Editorial DoR #31: Tu cu cine te lupți?

Când cetățenii se ceartă, sistemele disfuncționale prosperă.

Ascultam recent un podcast despre mișcarea #metoo și de ce a prins în acum și nu mai devreme, deși mulți dintre cei acuzați de abuz, hărțuire și violență mai fuseseră identificați. Exemplul din poveste era un dramaturg american, Israel Horovitz, expus încă din anii ’90 ca un libidinos care-și folosea puterea – de a angaja, de a distribui, de a promova – pentru a-și agresa actrițele și colaboratoarele. Mai multe femei și-au spus atunci povestea, într-o publicație din Boston, dar nu i s-a întâmplat nimic. Douăzeci de ani mai târziu, poveștile au reapărut, cu noi victime – inclusiv fosta prietenă a fiului – și noi dovezi. De data asta, nu doar că au fost auzite, dar Horovitz a fost, în sfârșit, marginalizat.

Una dintre teoriile care explică succesul valului recent ține de neputință. SUA, dar nu numai, este condusă azi de o figură autoritară, capricioasă și aparent imună la dezvăluiri care ar trebui să-i clatine poziția politică. Donald Trump poate agresa femei, poate să-și păstreze averea secretă, poate declara că nu vrea imigranți din țări „de căcat” și poate să propună înarmarea profesorilor pentru a face școlile mai sigure. Și nu i se întâmplă nimic.

Teoria la care mă refer se numește „teoria violenței orizontale” și ideea din spate e simplă: când puterea supremă – într-un stat, într-o companie, într-o familie, până la urmă – pare de neclintit, cei guvernați ajung să-și canalizeze neputința și frustrarea în atacuri orizontale îndreptate împotriva celor cu care sunt, mai mult sau mai puțin, pe picior de egalitate.

Prin această lentilă, faptul că Trump poate să scape nepedepsit dacă „prinde femeile de păsărică” a amplificat un val de furie care i-a măturat pe cei mai puțin puternici, dar la fel de vinovați. Asta e partea pozitivă a acestei „violențe orizontale”.

România are aproape întreaga istorie dominată de figuri autoritare aparent de neclintit – în majoritatea celor 100 de ani pe care îi sărbătorim anul acesta am fost conduși de regi, generali de armată și dictatori care organizau țara și populația după cum își doreau, lăsându-ne să ne ciondănim între noi, de cele mai multe ori cu minime consecințe pozitive. În interbelic, impotența populară a dat naștere legionarismului care, fără o opoziție politică reală, și-a găsit inamici în rândul oamenilor de rând: evreii, orice soi de progresiști și oricine nu părea suficient de ortodox. În comunism, cu Partidul și Securitatea instalate aparent pe vecie, lupta de supraviețuire – pentru resurse și o minimă formă de putere – se ducea adesea între vecini. (Vedem moștenirea asta în interacțiuni cu orice sistem sau birocrație. Cum mi-a spus un fost membru al guvernului tehnocrat despre ce a văzut în sistemul pe care a încercat să-l schimbe: după ani de zile în care ai fost futut, la un moment dat ajungi să ai puțină putere. Cum, după cât ai așteptat, să nu-i fuți și tu pe alții la rândul tău?!)

Cei nici 30 de ani trecuți de la Revoluție n-au construit încă un spirit civic și o conștiință democratică suficiente să șteargă reflexele de comportament instalate de diversele forme de autoritarism pe care le-am trăit. Reflexul nu e să construim împreună, ci mai degrabă să ne demolăm unii pe alții. Capra vecinului e mult mai atrăgătoare și mai facilă decât contestarea metodică a autorității.

Când cetățenii se ceartă, sistemele disfuncționale prosperă. Poveștile din acest număr o demonstrează. Sistemul de nașteri este falimentar și nu are nicio șansă de schimbare cât timp cei care-l compun – medici, pacienți, familii, moașe – se ceartă între ei, nu împreună, contra decidenților. Medici tineri caută o direcție pe care n-o oferă școala, în tabere la mănăstiri, unde, dincolo de spiritualitate, primesc și pseudo-știință cu o garnitură de ultra-naționalism. Vei mai cunoaște și o familie revenită în România, care se destramă și pentru că se consideră unul pe celălalt vinovat de un eșec antreprenorial care, având în vedere cum sunt făcute regulile jocului, era scris dinainte.

Actuala guvernare și aliații ei mediatici ne vând o Românie în pericol, însă dușmanii n-au puterea reală care le este atribuită – nici Soros, nici grupurile minoritare, nici ONGiștii, nici orice soi de progresiști sau pro-europeni, nici multinaționalele. Nici chiar DNA. Orice putere au, e una menită să echilibreze balanța istorică care, în România, a favorizat mereu autoritarismul și uniformizarea. Nu e nici puterea asta alternativa ideală – mai ales că nu toți acești „dușmani” se înțeleg; unii abia se acceptă –, dar e una pe care România n-a trăit-o mai deloc în cei 100 de ani de istorie.

Cum spunea recent un istoric elvețian surprinzând totuși că România e într-un punct mai bun decât în 1918: Ce vom alege pe viitor? Încă o perioadă autoritară, facilitată de certurile dintre noi? Sau o construcție dificilă, diversă, imprevizibilă, dar în care, indiferent de neînțelegeri, stăm în primul rând cu ochii pe adversarul natural al unei democrații funcționale: puterea care vrea și mai multă putere.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #31

Căutări (I)
Primăvară, 2018

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *