Goluri mai multe, glezne mai fine

De ce contează cum vorbim cu și despre femeile din sport.

În decembrie 2018, la o conferință de presă de la Campionatul European de handbal feminin, antrenorul Rusiei, Yevgeni Trefilov, a fost întrebat ce jucătoare evidențiază din echipa României, adversara din semifinala de la Paris. Răspunsul bărbatului de 63 de ani despre sportive de două-trei ori mai tinere a fost „Sunt multe care au picioare și ochi frumoși” și a stârnit hohote de râs în sala pe jumătate plină cu jurnaliști, printre care eram patru sau cinci femei.

Poate nu pare așa important că s-a râs sau că așa a ales un bărbat să răspundă la o întrebare despre semifinala unei competiții pentru care unele sportive au muncit toată viața, la care s-au accidentat grav sau pentru care au făcut eforturi să revină în formă după ce au născut, dar e un exemplu ilustrativ pentru cum ne raportăm la femeile din sport. E un subiect spre care mă uit mai atent de când am înțeles – de la sportivele și antrenoarele cu care am vorbit, din propriile experiențe ca reporter sau din cum sunt prezentate atletele în media – că sportul, ca multe alte domenii, nu e un loc în care femeile sunt văzute și tratate la fel ca bărbații.

Dacă ești femeie și vrei să fii sportivă, e foarte probabil ca drumul tău să fie diferit de al unui bărbat. E probabil să fii plătită mai puțin, să joci pe arene mai mici sau mai goale sau cu gazon sintetic. Sunt șanse să-ți pierzi sponsorii sau postul de antrenor dacă rămâi însărcinată, să ți se strige din tribune să faci stop pe piept sau schimb de tricouri, să ți se fure poze din telefon și să apară imagini cu tine goală pe internet. E posibil să ți se facă avansuri, iar ziarele să scrie de tine pentru că ești sexy, ai picioare sau ochi frumoși sau că ești iubita cuiva faimos. Iar dacă sportul pe care vrei să-l practici, în care vrei să impresariezi sau să antrenezi e fotbalul, sunt șanse și mai mari să auzi lucruri ca: nu te pricepi, e complicat când ești femeie și arbitrezi un sport de bărbați sau fotbalul o să-ți facă picioarele urâte, nu vrei mai bine să te duci la dansuri sau la balet?

Toate astea li s-au întâmplat femeilor cu care am vorbit, despre care am scris sau am citit. I s-au întâmplat Liublianei Nedelcu, o impresară în vârstă de 39 de ani, în discuții cu bărbații din fotbal. „Ia uite, asta îmi explică mie cum să fac”, pufneau unii antrenori când le spunea că nu lucrează bine cu juniorii sau că nu au folosit un jucător pe postul potrivit. Liubliana, care iubește fotbalul de când mergea la meciuri cu tatăl ei, susținător al echipei din orașul natal, Roșiorii de Vede, a știut mereu că va trebui să muncească dublu ca să demonstreze că înțelege fotbalul la fel de bine. Și chiar dacă lucrează în domeniu de 12 ani, citește cărți despre fotbal și urmărește statisticile jucătorilor pe care-i impresariază, încă simte că „oricât de bine îți faci treaba, niciodată n-o să fii văzută ca un bărbat”.

I s-au întâmplat și antrenoarei Irina Giurgiu, care a avut printre colegii de la cursurile de antrenorat și foști fotbaliști care au râs și și-au dat coate când ținea prezentări, care au întrebat-o dacă a fost la coafor sau au făcut glume pe care nu vrea să le repete, dar care „nu erau foarte frumoase”. Uneori le-a zâmbit și s-a făcut că nu-i aude. Alteori a plecat plângând acasă, simțindu-se „exclusă, mică și inutilă”, întrebându-se ce caută acolo. Acum, la 28 de ani, antrenează la propriul club și naționala U17, e secundă la naționala de senioare și recent a fost prima femeie admisă la cursurile pentru licența UEFA PRO, care i-ar permite să antreneze în Liga 1.

Li se întâmplă și jucătoarelor de tenis, care sunt invitate să facă piruete după ce câștigă meciuri sau sunt penalizate dacă își schimbă tricourile pe teren. Pilotului de raliu Cristiana Oprea i s-a zis că ar fi mai mediatizată dacă ar poza dezbrăcată lângă mașină, iar la prezentarea lucrării de diplomă, despre un centru de excelență în motorsport, profesorii de la Facultatea de Arhitectură au întrebat-o de ce și-a ales „un proiect de băieți”. În 2017, la conferința dinaintea unui meci de Fed Cup dintre România și Marea Britanie, Ilie Năstase a întrebat-o de mai multe ori pe Anne Keothavong, căpitanul echipei adverse, în ce cameră e cazată. A fost apoi suspendat în timpul meciului, după ce jucătoarea Johanna Konta i-a spus arbitrului că românul i-a zis „fucking bitch”.

M-am lovit și eu, ca jurnalistă de sport, de unele prejudecăți. Când documentam povestea unei echipe de juniori, antrenorul mi-a spus că nu pot merge în autocar cu echipa spre stadion înainte de meci, deși fusesem de multe ori la antrenamente. Am aflat apoi de la colegul meu fotograf că el ar fi avut voie, dar femeile nu, pentru că aduc ghinion. Când am mers, tot împreună, în vizită la liceul sportiv unde învățau jucătorii, profesorul de sport care ne-a întâmpinat l-a salutat întâi pe el și a părut mirat să afle că eu sunt de fapt reporterul. Un antrenor m-a întrebat răstit dacă aștept în fața vestiarului pentru că vreau să-i văd pe jucători în chiloți, un fotbalist mi-a răspuns la telefon cu „mami, nu mă mai deranja”, iar la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, când am spus că sunt reporter sportiv, fostul meu diriginte s-a mirat că și femeile se pricep la sport. Apoi m-a întrebat dacă știu istoria campionatelor de fotbal din ultimii ani.


Că sportul, la fel ca societatea pe care o reflectă, nu e o lume care să primească cu brațele deschise femeile știm din Antichitate, când riscau să fie aruncate în râu dacă erau văzute pe stadionul olimpic. Le-a fost interzisă și prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, cea mai importantă competiție a planetei. Până în 1972, n-au avut voie să alerge la maratoane, iar până în 2011 nici să participe la cupa mondială de sărituri cu schiurile, pentru că exista mitul că le poate afecta sănătatea reproductivă. Fotbalul feminin a fost și el interzis în unele țări, iar în România se joacă în mod organizat abia din 1990. În Iran, femeile nu au voie la meciurile fotbaliștilor nici azi, și multe se deghizează în bărbați ca să intre pe stadioane.

Faptul că participarea femeilor în sport crește – la Jocurile Olimpice din 2016, au fost 45%, cel mai mare procent de până atunci – se datorează mai ales femeilor care au luptat să doboare barierele. Jucătoarea de tenis Billie Jean King, fost număr 1 mondial și fondatoarea Women’s Tennis Association (WTA), a militat pentru egalitatea recompenselor financiare, iar acum toate turneele de Grand Slam oferă aceleași premii și jucătoarelor ca jucătorilor; doar că unele le dau femeilor trofee în formă de farfurii în loc de cupele pe care le primesc bărbații. Kathrine Switzer s-a înscris în 1967 la Maratonul din Boston folosind inițialele și a devenit prima femeie care l-a alergat în mod oficial, deși organizatorul a încercat s-o scoată cu forța de pe traseu. Anul acesta, jucătoarele naționalei de fotbal a Statelor Unite au dat în judecată federația americană pentru că, deși sunt campioane mondiale și olimpice, sunt plătite mai puțin, se antrenează și călătoresc în condiții mai proaste și au mai multe meciuri decât naționala masculină, care nu s-a calificat la ultimul turneu mondial.

Anul acesta, s-au atins recorduri europene de audiență de peste 60.000 de spectatori la meciurile fotbalistelor, s-au lansat strategii de dezvoltare, campanii și platforme media dedicate sportului feminin. La mijloc de august, Stéphanie Frappart a devenit prima femeie care a arbitrat un meci masculin important, Supercupa Europei dintre Liverpool și Chelsea, și a spus că nu are emoții, pentru că fotbalul e la fel. „În sfârșit, era timpul”, au zis antrenorii ambelor echipe despre decizia UEFA, pe care au numit-o istorică.

În România, federația de fotbal a impus o regulă care cere cluburilor din Liga I să aibă echipe feminine începând cu sezonul 2021/2022, pentru a primi licența. E o încercare de a dezvolta fotbalul feminin – sunt aproximativ 2.000 de jucătoare legitimate, dar nu se pot întreține din sport –, care n-a fost primită bine de toți. „Eu, când văd femei că joacă fotbal, dau pe alt program imediat sau închid. Păi, dacă mie nu îmi place, cum mă obligi tu pe mine să fac?”, a declarat pentru AGERPRES Gigi Becali, patronul FCSB, singurul club care a votat împotrivă și care a contestat măsura FRF la Tribunalul de Arbitraj Sportiv.

Chiar și cu aceste progrese, sportul rămâne o lume în care femeile sunt prea puțin reprezentate: pe stadioane, dar și pe băncile tehnice, în birourile de conducere sau în media. La ultimul campionat european de handbal feminin, o singură echipă din 16 era antrenată de o femeie. Din cele 74 de federații sportive din România, doar șapte erau conduse în 2018 de femei. Iar statisticile internaționale spun că peste 80% dintre reporterii sportivi sunt bărbați, o realitate pe care o văd și la turneele internaționale la care merg, unde suntem uneori doar una-două femei din 15 jurnaliști români. O observă și sportivele: fotbalista americană Megan Rapinoe a spus recent că e nevoie de mai multe jurnaliste, pentru că poveștile lor ar fi mai complete dacă ar fi spuse din perspective diverse. La începutul anului, un reporter a întrebat o antrenoare dintr-o ligă germană dacă poartă o sirenă ca fotbaliștii să știe când intră în vestiar și să se îmbrace. („Sigur că nu”, i-a răspuns, „sunt profesionistă, aleg echipa în funcție de mărimea penisului”). Asta deși echipele feminine sunt înconjurate aproape exclusiv de antrenori, medici sau maseuri bărbați și nimeni nu le întreabă cum se simt și dacă se acoperă în vestiare.

Sunt și moduri mai subtile prin care sportul le transmite fetelor și femeilor că lumea din care vor să facă parte nu a fost gândită pentru ele: nu există mese de foosball cu figurine fete și cele mai multe jucării sportive se adresează băieților prin cum sunt ambalate; studiile științifice au început abia în ultimii ani să includă și femeile în cercetări și să ia în calcul, de exemplu, modul în care diferențele biomecanice sau fluctuațiile hormonale pot influența accidentările (sportivele au mai des rupturi de ligament anterior la genunchi decât sportivii). Anul ăsta, pentru mondialul de fotbal, a fost prima oară când Nike a creat echipamente speciale pentru corpul feminin, după cercetări și consultări cu fotbalistele. Au aflat, astfel, care sunt zonele mai susceptibile transpirației și unde să folosească materiale care lasă aerul să circule sau că, dacă bărbații preferă echipamente mai mulate care îi fac să se simtă puternici, ca niște supereroi, jucătoarele le vor lejere și confortabile.


Dar problema nu e doar accesul, ci și cum sunt tratate fetele odată ce intră în lumea sportivă. Cum li se vorbește și cât de în siguranță sunt. Au fost gimnaste, judoka și handbaliste care au vorbit în ultimii ani despre abuzurile fizice și verbale suferite în timpul antrenamentelor. În SUA, au fost peste 200 de gimnaste abuzate sexual de fostul medic al echipei olimpice, condamnat la 175 de ani de închisoare. În România, șapte fete între 11 și 14 ani au fost violate de antrenorul lor de handbal de 65 de ani, condamnat în 2017 la 19 ani de închisoare. Tot în 2017, un antrenor din Sânnicolau Mare a fost exclus din handbal pentru că a hărțuit sexual două eleve. În august 2019, un polițist de 47 de ani din Sibiu, instructor de box în timpul liber, a fost arestat preventiv pentru tentativă de viol a unei fete de 12 ani și agresiune sexuală a alteia de 17 ani, pe care le antrena.

