Bezele de la putere

Peste 20 de ani de relaţie cu năbădăi între un ziarist şi entităţile care s‑au succedat la putere.

Fotografie Agrepres

Pentru un ziarist care îndrăzneşte să se rățoiască la cei de la putere, România anilor de după Ceauşescu a fost un colţ de rai în comparaţie cu ţările din jurul ei. În ultimii 20 de ani, în Bulgaria au fost omorâţi doi ziarişti, în Rusia, 79, în Ucraina, 10; în Ungaria o redacţie a fost atacată cu o grenadă (n‑a fost nimeni rănit). În cele două republici în care se vorbeşte româneşte, violenţa nu face parte din arsenalul relaţiilor puterii cu presa: puţini ziarişti au fost bătuţi şi vreo doi arestaţi. Fac de la bun început această precizare pentru a pune la locul lor nişte proporţii: urmează să vorbesc despre propriile mele raporturi ostile cu „puterea”.

Prăbuşirea contondentă a regimului comunist a lăsat puterea nou născută mai vulnerabilă în faţa criticii. Or, după o viaţă de abstinenţă, nu se făcea să ratezi o asemenea oportunitate: câteva mii de români care nu practicaseră analiza critică a puterii decât ascunşi după halbe s‑au ridicat de la mese şi au păşit cu fruntea sus în redacţiile presei de opoziţie. Printre dânşii m‑am trezit şi eu „ziarist” la Caţavencu, devenit ulterior Academia Caţavencu (azi continui sportul acesta la Kamikaze).

Mineriada. La mineriada din iunie 1990, un coleg a fost precaut și a demontat plăcuţa cu numele publicaţiei de pe sediul redacţiei puţin înainte ca aproximativ 20 de mineri să se plimbe legănându‑şi bâtele prin zona veche a Căii Moşilor, căutând singura redacţie din cartier.

Old Boys hits. După diversiunea din martie ’90 de la Târgu Mureş, am început să public, în serial, listele cu membrii fondatori ai unei asociaţii numită Vatra Românească – placentă a viitorului partid naţionalist PUNR. Erau liste cu ofiţeri de armată, ofiţeri de miliţie şi „jurişti” civili. Pentru noi, erau foşti securişti care se regrupau pentru a se relansa. Reacţia „puterii” (sau a fostei Securităţi) a fost ceva mai ţintită: au început cu telefoane de ameninţare. Cum în toamna lui 1990 încă nu aveam mobil, au sunat acasă. Ghinion: cei de‑acasă au crezut că sunt glume telefonice ale unor colegi şi au uitat să‑mi spună. Ăsta‑i riscul când lucrezi la o publicaţie cu glume. Apoi, între publicarea listei cu „militari” şi a celei cu „jurişti”, a fost spartă redacţia. Au intrat noaptea, au răscolit sălbatic toate sertarele aşa cum au văzut în filme, au plecat doar cu agenda telefonului redacţiei şi nu s‑au atins de sticla de whisky şi de cele două plicuri cu bani – ca să ne fie clar că n‑au fost hoţi, ci securişti. Ghinion: redacţia arăta ca după o spargere comună, aşa că nu am înţeles de cine fost vizitaţi decât a doua zi spre seară, când, la plecare, am descoperit că nu mai funcţionează nicio broască.

Animaliada. Ion Iliescu, în primele lui două‑trei mandate prezidenţiale din ’90–’92, a anunţat că există două specii de presă: presa şi „o anumită parte a presei”. Ulterior a devenit mai specific prin calificarea „măi, animalule” acordată unui ziarist constănţean. Eu am simţit pe pielea mea la ce se referea când am însoţit o delegaţie a militarilor reformişti (grupul CADA, pentru pasionaţii de istorie) la Cotroceni şi Iliescu a refuzat accesul ziariştilor din „anumita parte a presei”. Militarii au renunţat, din acest motiv, cu totul la întâlnirea cu preşedintele.

***

Mai târziu, „puterea” a renunţat la abordările rudimentare, fizice. Instrumentul preferat a devenit discreditarea adversarilor. Era, ce‑i drept, sezonul potrivit: oamenii nu prea aveau istorie, iar instituţia destinată deconspirării securiştilor n‑a început să funcţioneze decât vreo 15 ani mai târziu.

Vomitiv. Debutul meu în domeniu a fost aparte. Avusesem, în România anterioară, o istorie destul de banală şi fără vreo apariţie publică, aşa că prima ştampilă primită a fost exclusiv onorifică: „Mircea Toma care ne provoacă voma”. Autorul era Corneliu Vadim Tudor, iar declaraţia a fost publicată în săptămânalul România Mare. Vadim era „clientul” miştourilor publicaţiei noastre pentru că ne poziţionaserăm foarte timpuriu în opoziţie faţă de ceea ce consideram a fi manipularea naţionalistă. Mai mult, Vadim era, atunci, un pion al puterii, folosit pentru a potenţa ura faţă de unguri şi – dacă tot era spurcat la gură – pentru a ataca duşmanii greilor din jurul lui Iliescu. El este azi membru al Parlamentului European.

