, sunt frecvente, arată și o cercetare făcută în 2017, în Cipru, prin interviuri cu 40 de copii și îngrijitorii lor (unii dintre copii deveniți deja adulți). „Minorii care au locuit cu bunicii, dincolo de indemnizația de orfani, nu au primit niciun alt fel de sprijin din partea guvernului. Mulți bunici au devenit șomeri fiindcă inițial și-au părăsit joburile ca să aibă grijă de nepoți. Adulții orfani care au avut aproape bunicii, alte rude, prieteni și sprijinul școlii când erau copii, au reușit să-și ducă viețile mai departe (să studieze la universitate, să-și găsească un job, să se căsătorească și să-și întemeieze o familie)”, scriu cercetătorii. „Acești orfani erau mai sociabili, păreau că au trecut peste uciderea mamei, iar doi dintre ei voiau să ajute alți orfani de femicide”.

E valoros să ai alături pe cineva care te ajută să navighezi de la procedurile birocratice, la relația cu copiii. Familiile cu care am vorbit s-au simțit însă pierdute între avocați, oameni din primărie, din asistență socială, de la Casa de Pensii, de la judecătorie. 

Nu știu care le sunt drepturile, așteaptă zile în șir după un răspuns și consumă foarte multă energie pentru a obține informații. 


Maria nu-și amintește primele două săptămâni de după moartea surorii sale. Ca să reziste șocului prin care a trecut după ce sora ei a fost ucisă de soț, a luat calmante și a decis să se afunde în muncă: se îngrijea de fiul său și de fiica surorii, muncea la afacerea ei. 

Maria are acum 42 de ani și administrează o patiserie într-un oraș din Moldova. E divorțată și are un fiu adolescent. Am cunoscut-o acum patru ani, când bătea un drum de câteva sute de kilometri în fiecare lună să participe la procesul penal pentru condamnarea cumnatului său. Nepoata, Ana, avea 5 ani când tatăl i-a înjunghiat mama cu un cuțit de bucătărie într-o clădire unde avea loc o petrecere. A rămas cu amintirea unei uși sparte, a fețelor tensionate din acea zi în care și ea și fratele ei mai mic, de nici 2 ani, se aflau în clădire. Apoi, fetița s-a mutat din București cu Maria, soțul și fiul ei. Pe fratele ei l-a luat în grijă o altă mătușă, care locuiește în același oraș. Ana și-a făcut colegi noi de grădiniță, o altă educatoare, alți prieteni. Nu a fost ușor. 

„Lovea, țipa, pufnea, arunca cu obiecte”, își amintește Maria. Avea crize de furie în care se trântea pe trotuar. Mătușa inspira de parcă-și umplea plămânii cu răbdare când mergeau împreună spre casă. Adulții care iau în grijă copii orfani trec constant prin sentimente de neputință: de a nu ști ce simte copilul, de a nu ști cum să-l ajuți să-ți vorbească, de a nu-i cunoaște nevoile sau neplăcerile. 

După patru ani, Maria spune că a învățat totul pe cont propriu. Vedea că, deși Ana creștea, se comporta tot ca un copil de 5 ani, vârsta la care-și pierduse mama. „Copilul nu evolua, bătea pasul pe loc”, spune ea. „Eram conștientă că a avut un șoc pentru că a văzut o parte din ceea ce s-a întâmplat. Am hotărât că ar trebui să mergem la psiholog, am mers la cinci, nu a fost compatibil cu niciunul. Am fost internată cu ea la psihiatrie o săptămână, cu tratament, cu diagnosticul blocaj emoțional.” 

Între timp, Maria a găsit un psihoterapeut în Iași pe care fetița l-a acceptat. Fac drumuri în fiecare weekend la terapie, iar o perioadă au făcut în paralel și sesiuni de hipoterapie, în care Ana se simte bine, pentru că o liniștesc caii. Își mai găsește liniștea în artă; este înscrisă la o școală publică cu profil artistic, desenează și cântă la pian. 

Deblocarea emoțională a venit și printr-o discuție pe care Maria o aștepta, dar nu bănuia că va veni atât de repede. Știa din discuțiile cu psihoterapeutul că va trebui să fie sinceră și să ajute copilul să afle adevărul, chiar dacă doare. 

