După un viol, povestea e singurul lucru care îți rămâne

După trei ani în care am fost descurajată de autorități, am câștigat un proces complicat împotriva agresorului meu. Acum știu ce urmează după viol și sper să te ajute și pe tine.

Această poveste conține scene dificile și cu potențial retraumatizant pentru persoanele care au trecut prin agresiuni sexuale. Miezul poveștii este însă ce se întâmplă după un viol, și care sunt pașii prin care trece o victimă, dar și care e costul emoțional de a traversa un sistem care încă pornește de la premisa că persoana care depune plângerea, minte. De aceea a vrut și autoarea să spună această poveste: să arate că procesul poate duce la dreptate, chiar și așa stâlcit cum e.

Citește mai departe

Aveam 30 de ani și viața mea se schimba de la o zi la alta. Trecusem printr-un divorț care s-a soldat cu o depresie acută, schimbasem case și joburi, știam ce înseamnă să nu simți pământul sub picioare, dar și gustul victoriei de a te ridica și de a trece peste toate. Credeam că știu deja multe despre viață și credeam, arogantă, că am învins.

Până la viol. Când impulsul și nevoia de dreptate m-au făcut să depun plângere.

Nu m-am gândit că va fi greu, n-aveam atâta discernământ. Tot ce s-a întâmplat de la acel prim telefon la Poliție a fost greu, mi-a schimbat viața, însă acest proces a rămas cea mai mare realizare a mea de până acum. 

Ocazia de a retrăi unu la unu, virgulă cu virgulă, punct cu punct, trauma de acum șase ani, pentru a scrie despre ea, a fost declanșată de o acțiune a sistemului judiciar din România, care a decis să-i permită agresorului meu să iasă din pușcărie.

La partea de post-traumă, post-proces, nu se gândește nimeni. Și cu atât mai puțin la ce se întâmplă cu victima în momentul în care, ani mai târziu, agresorul iese din pușcărie. În momentul în care mi-am dat seama că șansele să-i fie acceptată cererea de eliberare condiționată sunt foarte mari, pornind de la frica viscerală că o să iasă și o să vină după mine, am retrăit tot ce s-a întâmplat atunci.

Și am decis să scriu. Pentru că nu cred că sunt singura care a trecut sau trece prin asta.


Pe 21 martie 2015 am fost sechestrată și violată de vecinul de vizavi.

Îl chemasem sa mă ajute cu un sfat despre cum să rezolv un conflict. Era vorba despre o persoană pe care o cunoștea și era ceva cu care doar el putea să mă ajute. Stătuserăm normal de vorbă, până când a început să-mi spună că nu mai pleacă, că vrea să doarmă cu mine. După multe refuzuri, rugăminți și amenințări, mi-a smuls cheile din ușă și s-a prefăcut că le aruncă pe geam. Apoi mi-a spart telefonul și m-a chinuit ore în șir, în moduri inimaginabile, folosind forța fizică, amenințări cu moartea și când am încercat să mă apăr, chiar și un cuțit.

Dar cea mai puternică armă a fost alta. Faptul că mă închisese acolo cu el. Nu puteam fugi, nu puteam cere ajutor, iar de luptat m-aș fi luptat degeaba.

După ce a adormit am reușit să-i scriu unei prietene de pe laptop, iar ea a chemat poliția. Trecuseră 9 ore și tocmai începea a doua parte a calvarului.

În tot acel timp, trecusem prin amalgamul de stări specifice supraviețuirii: de la încremenire, la disperarea de a scăpa. Mici impulsuri de a mă lupta. Emoțional, n-am putut procesa nimic, eram un animal gata să facă orice ca să nu moară, de o luciditate aproape instinctivă, ce urma a-mi fi reproșată; singurele emoții resimțite conștient au fost șocul și dezgustul.

Aveam să aflu mai târziu că se întâmplase deja clivarea, mecanismul de apărare al creierului prin care detașează faptele de emoții, tot ca să supraviețuiască – dacă acele emoții s-ar consuma în timp real, ar fi prea greu de dus, ar însemna colaps psihic.


Când echipajul de poliție a ajuns în fața ușii, agresorul a ieșit din apartament liniștit, spunându-mi „Iubi” sau ceva de genul ăsta, ca să le dea impresia că suntem împreună și că am sunat la poliție aiurea. Știa foarte bine ce face. Cei doi l-au crezut pe cuvânt, așa că mi-au spus: „Doamnă, dacă mai sunați o dată la 112 degeaba, vă dăm amendă – și dumneavoastră, și domnului!”.

„Cum degeaba? De ce credeți că am sunat degeaba?”, am răspuns.

„Păi ce v-a făcut, doamnă, v-a bătut, v-a violat, ce v-a făcut?”.

Revolta că m-au învinuit pe mine a fost mai puternică decât orice. I-aș fi omorât pe polițiști cu mâinile goale, aș fi descărcat pe ei toată furia din corp. Le-am zis că dacă ei cred că o să răspund la întrebarea asta pe holul blocului se înșală. Unul dintre ei a intrat cu mine în casă, unde i-am spus că fusesem violată.

„Depuneți plângere?”.

„Da”.

Nu existase nici o secundă alt răspuns în afară de „da”, nici atunci și nici în noaptea de dinainte, iar acuzația lor mă înverșunase și mai tare. Am plecat împreună cu agresorul, în aceeași mașină, la secția de poliție din apropiere.

Erau doi polițiști foarte tineri. I-am perceput ca pe niște puști, dar atitudinea lor nu a fost de puști curioși, ci intimidantă, autoritară și amenințătoare. Dacă mă ameninți că-mi dai amendă înainte să te-apuci să investighezi, să afli despre ce a fost vorba, înseamnă că deja mi-ai dat un verdict.



Secția 9 se află în cartierul Pantelimon și este una dintre cele mai mari din București. Am ajuns acolo în jur de 2 după-amiaza și am stat până la 8 seara.

Misiunea mea a fost să conving o serie de oameni că nu mint. Prezumția n-a fost niciodată de nevinovăție, sau măcar una neutră. Îmi amintesc dorința disperată de a fi crezută, șocul de a nu fi crezută și dezgustul pentru tot ce se întâmpla acolo, pentru felul în care se purtau cu mine.

Era sâmbătă, iar comandantul secției a fost chemat de acasă. Când apar cazuri grave, din câte am înțeles, sunt obligați să se prezinte la datorie. Când a apărut, era atât de supărat, încât m-a certat: „Doamnă, de ce ați venit să-mi stricați sâmbăta, ce e cu prostia asta?”.

După care a atribuit cazul unui ofițer de la Furturi Auto. Am dat declarația legat de tot ce s-a întâmplat în cele 9 ore în care fusesem sechestrată și violată, minut cu minut. Încă în stare de șoc, făceam tot posibilul să fiu cât mai coerentă și organizată în discurs, să nu-mi scape ceva; funcționam pe pilot automat, de parcă și de acea declarație depindea viața mea.

Polițistul a subliniat că nu sunt bătută și că e greu de crezut că cineva m-a violat atât timp cât nu prezint urme de leziuni pe față sau pe corp. I-am spus că nu m-a bătut, dar m-a strâns de gât și a stat majoritatea timpului cu antebrațul pe gâtul meu, că nu e nevoie să te lovească cineva ca să te imobilizeze. Nu m-a bătut, dar mi-a pus un cuțit la gât.

N-a părut impresionat, n-a considerat că ăsta e un argument valid. Pentru el, faptul că nu existau urme de agresiune fizică era de neconceput.

Când am ajuns la partea care conținea detalii sexuale explicite, omul a părut că se simte stânjenit. Și a chemat o femeie. Nu pentru mine, ci pentru el, că nu voia să asculte astfel de amănunte. Și mie mi-era rușine de-mi venea să intru-n pământ, dar era mai important să vărs tot din mine. Detaliile făceau parte din chinul prin care trecusem și nu aveam cum să le sar, erau jumătate din poveste, dar părea că puteau fi ascultate doar de către o femeie – o persoană a cărei singură diferență specifică era genul.

La un moment dat i-am zis: „Nu înțeleg de ce nu mă crede nimeni, adică, explicați-mi și mie de ce este atât de greu de crezut ce vă zic, de ce credeți că vă mint?”.

M-am așteptat ca ea să manifeste o minimă empatie față de mine.

A fost cea care mi-a explicat sec de ce nu mă crede nimeni. Mi-a spus că au foarte multe cazuri de cupluri în care soții se ceartă, în care femeia se supără sau vrea să-l șantajeze pe bărbat cu diverse și sună sau vine la poliție. Apoi, își retrage plângerea într-o săptămână, dar polițiștii tot trebuie să instrumenteze cazul de la un cap la altul. Pentru ei, este o muncă în zadar. De aia nu mă credea nimeni.

După ce a terminat polițista, s-a întors domnul de la Furturi Auto și am luat-o din nou de la capăt. Își notaseră tot, dar plângerea trebuie făcută și semnată olograf, așa că a trebuit să o transcriu. Între timp, mă tot întreba lucruri, insista pe ce spusesem, ca și cum voia să vadă dacă mă contrazic.

Era absurd: tocmai vorbisem două ore despre acel calvar, două ore pe care am fost nevoită să le transcriu, să le trăiesc iar și iar.

Apoi a apărut omul cu biletul. Și totul s-a schimbat.



La un moment dat, în timp ce eram sechestrată în propria casă, am scris niște bilete pe care le-am împăturit, le-am prins cu cârlige de rufe și le-am dat drumul de pe geam, în speranța că cineva le va găsi și va suna la 112. „Ajutor! Viol! Sunt sechestrată în casă, nu am telefon, sunați la 112, nume, prenume, adresa.”

S-a întâmplat ca unul dintre ele să fie găsit ulterior de un om care a sunat la 112, a fost redirecționat către secția 9, unde a venit și a adus biletul. Bărbatul a spus că inițial a crezut că e o glumă, dar că s-a gândit că are două fete acasă – și acum că mă vede pe mine în secție se bucură că a venit să aducă biletul. Mi-a urat de bine.

Deși în continuare refuzau să mă creadă, parcă am simțit că încep să-și pună întrebări. Totuși, cât de mult să mintă femeia asta, cât de plănuit să fie totul, încât să și scrie un bilet ca ăsta?

A contribuit și faptul că fusese chemată la secție și prietena căreia îi scrisesem și care sunase la 112. Venise pentru a da și ea o declarație. Abia ăla a fost momentul când oamenii legii au început să-și închipuie că s-ar putea să spun adevărul. Că nu e conflictul „standard” între parteneri, ceea ce i-a făcut să fie mai receptivi, să mă asculte.

Următorul pas era să merg la Institutul de Medicină Legală, doar că înainte m-au întrebat dacă sunt dispusă să plătesc testul. Dacă nu îmi permiteam sau nu voiam, trebuia să declar pe proprie răspundere că renunț la acest pas din proces. 200 de lei pentru cea mai importantă piesă din puzzle.

Era 8 seara când am pornit spre IML cu mașina poliției. Acolo m-au așteptat prietenii mei. M-am așezat pe scări. Fumam compulsiv și le povesteam ce se întâmplase. O luasem de la capăt cât am așteptat să intru la medic. Era prima mostră de normalitate a zilei, oamenii mei care mă ascultau și cărora le părea rău pentru mine.

Atitudinea domnului doctor a fost umană – pentru prima oară, în decursul acelei zile, autoritățile s-au purtat cum era normal să se poarte.

Între timp, mi se învinețise gâtul, se vedeau clar urmele de degete și eram vânătă în zona bărbiei și a gurii, pentru că respectivul mă mușcase în încercarea de a mă săruta. Abia acea urmă de strangulare de pe gât a putut să demonstreze polițiștilor că tot ce s-a întâmplat a fost împotriva voinței mele.

De la IML am plecat acasă cu băieții de la expertiză judiciară, pe la vreo 10 seara. În mașină, unul dintre ei, cel care conducea echipa și care era probabil specialistul de serviciu, care, de asemenea, fusese chemat de acasă, mi-a spus: „Doamnă, sunteți prea calmă pentru o victimă de viol”. I-am răspuns că nu sunt calmă, că sunt în stare de șoc. Faptul că nu plâng sau nu îmi smulg părul din cap nu este o dovadă a faptului că mint, este pur și simplu felul meu de a reacționa și că nu ar trebui să citească mai mult decât e cazul în aparentul meu calm.

Nu eram calmă, funcționam în continuare conform adrenalinei generate de starea de șoc, nu resimțeam fizic că nu dormisem nici un minut cu o noapte înainte, nu resimțeam foame, nu simțeam nimic. Nici măcar un pahar cu apă nu băusem.

În tot acest timp, prietenii mei mă așteptau în fața blocului. După ce au plecat polițiștii, m-au luat la ei acasă, unde mai bine de o săptămână au avut grijă de mine ca de un animal rănit.

M-au oblojit, mi-au dat de mâncare, m-au auzit spunând aceeași poveste de o sută de ori și m-au ținut în viață. Nu era grija pe care o ai față de un musafir, era cea pe care o ai pentru un bolnav la pat. Spuneam povestea ca un robot. Fără să vărs o lacrimă. Eram anesteziată, în stres post-traumatic, amorțită de pastile.

Când am început să spun povestea urlând, a fost un semn că încep să ies din șoc; și-am simțit că trebuie să fac ceva, repede. Trebuia să fac orice îmi stă în putință pentru a-mi susține cazul, așa că primul impuls a fost de a-l suna pe singurul om apropiat care-l cunoștea pe agresor. L-am rugat să mă susțină în proces, să confirme cum și de unde mă cunoșteam cu agresorul. Am fost refuzată, așa că am continuat să caut alte metode de a satisface acel sentiment de urgență.

În mintea mea, procesul urma să aibă loc săptămâna următoare, iar eu trebuia să-mi construiesc cazul. Am continuat să sun în stânga și-n dreapta, pe oricine îmi imaginam că ar putea să mă ajute, chiar și cu un sfat. Am sunat oameni cu care nu vorbisem de ani de zile, cu care mă știam tangențial, dar disperarea mă făcea să trec peste convențiile sociale. Știam că mi se întâmplase ceva rău și că nu aveam de ce să-mi fie rușine.

Într-un fel sau altul, prin niște cunoștințe, am ajuns la comandantul poliției sectorului pe raza căreia era dosarul. Ne-am întâlnit la Academia de Poliție, unde preda, iar răspunsul lui n-a fost nici pe departe cel pe care mi-l doream. M-a sfătuit să uit ce s-a întâmplat și să-mi văd în continuare de viață, mi-a spus că n-am nicio șansă cu plângerea, n-am nicio șansă să ajung în justiție, d-apoi să câștig un proces. Mi-a spus cam așa: e cuvântul tău împotriva cuvântului lui, n-ai nicio dovadă, ai circumstanța agravantă pentru tine că l-ai invitat la tine acasă. N-o să te creadă nimeni.

Mi-a spus și: Domnișoară, în România nu există viol, există instigare la viol. Această frază mi-a rămas în minte pentru totdeauna.

Sunt convinsă că omul ăsta mi-a vorbit sincer. Cred că m-a crezut și, din punctul lui de vedere, mi-a dat acele sfaturi pentru binele meu. Am perceput sfatul lui ca și cum mi-ar fi spus: Ești tânără, du-te și vezi-ți de viață, o să uiți și cu asta basta. Lasă lucrurile așa pentru că procesul va fi foarte greu și nu faci altceva decât să te chinui.

Atunci am realizat că e nevoie de încăpățânare dacă vreau să merg mai departe, să depășesc fiecare piedică. Pentru că reflexul este să-ți retragi plângerea sau să nu mai continui, să te ridici și să pleci.

Atunci credeam că motivațiile mele sunt nevoia de a fi crezută, de a se demonstra că nu mint. Mai târziu, mi-am dat seama că puterea venea dintr-o nevoie enormă de vindecare.

Așa că am dus procesul ăsta în spate ca să justific faptul că am invitat un bărbat la mine acasă. Dacă eu nu l-aș fi invitat la mine acasă și n-aș fi pornit de la această prezumție de vinovăție, această etichetă pe care mi-au pus-o autoritățile, poate n-aș fi fost atât de îndârjită să le demonstrez tuturor că am fost o victimă. Pentru că știam că avem, ca societate, această meteahnă. Orice fel de invitație a unei femei este percepută ca o invitație la sex, cu atât mai mult o invitație în spațiul intim al casei.


În situații de genul ăsta sistemul de sprijin se compune din bucăți și nu știi nici de unde poate veni ajutorul, nici dezamăgirile și nici cât poate dura.

Am avut norocul să am lângă mine prieteni minunați, fără de care n-aș fi putut supraviețui în perioada aia și, de fapt, pe tot parcursul procesului. Oameni cărora deși le-am mulțumit de o mie de ori, tot nu va fi niciodată de-ajuns. Dar au fost și oameni care au refuzat să mă asculte, oameni care nu au știut ce să-mi spună și chiar oameni care m-au învinovățit. Apropiați, prieteni care nu au putut trece peste faptul că eu l-am chemat pe acel om acasă și care nu au văzut că nimeni, niciodată, niciunde nu merită să trăiască ce am trăit eu.

Mergeam la terapie ori de câte ori reușea psihiatrul să mă primească, minimum de trei ori pe săptămână, altfel probabil că aș fi clacat. Norocul meu a fost că începusem deja un proces terapeutic cu un profesionist excepțional, specializat în traumă, încă de dinainte să fiu violată. El a fost cel care mi-a explicat că în caz de incendiu, prima grijă e ca oamenii să aibă apă, pâine și pături. Apoi vorbim și despre orice altceva.

Dar toate astea erau pentru mintea și sufletul meu. Realitatea cerea mai mult. După o săptămână de stat la prieteni, mi-am găsit unde să mă mut, pentru că în casa din care-am ieșit cu poliția n-am mai putut pune piciorul. Abia am reușit să-mi adun lucrurile.

Eram în siguranță, ajutor primeam din toate părțile, dar aproape jumătate de an lupta mea a fost cum să muncesc, cum să supraviețuiesc. În mai am început un job la care abia am rezistat trei luni, un altul în care funcționam la jumătate de capacitate, cu viața vraiște și mintea pisată de pastile de psihiatrie. Am zis mereu că Bucureștiul m-a ținut în viață. Faptul că trebuia să trăiesc aici, deci să muncesc, m-a făcut să nu-mi permit să mă sparg în bucăți.

Știam că acel proces nu se va întâmpla într-o lună și că singura mea șansă era să-mi trăiesc viața în paralel cu el. Nu c-aș fi avut de ales, nu-mi dădea viața o pauză ca să stau și să sufăr. Cu mintea de-acum mă gândesc că a fost mai bine așa. Nu aș fi avut resursele să procesez ce mi se întâmplase, mi-a luat șase ani să le găsesc lent și nu întotdeauna conștient.

Au trecut luni bune până să fiu chemată pentru audieri și să mi se prezinte ofițerul de caz. Era deja noiembrie când am luat-o de la capăt, cu punct și virgulă, toată declarația cap-coadă, plus-minus niște întrebări. Nu părea să existe varianta în care ei pornesc de la ceva existent și cineva vine și îți pune întrebări suplimentare, are vreo premisă, urmărește vreo pistă sau ceva de genul ăsta.

Nu. Nu îți spune nimeni de ce ești acolo. Nu vezi nicio matrice logică în spate, pentru că interacțiunea umană este aproape zero. Adică te duci ca la spovedanie, vii, povestești, te ridici, pleci. Ți se pun trei întrebări și ți se spune că te sună ei. Diferența e că acum nu mai trebuie să îi convingi că spui adevărul; trebuie doar să îi ajuți să instrumenteze cazul. Să vină proba de la IML, să mai dai o declarație după ce a dat agresorul o declarație, să se adune piesele de puzzle.

Nu mă simțeam bine să fiu acolo, dar eram motivată să văd că măcar se mișcă ceva.

Îmi aduc aminte că după fiecare povestire – patru la poliție, două la parchet și șase în justiție –, senzația fizică era că cineva mi-a dat un șut în stomac. Mă epuiza fiecare vizită, dar refuzam cu obstinație să-mi dau voie să simt ceva. Îngropam tot și mergeam înainte.

După alte câteva luni am fost nevoită să-l cunosc pe noul ofițer de caz. Se schimbase, de data asta ajunsesem pe mâna unuia tânăr și entuziast, care părea că vrea să-și facă meseria. Am luat-o de la capăt.

Comunica mai mult cu mine, mi-a dat numărul de telefon, și mi-a zis că e OK să îl sun și să-l întreb dacă mai sunt vești. Tot de la el am primit și o hârtie pe care erau listate câteva ONG-uri care ar fi putut să mă ajute din punct de vedere psihologic. Absolut toate erau specializate în violență domestică, ceea ce nu m-a ajutat.

Apoi m-au chemat la Inspectoratul General al Poliției Române pentru un interviu poligraf. Când am ajuns acolo, cineva i-a spus ofițerului de caz că nu știe codul de procedură penală și că m-a chemat degeaba, pentru că doar acuzatul poate fi audiat cu detectorul de minciuni, nu victima. Iar eu eram victima.

Trecuse mult timp, eram descurajată și scârbită de cât de încet se mișcau lucrurile; faptul că oamenii erau pur și simplu slab pregătiți, deși m-a revoltat, n-a putut să mă convingă să renunț. Nu era nimic ce m-ar fi putut convinge să renunț.

Dar în ciuda așteptărilor mele, se pare că munca lor a fost făcută bine. A fost un dosar de succes. Drept urmare, după doi ani, dosarul s-a mutat de la Poliție la Parchet. Țin minte că ofițerul de caz a fost foarte fericit, m-a sunat să-mi spună: Dosarul a mers mai departe. Felicitări! Ajungem la Parchet!.


La Parchet am întâlnit o procuroare.

Atitudinea era alta. Oamenii mă credeau. După doi ani, am avut pentru prima dată acces la dosar. Am aflat că rezultatul IML atesta prezența contactului sexual și prezența leziunilor la nivelul gâtului. În fotografii, se vedeau urmele de strangulare. Am aflat că el susținuse în mai multe declarații absența contactului sexual și într-o altă declarație prezența lui – cu mențiunea că fusese consimțit.

În acest proces, statul român mă reprezenta pe mine, prin procuroare, și dădea în judecată agresorul. Am decis să-mi caut și un avocat, doar pentru că simțeam că mi-ar fi mai bine să am pe cineva care să poată consulta dosarul și să mă poată sfătui pas cu pas. A fost felul meu de a da acestei încercări toate șansele pe care puteam să i le dau, deși procuroarea îmi spusese același lucru: nu vă faceți prea mari speranțe, este cuvântul dumneavoastră împotriva cuvântului lui. Chiar dacă există aceste probe, faptul că a existat contactul sexual putea să fie consimțit, urmele alea pot să fie pur și simplu dovada unui contact sexual mai sălbatic și atât.

Am apelat la o organizație de sprijin pentru femei, care mi-a recomandat o avocată și a plătit jumătate din onorariul ei. Am pregătit procesul împreună, au fost două audieri preliminarii, două înfățișări preliminarii, o înfățișare în care au fost chemați martorii, respectiv domnul cu biletul, prietena mea care sunase la poliție și prietenul la care stătusem în perioada imediat următoare, care auzise amenințările pe care le primisem de la agresor. Da, pentru că mă suna și mă amenința.

Odată ajunsă la proces, în martie 2017, am simțit că procuroarea de ședință voia să câștige. A contat și faptul că declarațiile din proces ale agresorului au fost la fel de contradictorii ca declarațiile anterioare.

N-o să uit niciodată prima înfățișare, prima dată când am revăzut agresorul, după doi ani. Tremuram ca o vargă și tot ce am putut face a fost să-l strâng foarte tare de mână pe bunul meu prieten, care m-a însoțit la tribunal de fiecare dată.

Procesul în sine este ceva sinistru. Ești chemat acolo într-o zi oarecare, în care se judecă o mulțime de cazuri oarecare. Aștepți să-ți vină rândul. La una dintre cele patru înfățișări de la tribunal, cazul meu a fost lăsat ultimul, să nu mai fie alți spectatori în sală, ceea ce însemna că stăteai acolo niște ore și ascultai tot felul de povești până să-ți vină rândul. De la oameni care furaseră saci de ciment, gresie și adeziv de pe șantier, la furt de electricitate de la ENEL sau jefuirea unui magazin de cartier.

De la prima înfățișare până la sentința de la Tribunal a trecut aproape jumătate de an. Mi-ar plăcea să îmi amintesc exact detaliile zilei în care s-a pronunțat sentința, sau ale celor anterioare. Tot ce știu însă e că stările alternau între anxietatea de a revedea agresorul, presiunea de a fi coerentă și speranța unui rezultat bun. În ziua verdictului, s-a adăugat si bucuria de a fi câștigat, bucuria unei sentințe care în opinia avocatei era neîntâlnit de mare. Șase ani și patru luni.

Agresorul a făcut apel, ceea ce a prelungit procesul cu încă jumătate de an. Motivul pentru apel era că este unicul întreținător de familie, nimic mai mult. Astfel că în martie 2018 a venit decizia definitivă: 4 ani și 10 luni, cu executare.

Din momentul în care am depus plângerea până la prezentarea sentinței finale de la Curtea de Apel au trecut fix trei ani. Mi-aș fi dorit ca rezultatul să însemne o încarcerare pe o perioadă mult mai lungă de timp. Însă a fost o victorie. Este cea mai mare victorie a vieții mele de până acum. Este lucrul de care sunt cel mai mândră.

Au fost cei mai grei trei ani din viața mea. Era un capitol care nu se putea închide pentru mine până nu exista această rezoluție a condamnării. Atât timp cât lucrurile erau în desfășurare, suferința mea era acolo, pentru că nu exista acea finalitate pe care mi-o doream cu îndârjire – aceea de a demonstra că nu fusese vina mea, de a se face dreptate.

Așa că mi-am văzut de treabă, cărând un bolovan uriaș după mine, o traumă imensă pe care toată terapia și toată bunăvoința nu o puteau înlătura. Avea cap, dar nu avea coadă, și eu nu puteam să mă uit la o chestie care era în curs de desfășurare. Nu puteam să o analizez obiectiv, nu puteam să o integrez, nu puteam să-i fac nimic, pentru că nu se mișca odată.

Au fost trei ani de post-traumă, în care singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să duc în spate acest proces și să mă închid într-o carapace, să nu ies cu nimeni, să nu vorbesc cu nimeni, să nu mă pot apropia la 100 de metri de un bărbat necunoscut, să-mi pun efectiv toată existența ca femeie on hold, să trăiesc într-o frică pe care mă chinuiam groaznic să mi-o conțin.

Procesul de vindecare începuse, dar se întâmpla în termenii lui. Cu izolarea traumei, în prima instanță. Era un corp străin, departe de mine, încapsulat în bolovanul ăla.

Oricât de mult te-ai chinui să bagi trauma unui viol sub preș, n-ai cum. E o traumă identitară, te anulează ca femeie și ca ființă umană, în totalitate. Tot ce poți să faci este să-ți creezi o altă identitate, pentru că nu ai cum să te întorci la identitatea pe care o aveai înainte.

Nu mai e accesibilă, ea nu mai există.

E ca o caracatiță, se întinde peste tot, de la faptul că tresari pe stradă când auzi un zgomot până la relațiile tale, de orice fel. Este cu siguranță cea mai traumatizantă experiență din viața mea, cea mai grea, cea mai dură, dar și una pe care mi-o asum, cu nume și prenume, oricând, de care nu mi-e rușine.

Da, aș vrea să nu se fi întâmplat, dar eu nu am făcut nimic greșit, nu e nimic ce consider că aș fi putut face mai bine.

Faptul că a trebuit să pun necazul în cuvinte, pe care să le repet cu precizie de la o declarație la alta, m-a făcut să-l raționalizez abrupt și să-i găsesc un schelet de informații. La ele se adaugă detalii adaptate în funcție de interlocutor și context. Livrate mecanic, să nu încarce și mai mult un subiect greu și sensibil.  

Așa că și textul ăsta e un organism viu care se transformă la fiecare rescriere. Pierde paragrafe, cere altele noi și e la fel de strident ca amintirea celor întâmplate. Ca povestea însăși, cea care oricât ar fi de analizată și integrată, tot capătă noi și noi valențe.


Abia după proces am reușit să realoc cantitatea aia enormă de energie înspre vindecare și înspre ceea ce înseamnă viața de zi cu zi. Una plină și normală, banală chiar, cu joburi care durează mai mult de trei luni, relații ceva mai sănătoase, aceeași iubire față de prietenii mei și vise clasice de adult.

În martie 2021, navigând din nou pe portalul Ministerului de Justiție, am aflat că agresorul meu depusese a treia cerere de liberare condiționată, care avea șanse mari să-i fie acceptată.

Eram convinsă că o să iasă și o să vină după mine, că eu sunt pentru el femeia care l-a băgat în pușcărie. Am făcut în două zile planuri să-mi vând mașina, pe care o putea recunoaște, și să mă mut undeva unde nu m-ar fi putut găsi.

Am plecat la munte două săptămâni, să mă liniștesc și să înțeleg ce pot face. Am retrăit tot, de data asta cu toate emoțiile de sub preșul ultimilor șase ani. Am plâns, am scris, m-am plimbat în natură și am lăsat totul să treacă prin mine. După ce m-am liniștit puțin, am luat și decizia de a nu mă constitui parte în procesul lui de eliberare condiționată, deși aflasem că am această opțiune.

Aș fi putut să depun o cerere prin care să fiu înștiințată în momentul în care va fi eliberat; chiar îmi doream asta, dar cererea s-ar fi înregistrat într-un dosar la care el avea acces, ceea ce mă expunea riscului ca el să îmi afle noua identitate și domiciliul. Deci nu rezolvam nimic. N-am mai vrut s-o iau de la capăt. Sper că mă va lăsa în pace.

Între timp, am intrat într-un grup de sprijin emoțional pentru victime ale violului. Am fost la preoți, la terapeuți alternativi, am dublat numărul ședințelor de terapie. Am făcut tot ce-am simțit că mă poate ajuta să vindec, să ard tot și să arhivez această traumă în viața mea.

Țin la îndemână vorbele terapeutului: nu depășești niciodată trauma, nu treci peste ea, înveți doar să trăiești cu ea. Singurul lucru la care am putut să mă gândesc a fost să identific numărul de telefon al poliției locale din arealul în care locuiesc și să-mi instalez aplicația 112 pe telefon. Pentru că, real, nu poți face nimic altceva. Nu există ordin de protecție pentru așa ceva.

Doar să dai un refresh din când în când portalului de justiție să vezi ce s-a mai întâmplat, dacă s-a admis cererea de eliberare. Nu-mi imaginez că ar trebui să fie de datoria statului să vină, să te tragă de mânecă, să-ți spună ce se mai întâmplă, dar ar putea să contribuie la acest reparatio al victimei, pe lângă încarcerarea persoanei care a comis o ilegalitate.

Când treci printr-un viol, povestea e singurul lucru care îți rămâne, singurul lucru din care poți scoate ceva bun. Da, întreg procesul de vindecare te face un om mai bun, dar asta e doar pentru tine, nimic de împărtășit lumii.

Așa că scriu asta pentru că dacă e acolo chiar și o singură femeie care a trecut prin asta și vrea să depună plângere, să știe că se poate. Vreau să strig că se poate, că poliția și justiția, în ciuda aparențelor, uneori își fac treaba, că durează o eternitate și îți trebuie o răbdare care frizează nebunia, dar victoria poate exista și face toată diferența din lume.  

Dacă vrei s-o faci, fă-o, că se poate, dar dacă vrei s-o faci, să știi că o să dureze. Încearcă să respiri în perioada asta, altfel vor fi niște ani din viața ta pe care nu-i mai iei înapoi.

Am încercat să fiu îngăduitoare cu ideea că atât pot face oamenii, ăsta-i sistemul. Există această dezamăgire a priori pe care o simte omul față de poliție și de justiție. Așteptarea e ca ele să nu funcționeze. În plus, ne chinuim să le găsim scuze. Ce nu este scuzabil în niciun fel însă este că oamenii din poliție și din justiție nu au o pregătire psihologică de bază, că nu i-a învățat nimeni cum să abordeze victima unui viol sau a violenței sexuale.

Nu încerc să conving pe nimeni că asta este calea sau că te face mai puțin victimă dacă n-ai depus plângere. Sunt foarte multe victime care n-au depus plângere și care se simt vinovate și rușinate și judecate pentru faptul că n-au făcut-o. Își închipuie că oamenii vor crede că n-au avut curaj sau că mint. Cea mai mare frică a unui om în postura asta este că cineva, oricine pe pământul ăsta, o să-i spună că minte.

Știu cum e, dar știu cum e și când ești crezută. Vindecător.


Dacă vrei să-i scrii Cristinei, o găsești la cristina.olteanu.me@gmail.com.


Ce se întâmplă când depui o plângere?

În caz că știi pe cineva care a trecut prin violență sexuală și are nevoie de informații de ghidaj pentru a depune plângere penală și pentru a găsi forme de ajutor ca să o ajute în vindecarea traumei, iată pașii principali ai procesului – așa cum i-ai regăsit și în eseu. E bine de știut că orice act de violență sexuală neurmat de formularea unei plângeri penale crește riscul ca agresorul să facă noi victime.

Asistență medicală de urgență

Dacă victima se simte rău, este rănită, și are nevoie de îngrijire medicală, e important să meargă cât mai repede la cel mai apropiat spital de urgență. Va primi îngrijiri, iar medicii de acolo vor anunța polițiștii, care pot veni la spital să o audieze.

Plângere la poliție

Victima poate merge la cea mai apropiată secție de poliție. (În cazul victimelor adulte, cercetarea penală se deschide doar la plângerea victimei.) Polițiștii îi vor lua o declarație, cerând informații detaliate despre incident. În cazul victimelor femei, procedura de audiere ar trebui făcută de ofițeri femei. În procesul de audiere victima are dreptul de a fi însoțită de un psiholog.

Poate depune plângerea în maximum 3 luni de la incident, dar dovezile cele mai importante – cele biologice – se pot recolta în primele 24 de ore. De aceea, e important ca victima să păstreze hainele cu care era îmbrăcată în momentul incidentului și să nu se spele, fiindcă pe corp și haine rămân dovezile agresiunii.

Expertiza medico-legală

Următorul pas este la Serviciul de Medicină Legală (există unul în fiecare județ, de obicei arondate spitalelor județene), pentru ca victima să obțină expertiza medico-legală care să ateste agresiunea suferită, dar și să dovedească, în unele cazuri, ADN-ul agresorului. Această expertiză se face doar cu ordonanța poliției, așa că victima trebuie să fi fost înainte la Poliție.

Sunt prelevate probe biologice în urma examinării ginecologice și sunt consemnate în raport și alte dovezi de agresiune fizică, dacă există. Poliția plătește pentru consultație (63 de lei) și pentru expertiza medico-legală (alte câteva sute de lei, în funcție de ce analize biologice au fost recoltate), pe baza unei facturi emise de serviciul medico-legal. Dacă victima dorește să plătească ea, o poate face. ONG-urile recomandă totuși ca victimele să aibă bani la ele, fiindcă situația poate fi diferită de la un caz la altul.

Audieri

Victima ar trebui audiată o singură dată, la modul ideal. Practica arată că, de multe ori, ea mai este audiată cel puțin o dată de procuror, în cazul în care nu există suficiente detalii în dosarul pe care l-au pregătit polițiștii. În realitate, se întâmplă ca victimele să fie audiate și de mai mult de două ori, motiv pentru care va fi chemată la secția de poliție sau ulterior la Parchet.

Instanță

După finalizarea cercetării penale, în cazul în care există suficiente dovezi, se ajunge la judecarea în instanță, acolo unde victima va depune încă o mărturie în fața judecătorului. Potrivit legii 211/2004, victimelor violurilor li se acordă asistență juridică gratuită, dacă au sesizat organele de urmărire penală sau instanța de judecată în termen de 60 de zile de la data săvârșirii infracțiunii. Agresorul poate fi arestat preventiv în acest timp, pe baza dovezilor procurorilor – certificatul medico-legal, declarații ale martorilor.

Post-instanță

Limita minimă de pedeapsă pentru viol este de cinci ani, iar maximul de 10 ani. Pedepsele cresc în anumite condiții, printre care: dacă victima este minoră, agresorul este membru al familiei sau dacă au existat doi agresori sau mai mulți. În timpul procesului, victima are dreptul să specifice că dorește să fie informată când va fi eliberat inculpatul și să ofere o adresă de corespondență pentru a i se comunica decizia.

Aceste informații au fost scrise cu ajutorul ghidurilor realizate de organizația A.L.E.G. și rețeaua de ONG-uri Rupem tăcerea despre violența sexuală. Alte informații au fost verificate cu un procuror.


Resurse de sprijin

Un avocat sau un consilier de la un ONG de profil poate însoți victimele la poliție și ajuta cu demersurile legale necesare. Pentru asistență juridică gratuită există și Rețeaua Actedo.

Unele organizații oferă consiliere specializată și grupuri de suport pentru persoanele care au fost supuse violenței sexuale, cum sunt asociațiile Comma sau Anais.

Victimele minore pot apela la servicii de asistență socială și asistență psihologică din Direcțiile Generale de Asistență Socială și de Protecție a Copilului, din fiecare județ sau sector al Capitalei.

Iată și o listă DoR de resurse despre mai mult context despre abuz, violență și educație sexuală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.