Nu li se întâmplă doar fetelor, chiar dacă ele raportează mai des cazurile – în Marea Britanie, peste 350 de foști fotbaliști au vorbit de abuzurile sexuale suferite la academiile de juniori – și nu se întâmplă doar în sportul de performanță. Primăvara asta, un profesor de sport din Alba Iulia a fost trimis în judecată pentru acte de natură sexuală („îmbrățișări și mângâieri, inclusiv în zonele intime”, conform rechizitoriului), împotriva mai multor eleve minore, în timpul orelor de educație fizică, ore în care le vorbea copiilor folosind cuvinte ca „idioți, incapabili, handicapați, grăsani, vacă, curvă”. În termeni asemănători a vorbit și antrenorul Gheorghe Tadici cu Crina Pintea, pivotul naționalei feminine de handbal, în primii șase ani ai carierei ei. Au fost ani în care Crina, recent câștigătoare a Ligii Campionilor cu Győr, spune că fost lovită, călcată pe picioare, înjurată, scuipată și umilită de fostul antrenor al naționalei, încă membru în consiliul de administrație al federației de handbal.

Astfel de abuzuri nu se întâmplă într-un vacuum. Sunt permise de o cultură care pune de multe ori mai mult preț pe medalii decât pe siguranța copiilor. Se întâmplă pentru că cei mai mulți antrenori sunt bărbați cărora li se oferă putere și autoritate absolute, și pentru că mulți copii pleacă devreme de acasă, cu visele medaliilor în bagaje și se mută în cămine departe de părinți. Se întâmplă pentru că, mult timp, rezultatele cu care ne mândrim s-au obținut prin metode violente și într-un climat de frică, și sunt și azi sportivi și antrenori care spun că nu poți reuși fără un „antrenament spartan”.

Însă acest mit al performanței prin sacrificiu și suferință, care trăiește încă în săli de sport, poate deveni foarte ușor un paravan care permite și protejează comportamente mult mai grave. Pasiunea pentru sport și mândria națională n-ar trebui să ne facă să uităm că există o diferență între un „antrenament spartan” care vrea să împingă sportivii să-și depășească limitele și acte de abuz sau violență. Palmele, loviturile, înjurăturile n-ar trebui să fie comportamente acceptabile nici în sportul feminin, nici în cel masculin.

„Făceam gimnastică de frică, ca animăluțele alea la circ”, mi-a spus anul trecut Gabriela Geiculescu, o fostă gimnastă, acum în vârstă de 53 de ani. A avut coșmaruri ani de zile după ce s-a retras din cauza unor probleme la spate netratate, mi-a spus, și abia în SUA, unde antrenează și are propria sală, a înțeles că gimnastica se poate face și cu bucurie. „Amândoi erau duri”, spune despre antrenorii de la Clubul Sportiv Școlar „Triumf” din București. „Dar bineînțeles că el era mai mult. Ea doar ne ciupea, ne mai lovea cu furtunul peste picioare, dar cu ea lucram doar la bârnă. Cu el lucram la trei aparate, acrobatică, paralele și sărituri, și era foarte dur. (…) Pe mine mă bătea cel mai mult, în fiecare zi. Nu era zi de la Dumnezeu să n-o capăt, dar bătăi, nu glumă.”

Multe gimnaste cu care am vorbit mi-au spus că n-au primit niciodată palme, însă altele, în discuții informale, mi-au povestit despre tras de păr și lovituri cu nuiele sau cu papuci peste picioare, despre cum li se zicea zilnic că sunt grase, până au ajuns să nu vadă altceva când se uită în oglindă, despre cum erau „luate și cu frumosul, și mai fără frumos” când nu dădeau randament sau se temeau să spună când aveau dureri, pentru că nu erau crezute. Prietenul uneia dintre ele, și el gimnast, mi-a spus că și la băieți e la fel, dar ei „sunt mai altfel, nu pun la suflet; fetele sunt mai emotive”.

Multe se tem să vorbească deschis, mai ales că au văzut cum au fost tratate, chiar de către oamenii din sport, cele care au vorbit. Când Maria Olaru a povestit, acum câțiva ani, în cartea autobiografică Prețul aurului, sinceritate incomodă despre palmele și jignirile primite de la mai mulți antrenori, printre care și Mariana Bitang și Octavian Bellu, colege de generație, oameni din federație și alți sportivi i-au spus că face rău gimnasticii, că ele n-au fost lovite, că vorbește prea târziu sau că nu trebuie să dezvăluie astfel de detalii despre antrenorii care au ajutat-o să devină campioană olimpică.

„Și dacă mă călcau în picioare, astăzi dacă aș fi fost întrebată despre asta, nu aș fi răspuns niciodată”, a spus într-o emisiune Digi Sport Elisabeta Lipă, cea mai decorată canotoare din istorie, pe atunci ministrul tineretului și sportului. Adică liderul de la care ar fi putut să vină o schimbare, măcar din punct de vedere al discursului. Dar ea a adăugat: „În performanță e ca o căsnicie. Rufele murdare nu se spală în public, ci în familie”.

E o cultură a tăcerii care perpetuează astfel de comportamente, într-o societate în care fetele sunt oricum învățate de mici să tacă, să rabde, să fie ascultătoare și să nu se răzvrătească, cum spune Crina Pintea că reacționa când era agresată sau Gabriela Geiculescu despre cum nu putea să riposteze: „Când vezi că singura mea revoltă e că plâng, nu pot să vorbesc înapoi, nu pot să spun ce simt, nu pot să fac nimic altceva; când tu-mi spui mie «Mai facem 10 integrale», îmi dau lacrimile și plâng, și tu crezi că așa mă ajuți?”, mi-a spus Gabriela. „Federația știa, ceilalți antrenori din sală știau ce pățeam și nimeni nu zicea nimic, atunci cui să te plângi?”

Tocmai pentru că sunt încă puține, e important ca atunci când sportivele își găsesc curajul să vorbească, să fie ascultate și crezute. E important să vorbim despre abuzurile din sport, dar și din societate, și să le oferim cât mai multe platforme. Asta își doresc și ele. „Mi-aș dori să vorbească și alte fete. Nu au de ce să țină în ele, să le fie frică sau rușine”, spune Crina, care a înțeles jucând în străinătate că, dacă mai multe ar protesta, s-ar împotrivi sau ar refuza să se mai antreneze, lucrurile s-ar schimba pentru generațiile viitoare. „Cum o să oprim lucrul ăsta dacă nu vorbim?”, se întreabă și Gabriela, care nu înțelege de ce există încă teamă. „Când am citit cartea Mariei Olaru, cum poți să-ți închipui că e vina unui copil să fie bătut? Ce fel de societate e asta?”


Mă uit des cu admirație la cât de încrezătoare sunt sportivele din alte țări, ca jucătoarea de tenis Serena Williams sau fotbalista Megan Rapinoe, cât de asumat vorbesc despre experiențele lor ca femei în sport, ca sportive LGBT sau de culoare și cât de insistent cer egalitate și respect, pentru că înțeleg că pot fi o voce și pentru cei mai vulnerabili. Mi-aș dori să fie și în România mai multe sportive ca ele, dar poate trebuie să mai treacă timp până ca sportul românesc, parte dintr-o societate obișnuită să ascundă sub preș orice e dureros, să fie pregătit de astfel de discuții complicate: nu doar despre violență și discriminare, dar și despre sănătate mintală, imagine de sine, orientare sexuală sau bullying.

Sunt și sportive care încearcă să creeze sisteme, platforme și oportunități pe care nu le văd în jur. Andreea Răducan, fostă gimnastă și actualul președinte al federației, a avut discuții individuale cu gimnastele din lotul olimpic și le-a dat numărul de telefon și adresa personală de e-mail. Simona Halep susține, prin propria fundație, o echipă de hochei feminin și o competiție de gimnastică ritmică, pentru că știe ce greu e drumul spre performanță și că „sunt multe de făcut ca să menținem fetele active în sport”, cum a zis într-un interviu pentru The Telegraph. Două liceene își povestesc experiențele de fotbaliste pe blogul footballiciousgirls, pentru că vor să schimbe părerea celor care spun că e doar pentru băieți. Pilotul de raliu Cristiana Oprea a creat un site despre femeile din motorsport, pentru că simțea nevoia de mai multă reprezentare într-un domeniu în care sunt văzute tot ca excepții.

Dincolo de mai multă reprezentare, e nevoie și de mai puține stereotipuri. Dacă o fată ar fi vrut să se uite la Campionatul Mondial de fotbal feminin care a avut loc vara asta – cel mai mediatizat din istorie –, ar fi văzut la TVR un spot de promovare al turneului care i-ar fi spus, cu o voce masculină, desigur, că „nu doar băieții se distrează, fetele sunt la campionatul mondial”. Pe ecran ar fi apărut picioare de femei în pantofi roșii înfigându-și tocul ascuțit într-o minge, apoi ar fi auzit din nou vocea răspicată, concluzionând: „Goluri mai multe, glezne mai fine”. (ONG-ul Centrul FILIA a reclamat spotul la CNA, dar membrii Consiliului nu au constatat încălcări ale legii audiovizualului.)

Dacă o fată ar deschide un ziar de sport într-o zi oarecare, ar vedea 42 de fotografii cu sportivi bărbați și doar opt femei, printre care o vedetă în bikini și o imagine cu fotbalistul Lionel Messi pipăindu-și soția în club. Ar mai citi un articol cu titlul: Femeia. La fotbal sau la cratiță?, din care ar reține că „nici unora dintre noi fotbalul nu li se pare cea mai fericită formă de manifestare a aptitudinilor unor femei”. La televizor ar vedea știri despre fata sexy și rapidă după care aleargă toți băieții pe pistă sau despre arbitra sexy și rea care îi pune la punct pe toți fotbaliștii pe care îi arbitrează, iar de pe site-urile de sport ar afla unde și-au petrecut vacanțele cele mai sexy handbaliste; da, sexy e un cuvânt folosit des în sportul feminin.

Pe lângă faptul că primesc prea puțină expunere în media, sportivele sunt portretizate în feluri care le minimizează abilitățile atletice și le subliniază feminitatea, sexualitatea și frumusețea fizică, spune Nicole LaVoi, profesor de psihologie și sociologie sportivă care studiază echitatea de gen. Iar asta „ne spune că e mai important cum arăți decât ce poți să faci. Imaginile sexualizate nu cresc interesul și respectul pentru sportul feminin. Le spun băieților și bărbaților tineri că corpurile femeilor sunt obiecte ale dorinței sexuale care pot fi consumate, nu respectate”.

Astfel de apariții se întâmplă în contextul în care, în ultimii ani, în România, cele mai mari succese sportive au fost obținute de femei, în sporturi ca handbalul, tenisul, scrima, tenisul de masă sau canotajul. Și totuși le vedem prea rar și le oferim puțină profunzime, deși ar merita mai mult. Așa cum ar merita și sutele de fete care visează să le calce pe urme, care au nevoie să vadă că drumul până acolo merită, mai ales că în România reușitele se datorează prea des unor eforturi individuale (inclusiv financiare) și nu unor sisteme puternice.

Chiar dacă nu tot ce se scrie despre ele sună așa, Cristina Neagu, singura handbalistă numită de patru ori cea mai bună jucătoare a lumii (un record și pentru handbalul masculin), ar merita mai mult decât știri despre cum stă cu ochii pe băieți (pentru că a zis într-un interviu că urmărește handbalul masculin), sau în care e comparată cu Messi sau Ronaldo. Simona Halep, cea mai titrată jucătoare de tenis din istoria țării, ar merita mai mult decât articole despre operația de la sâni de la 18 ani sau despre iubitul ei și când se căsătorește, deși a spus presei că și-ar dori mai multă discreție și intimitate. Nadia Comăneci, care a schimbat radical gimnastica mondială, ar merita mai mult decât un titlu ca „De 10 în bikini”. Orice sportivă care luptă pe teren să câștige un meci ar merita mai mult decât fotografii cu sânii ei dezgoliți și titluri ca „Striptease involuntar, o jucătoare a rămas cu sânii pe afară”.

Sunt ziare care se adresează bărbaților, mi s-a spus, iar asta mi se pare nedrept nu doar pentru că ne exclude, ca femei pasionate de sport, ci pentru că normalizează un mod greșit de a gândi și a vorbi despre femei. Pentru că nu e doar despre sportive, ci despre ce mesaj transmitem femeilor – dar și bărbaților – despre rolul lor în societate. Despre cum creștem fete puternice, curajoase și încrezătoare, într-o lume nesigură, în care sportul ar putea fi un instrument atât de bun care să le ofere încredere, stimă de sine, tehnici de autoapărare și abilități de leadership. 96% dintre femeile care ajung în poziții de top management au făcut sport în adolescență, arată un studiu Ernst&Young din 2013, și multe spun că le-a ajutat în carieră. „Sportul m-a învățat că poveștile pe care ni le spunem despre ce suntem capabile să facem sunt false”, spune într-un interviu Allison Glock, o jurnalistă și scriitoare americană. „Când faci sport, îți depășești aceste limitări auto-impuse.”

Dar dacă le excludem, prin mesaje mai directe sau mai subtile, dacă le arătăm că tot ce contează e cum arată, dacă prezentăm sportivele ca bombe sexy sau valoroase doar prin rolurile de iubite, soții sau mame (în timp ce bărbații sunt atletici, puternici, rapizi și competitivi), dacă aud adulții din curtea școlii sau din parcuri spunându-le băieților că „aleargă ca o fată” când vor să-i umilească, le transmitem mesajul că sportul nu e pentru ele. Și dacă ne gândim că de două ori mai multe fete decât băieți renunță la sport până la 14 ani, cum spune organizația internațională Women’s Sports Foundation, sau că România e pe ultimele locuri din Uniunea Europeană ca participare în activități sportive de masă, poate n-am mai râde.

Ca mesajul ăsta să se schimbe, e nevoie de mai multă reprezentare și de modele feminine, pentru că pot ajuta societatea să facă un pas în față în a înțelege altfel rolurile de gen și conceptele de feminitate și masculinitate. Modelele feminine contează, spune Nicole LaVoi, autoarea unei cărți despre numărul mic de antrenoare. „Contează pentru fete, dar contează și pentru băieți, pentru că ce și cum vezi îți spune ce e relevant, valoros și important. Și ce nu e.”

De asta sunt importante poveștile pe care le spunem. De asta e important cum vorbim și cum ne purtăm cu sportivele – pe teren, în sălile de conferință, în interviuri –, ce titluri punem articolelor, pe ce dăm click sau cum reacționăm când auzim o așa-zisă glumă. E important să privim sportul feminin – și, în general, prezența femeilor într-un teritoriu considerat un spațiu tradițional rezervat bărbaților – ca pe ceva normal, nu ca pe o raritate, o excepție, ceva exotic sau amuzant.

Dacă vrei să semnalezi un caz de nerespectare a drepturilor copilului poți suna la Telefonul Copilului: 116 111. Dacă vrei să-mi împărtășești gânduri sau povești despre rolurile de gen în sport, îmi poți scrie la andreea.giuclea@decatorevista.ro.

2 comentarii

  • Mash ·

    Antrenor de sex feminin :’imi aleg echipa dupa marimea penisului’ Everyone: ahahahaha, ce amuzant, ce witty, ce replica smart!! Antrenor de sex masculin: ‘da, am remarcat niste picioare frumoase’. Omg!!! #metoo. Chemati presa!!

  • Kopa_Kopan ·

    Vaicareala tipica. Circul facut de Serena in finala de grand slam cu Osaka, ne arata adevaratul caracter al acestor „sportive”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*