Ana avea 9 ani când a început să pună tot felul de întrebări: Cum a murit mama? Unde este tatăl? Nu avea informația oficială de la adulții din jur, s-a gândit mătușa, așa că mintea ei începuse să facă singură legăturile. Până atunci, familia îi spusese că „mama s-a transformat într-un înger și că veghează asupra ei, noaptea sub formă de steluțe și ziua sub formă de raza soarelui”.

Într-o seară, când se pregăteau de culcare, i-a spus mătușii: „Mami, hai te rog, spune-mi și mie de ce a murit mama, că ea era tânără, nu a murit de bătrânețe”. Atunci, Maria a luat câteva fotografii cu părinții fetei și a întrebat-o cine sunt cei din poze. Și-a numit mama și tatăl. Și a întrebat-o pe Maria unde este tatăl ei. I-a spus că e la închisoare. 

„De ce?”, a întrebat fetița. 

„Mami și tati s-au iubit foarte mult, te-au făcut pe tine și pe fratele tău din dragoste, dar de la o perioadă nu s-au mai înțeles și au ales să se despartă”, a început mătușa povestea. „Dar tata nu a putut să accepte lucrul ăsta, nu putea să trăiască fără mami și a decis să-i ia viața.”

„Adică să o omoare?”

„Da”.

„Am înțeles”, își amintește Maria că a i-a spus fetița.

Apoi au venit alte întrebări: 

„Dar cum a omorât-o?”

„Mami, hai că vorbim mâine despre asta, că e cam târziu. Acum ne pregătim de culcare.”

„A, dacă nu îmi spui tu, îți spun eu. A înjunghiat-o în inimă.” 

Fără să-și mai aștepte mătușa, a continuat întrebările-răspunsuri. 

„Dar cu ce? Cu sulița sau cu cuțitul? Dacă nu vrei să îmi spui, îți spun eu: cu cuțitul. De-asta mie mi-e frică de lucrurile ascuțite, nu?” 

Câteva zile după discuție, Ana a fost foarte tristă. Nu a fost ușor pentru niciuna dintre ele, dar mătușa e încrezătoare că răspunsurile o vor ajuta și, împăcată că, deși a fost extrem de dificil, i-a putut spune adevărul. 


Când o întreb pe Maria care este cel mai dificil lucru din noua viață de părinte adoptiv, îmi spune: „Singurul lucru greu este că eu mi-am pierdut sora”. A fost la câteva ședințe de psihoterapie abia după doi ani, când a trebuit să facă față și propriului divorț. Sigur că durerea pierderii e cea mai mare și nu poate fi înlocuită, dar din poveștile ei știu că ultimii patru ani au fost copleșitori, mai ales birocratic și financiar. 

Așa cum i s-a întâmplat și bunicii Evei, și ea a așteptat peste o jumătate de an până a primit alocația pentru copil, o procedură birocratică care înseamnă mutarea banilor din contul părintelui decedat în cel al noului reprezentant legal. Pentru că nu i se explica această amânare, Maria a cerut audiență la primar și banii au intrat apoi ca prin minune. 

Dar stresul acesta a consumat-o și spune că nu ar mai vrea să treacă prin așa ceva. La finele anului trecut a obținut o pensie de urmaș pentru Ana, însă nu știe de ce banii nu au ajuns în cont. De la oficiul județean al Casei de Pensii i s-a spus că banii vor fi primiți abia după ce copilul împlinește 18 ani. Era vorba de o sumă lunară de 394 de lei.

Legal, orice copil orfan poate primi o pensie de urmaș dacă părintele decedat a contribuit la stat, fiind angajat cu contract de muncă. Suma diferă în funcție de contribuția părintelui până la data morții, iar dacă este mai mică decât 1.000 de lei pe lună (cuantumul pensiei minime sociale în România), statul oferă diferența de bani până la această sumă. 

Mariei nu i-a spus nimeni toate astea. Pe decizia de pensie a fetiței, la motivul decesului mamei, scrie „boală obișnuită”, un detaliu minor și birocratic, dar care arată cât de mult ne pasă, ca societate, de adevăr și de protecția copiilor victime ale violenței domestice. 

Singurul ajutor pe care-l primește azi Maria este indemnizația de plasament a copilului, cei 950 de lei, pe care nu-i va mai primi după ce-și va adopta nepoata, o procedură legală pe care multe familii o aleg ca cei mici să nu mai poarte numele agresorului. Schimbarea numelui e importantă și pentru a le proteja identitatea, fiindcă multe știri despre aceste crime au făcut publice numele victimei și al agresorului. 

De trei ani, Maria plătește ședințele de psihoterapie sau hipoterapie, care ajung lunar la aproximativ 3.000 de lei. Spune că nu a mai avut curaj să ceară ajutor pentru a-i fi decontate și nici nu crede că acest lucru ar fi posibil. „Nu am avut curajul să mai apelez nici la Protecția Copilului, nici la Asistență Socială, pentru că oricum, dacă se obține ceva, se obține extrem de greu. Am preferat să fac totul pe cont propriu.” Crede că statul ar trebui să ofere ajutor financiar special pentru copiii victimelor, ședințe gratuite de psihoterapie, cursuri de artă sau muzică, „unde copiii să-și relaxeze toată greutatea pe care o simt”.  

Din datele obținute de la Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului din țară, 230 copii au rămas orfani ca urmare a crimelor între parteneri intimi între 2012 și 2022. Dintre aceștia, 26 locuiesc în județul Vaslui. (6 direcții, printre care și 2 din București nu au răspuns solicitării până la publicarea articolului, iar cea din Vrancea a susținut că nu colectează astfel de date).

Am ales acești ultimi 10 ani pentru că în 2012 a apărut cel mai important instrument de protecție a victimelor violenței domestice – ordinul de protecție – care ar fi trebuit să salveze familii, nu să le distrugă, și am vrut să arăt câți copii victime avem în acest interval. 

Cifra totală este însă mai mare. Unele direcții au declarat că nu colectează și cazurile copiilor care se află în tutelă la familiile extinse, ci doar ale copiilor aflați în plasament la rude sau deja adoptați. Iar altele mi-au transmis că acum 10 ani aceste cazuri nu ajungeau la ei dacă copiii erau îngrijiți mai departe de familie. 

Nu se știe câți dintre copii primesc pensii de urmaș, pentru că unele direcții nu colectează nici aceste date. În unele județe, reprezentanții DGASPC-urilor au declarat că oferă familiilor sprijin juridic pentru a-și obține pensiile de urmași, iar alți reprezentanți au spus că pensia de urmaș nu este „un beneficiu financiar” oferit de instituția lor. Însă multe dintre DGASPC-uri au declarat că orfanii nu au pensii de urmaș, pentru că mamele lor nu lucraseră legal până în momentul decesului. 

O direcție a dat un răspuns incredibil, care arată cât de puțină atenție avem, inclusiv atunci când lucrăm în instituții de sprijin social, la trauma și nevoile copiilor martori la violența în familie: pentru un caz în care mama a fost ucisă de un fost iubit, copilul orfan nu a beneficiat de pensie de urmaș pentru că apoi a fost luat în grijă de tatăl biologic. 


În Italia, copiii victime ale crimelor domestice se numesc orfani speciali, după ce, în 2018, ca urmare a eforturilor de cercetare a activistei civice Anna Constanza Baldry, Italia a devenit prima țară din Europa care a adoptat o lege în sprijinul copiilor femicidelor. Cercetătorii italieni au estimat că între 2000 și 2015, în jur de 1.600 de copii și adulți au devenit orfani în urma violenței domestice. 

Potrivit noii legi din Italia, acești copii primesc burse de educație, ajutor juridic, sprijin financiar pentru servicii medicale și psihologice. Familiei care-i are în grijă i se oferă o indemnizație lunară de 300 de euro. Sunt ajutați cu navigarea sistemului juridic, cu sprijin în a intra pe piața muncii și a-și accesa moștenirea. Li se oferă și posibilitatea de a-și schimba numele de familie, pentru a nu fi același cu al agresorului. 

În Italia, legea definește ca femicid uciderea unei femei de către soțul, partenerul, fostul soț sau partener sau oricine cu care femeia a trăit, ca să prevină excluderea orfanilor ale căror mame nu au fost ucise de tați. Statul italian finanțează acest program cu 12 milioane de euro anual; 70% din aceste fonduri sunt folosite pentru minori, iar 30% pentru copiii adulți care nu sunt încă independenți financiar.

Legi similare există în țări din America Latină, ca Argentina, Peru și Uruguay. Din 2020, statul peruan oferă 300 de euro lunar fiecărui copil înscris la școală. Aproape jumătate dintre ei au pierdut însă indemnizația, fiindcă nu sunt înscriși la liceu sau universitate. Programul, spun jurnaliștii de la publicația Salud con Lupa, nu ține cont de faptul că mulți dintre ei au încă dificultăți emoționale sau sunt nevoiți să muncească ca să se poată întreține. 

În Spania, un ONG oferă pentru copiii femicidelor bursele Soledad Cazorla (după numele primei procuroare a unei instanțe specializate pe violența de gen, create în 2004), iar familiile pot aplica la acest fond, urmând să primească lunar până la 2.000 de euro, în funcție de nevoi. Organizația militează acum pentru un protocol clar de sprijin pentru copiii orfani și rudele lor, instrument care nu există nici în Spania. 


Bunicii Evei i s-a spus că nepoata sa nu are dreptul la pensie de urmaș, fără să i se dea nicio explicație. Asta i-a oprit pe cei din familie să caute vreun document de muncă, deși își aduc aminte că mama Evei a lucrat câteva săptămâni la un producător de sisteme de siguranță auto.

După o lună, bunica lui Vladi a reușit să depună actele pentru obținerea pensiilor de urmaș ale copiilor. A făcut mai multe drumuri, inclusiv unul la sediul Monitorului Oficial, de unde a obținut originalul cărții de muncă a fiicei sale. Mai are o singură provocare: dorește să le schimbe copiilor numele de familie. De la primărie i-au spus să se înarmeze cu răbdare, că va fi foarte dificil. Banii de pensie îi va primi după trei luni de la cerere și știe deja ce va face cu ei: va cumpăra două canapele extensibile, ca să schimbe patul vechi în care doarme acum cu copiii, rămas de pe vremea când cei mici îl împărțeau cu părinții.

Sunt nevoi simple, pe care o bunică încearcă să le rezolve, de cele mai multe ori, pe cont propriu. Avem nevoie, așa cum există în Italia și în alte țări, de un mecanism special pentru cele câteva sute de copii rămași orfani în urma violenței domestice. E nevoie de indemnizații speciale pentru copiii care și-au pierdut mamele în urma unor crime în familie, nu de pensii de urmaș, care se oferă doar în cazul în care femeile au muncit legal. În medii sărace și vulnerabile, care adesea intensifică violența de gen, ele nu ajung să aibă un loc de muncă nici măcar o zi din viață. 

Să fii sora, fratele sau mama unei femei ucise și să poți apoi oferi alinare copiilor, este devastator. Iar când știi că tragedia s-a întâmplat în timp ce autoritățile ar fi trebuit să o protejeze, un sprijin demn – social și financiar – e o compensație minimă, pe care statul e obligat să o ofere. Și e nevoie de noi toți să înțelegem că aceste povești și personajele lor nu sunt doar niște știri care merită ocolite pentru că sunt tragice; ci sunt parte din fenomenul violenței domestice, care ne afectează în continuare societatea. 


Acest articol este parte dintr-o serie de reportaje despre impactul violenței domestice asupra copiilor mici. Documentarea a fost susținută prin bursa Early Childhood Global Reporting din partea Dart Center for Journalism and Trauma. 

Aici poți citi despre copiii martori

Oana Sandu scrie despre soluții împotriva violenței domestice și într-un newsletter lunar. Abonează-te aici.

1 comentarii la După o crimă în familie, ce se întâmplă cu copiii?

  1. wow, surprinzător de șocant și adevărat, dar în același timp un articol foarte bine documentat. Felicitări pentru toată munca depusa. Mi-am plăcea ca acest articol sa fie citit și de autorități, care sa și reacționeze potrivit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.