Editorial DoR #35: Dragă Selly

Acest text deschide numărul #35 din DoR; Selly e un vlogger de 18 ani care e subiectul unuia dintre portretele din acest număr.

Dragă Selly,

Pe când scriu asta, tu probabil bifezi checklistul pentru party-ul de majorat. Ești coios, să știi: m-ar termina stresul de a-mi transmite live ziua pe net, dar dacă e cineva căruia o să-i iasă, tu ești.

Păstrând proporțiile, și eu am depus efort la 18 ani. Ai mei au obținut un soi de subsol de vilă într-un ștrand din Târgu-Mureș, am chemat pe cine mi-a trecut prin cap, inclusiv pe Iuliana, pe care voiam s-o combin, deși nu-mi aduc aminte de ce. Doar că asta se întâmpla acum 20 de ani și uneori mă bucur că n-am prins streamingul de viață personală, storyurile și daily vlogurile. Încă aveam un soi de păr lung și prea multe haine maronii, de parcă eram un curier din filme, care nu renunțase la visul de-a fi într-o trupă cu succes local. Undeva pe la miezul nopții, colegii m-au azvârlit în Mureș, iar după puțin timp niște șmecherași locali ne-au luat mâncarea, inclusiv tortul din care nu țin minte să fi gustat.

Privind înapoi, poate ar fi ieșit ceva de-aici dacă era filmat bine. Cu siguranță mai bine decât încercările mele de atunci, trase cu un Panasonic adus de tata din Olanda și care era de mărimea celor cu care se trăgeau cadre mișcate pe la nunți. Făceam sketch-uri în care eu jucam instructorul pe care pârâia kimonoul, iar elevul meu era vecinul Florin, zis Gigantu’, care abia ducea acul cântarului la 50 de kile; de la ștrandul fără apă în care jucam roluri de salvamari; din sufrageria unde prezentam „Știr(b)i” cu frate-miu, îmbrăcat cu un sacou găsit la tata în dulap; de prin casele altora unde filmam niște proto-TikTok pe B.U.G. Mafia și improvizam talk show-uri politice ca să dezbatem NATO, mineriade și altele pe care nu le înțelegeam.

De ce-ți spun toate astea? Pentru că, într-o formă sau alta, vom fi mereu așa la 18 ani. Diferența e că pe tine te știu și-ți văd maturizarea în timp real, de șase ani încoace, milioane de oameni. Tot respectul pentru creativitate, disciplină și curaj, boss. Am cunoscut colegi de-ai tăi de generație făcuți zob de bullying online, alții speriați când apasă publish, că cine știe ce hate urmează, ori puști îndrăgostiți de telefon și în același timp speriați că îi lipește de ecran chiar și opt ore pe zi. Știu că nu ești pe ecranele lor să-i educi; nici nu e treaba ta. Dar sper să rămâi pe ecranele lor ca să le spui să fie chill. Să facă în ritmul lor, să experimenteze, să lase hate-ul, să-și cunoască comunitățile, să vadă câte te poate învăța YouTube, să-și flexeze pasiunea, să fie în lume.

Textul scris de Irina despre tine în DoR #35 e mai degrabă pentru colegii noștri de generație, căci ai tăi știu bine cum domini vloggingul românesc de azi. Dar o să vezi că ești într-o revistă aparent indecisă, care trece de la singurătatea depresiei la nostalgia meselor în familie, de la hotărârea cu care Cristina Neagu scrie #iwillbeback pe Insta la crimă – cea mai tragică urmare a violențelor fizice și de limbaj cu care tratăm femeile în România, de la un prim-ministru maghiar care visează la o Uniune Europeană creștină și îmbrățișătoare de steaguri și granițe la o fostă ministră a educației din Moldova, care reprezintă treimea de populație care muncește în diaspora și dă zilnic refresh, ca să vadă dacă o merita vreodată să revină.

Ăsta e contextul fluctuant în care trăim, în care tu ești numărul unu în topuri și în care mulți din generația ta se întreabă dacă vor putea să facă în România tot ce-și doreau. Ție e posibil să-ți iasă. Dar cum facem să le iasă și altora? Cum facem să ai colegi de clasă care să poată face medicină fără să se întrebe dacă tipul din halatul de lângă ei are diplomă reală sau nu? Dar colege care să ajungă magistrați și care să nu simtă că merg la muncă cu ministrul Justiției pe umeri? Sau cum facem să-i sprijinim pe unii să ajungă profi care să facă orele mai relevante și școala un spațiu sigur pentru ca oricine să se descopere?

O să-mi spui că ai mai auzit-o pe-asta cu reprezentarea generației, că tu nu faci politică. Nici eu nu făceam. Așteptam doar următoarea bere, la care să-mi imaginez ce bine o să-mi fie într-o zi. Și a fost: realitatea asta cu UE în care ai crescut tu e mai bună decât era a mea la 18 ani. Dar e vulnerabilă.

O să fiu părtinitor și-o să-ți spun că oricât ar trebui îmbunătățită, tot merită construcția asta europeană să fie ținută în picioare, iar pentru asta trebuie să trimitem cât mai puține Olguțe să ne reprezinte. Așa că, da, sper să te flexezi în mai la alegerile europarlamentare. Sper să te flexezi și în iarnă, la prezidențiale. Sper să te flexezi de câte ori va fi nevoie și la alegerile din 2020, și nu pentru părinții tăi, ori pentru noi ăștia 30+, ci pentru comunitatea ta. Să poată rămâne sau reveni sau construi aici, nu să păzească ani întregi piețe de la Cluj până la Constanța de ideile grandomane ale unora ca Liviu Dragnea.

Întreabă-l pe Denis de la The Motans de ce s-a cărat din Moldova, de ce spune în Ctrl Alt Delete: „Am dat prea multe, dar în schimb, prea puține am primit / Îmi pare rău, mă dau bătut / Moldova, R.I.P. / Pașaportu-n dinți / Ctrl Alt Delete”. Eu n-aș vrea să te văd nici pe tine, nici pe alții de-ai tăi zicând asta și-apoi împachetând. Da, multe semafoare sunt azi pe roșu, dar un challenge bun ar fi să nu le lăsăm așa prea mult timp.