Duşman al neamului. După o asemenea deflorare, lucrurile au început să meargă mai uşor. Episodul imediat următor a fost acordarea unui loc în „Lista ruşinii” publicată de acelaşi Rupestru Român în propria‑i publicaţie. M‑a încercat un sentiment perfect contradictoriu, fiind „duşman al neamului” şi coleg întru ruşine cu nişte repere – pentru mine – sacre: Coposu, Liiceanu, Pleşu, Blandiana. Până să apuc să aleg dacă era de bine sau de rău ceea ce mi se întâmpla, colegii de redacţie au publicat o scrisoare deschisă prin care îi cereau lui Vadim să repare inechitatea şi să‑i includă deîndată şi pe dânşii în listă.

Homosexual violent. Astfel îmbărbătat, mi‑a fost mai uşor să înfrunt o surprinzătoare schimbare de registru: „Ne‑am lămurit acum ce e cu el: este un homosexual, şi încă unul violent”. Aceiaşi Români Mari mă văzuseră probabil la televizor atacând homofobia. M‑a afectat includerea în grupul persoanelor violente, eu fiind prin natura mea paşnic până la capăt.

Monitorizat. În 1996, căpitanul SRI Constantin Bucur a prezentat într‑o conferinţă de presă casete audio cu înregistrări telefonice ale unor politicieni, oameni de afaceri şi ziarişti. Printre ziarişti erau colegii mei de la Academia Caţavencu (inclusiv Maria Stoica, femeia de serviciu) şi eu. Există, pe acest subiect, un proces la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în care magistraţii s‑au pronunţat şi, de un an, aşteptăm publicarea sentinţei. Cel care ordonase atunci urmărirea era directorul SRI, Virgil Măgureanu, pe motiv că puneam în pericol siguranţa naţională.

Spion maghiar. Ajunsă aici, imaginaţia celor care îmi trimiteau bezele dinspre putere a eşuat în cel mai comun subiect de suspiciune din societatea de tranziţie. Fusesem deja taxat în România Mare ca agent MOSSAD, dar ce scriau ei nu depăşea nivelul unei glume, aşa că nu se pune. Adevăratul meu debut în cariera mataharică a fost în serviciul Ungariei. Da, prin ’97–’98 era pregătită demascarea mea ca spion maghiar. Povestea spunea că aş fi fost arestat într‑un tren care se îndrepta (noaptea, evident) spre Budapesta; în geantă aveam câteva dischete (stickurile de memorie ale epocii) pe care erau gravate secrete sustrase de la – atenţie – ministerele sănătăţii şi educaţiei. Povestea era rodul imaginaţiei unor foşti securişti şi apoi foşti ofiţeri SRI, daţi afară de noua echipă instalată de preşedintele Emil Constantinescu. Rostul ei era să vâre dihonia între colegii mei de la Caţavencu. Noroc cu Costin Georgescu, proaspătul director SRI, care le‑a explicat colegilor că aveau şi ei, ca şi mine, dosare de „pericol pentru siguranţa naţională” confecţionate de Măgureanu ca să ne poată fi interceptate convorbirile.

Spion CIA şi, în sfârşit, securist. După ruşinea de a fi fost agent al ungurilor, am reuşit să mă recalific ca agent al serviciilor secrete militare (DIA) – de pe vremea lui Ceauşescu, adevărat, dar măcar erau româneşti. (M‑a ajutat mult un june succesor al lui Vadim, Victor Roncea, fost ziarist la Ziua, azi blogger.) Nu am identificat vreodată o relaţie cauzală între asemenea dezvăluiri şi activitatea mea, dar cred că există în ţara asta şi oameni care o fac din pasiune. Cariera mea de spion şi‑a atins apogeul când am devenit agent CIA, o informaţie pusă în circulaţie prin 2002, chiar de un premier al guvernului. Nu a fost un atac, el chiar credea asta, ceea ce este într‑adevăr motiv de panică – apropo de competenţa serviciilor.

Ruşine Dinu Patriciu. În timp ce o parte mai comodă a puterii mă gratula cu asemenea titluri, alţii mai hărnicuţi nu s‑au mulţumit cu vorbe goale. Spre finalul mandatului lui Ion Iliescu, oficiul cu nume lung despre spălarea banilor a cercetat conturile unei vaste liste de ziarişti; „Oficiul” a avut grijă să „scape” public informaţia cum că între mulţi alţii eram suspect că spălam banii lui Patriciu; după doi ani, acelaşi Oficiu a anunţat că face din nou acelaşi lucru. Preşedinte era Traian Băsescu. N‑am aflat până‑n ziua de azi dacă am spălat sau nu banii negri ai lui Patriciu.

Hrană pentru paparazzi. Lovitura absolută în acest efort de a face public adevărul din spatele aparenţei a fost când, cu ajutorul unor paparazzi îngropaţi în nisipul unei plaje de nudişti, am fost „surprins” gol, frontal. Aşteptam de 40 de ani să mă surprindă cineva gol la nudişti.

Puterea mogulilor este adevărata şi implacabila putere, de fapt. Mai tare decât a puterii politice. Am părăsit două publicaţii pentru că nu puteam scrie despre Roşia Montană. În România puterea nu omoară. Puterea cumpără. Aproape tot.


Mircea Toma combate puterea, ca jurnalist şi activist social, de 20 de ani. În 1994 a fondat Agenţia pentru Monitorizarea Presei. Astăzi scrie la săptămânalul Kamikaze.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #7.2

Putere
Iarnă, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *