Editorial DoR #45: Un sabatic cât o regăsire

Cum te întorci la linia de start după un an de glorificare a productivității, izolare și o identificare nesănătoasă cu munca.

Era primăvară și aproape 11 noaptea când m-a bufnit plânsul în fața unei tufe, lângă bloc. Mirosea amețitor a lapte cu miere și sirop de tei de la florile de Mâna-Maicii-Domnului, iar parfumul lor m-a izbit. Am plâns cu lacrimi mari, de crocodil ar fi zis bunică-mea, cu sughițuri, cu jar pe obraji și cu mâinile pe stomac, de parcă voiam să măsor golul dinăuntru. După vreo trei minute, plânsul a plecat așa cum a venit. M-am uitat fix la caprifoi, l-am mângâiat și mi-am spus, șoptit, „asta nu-i OK”.

După câteva săptămâni, am cerut o pauză de la job. I-am spus „sabatic” – chiar dacă erau doar două luni. Dincolo de detalii, bifa umbrela de căutare care te împinge la întrebări fără răspuns. Cine sunt când nu mă trezesc cu anxietate, verificând telefonul? Cine sunt când am timp să gătesc? Cine sunt când am energie să ascult, nu doar s-aud, ce zic prietenii mei?

Aveam nevoie să ridic capota, să văd cum turuie motorul când nu-i constant forjat, cum îl simțeam după un an în care am pornit și crescut Concentrat, newsletterul zilnic al DoR, și în care am rărit – până am oprit – orice altă preocupare.

Pune peste și pandemia de COVID-19, care m-a privat de toate supapele – mers în baruri, văzut familie, simțit efervescența colectivă a mulțimilor –, o glorificare a productivității (work until you no longer have to introduce yourself a fost ani de zile citatul meu preferat) și o identificare nesănătoasă cu munca și obții un om suficient de instabil încât să plângă din rărunchi în fața unei flori.

Așa că în pauza asta am tot mirosit – flori, frunze de nufăr aduse la mal, piersici cu puf, caise moi, mozzarella sfârâind în cuptor, până și canicula aia de bulevard care ne-a tuflit pe toți.

Mirositul a fost și una dintre strategiile de stare de bine în care m-am înfipt, încercând să-mi resuscitez celelalte roluri, de om pur și simplu, de fiică, de prietenă, de iubită. Probabil știi și tu de ele – dormi, fă mișcare, pregătește-ți ceva nutritiv de mâncare, râzi cu tot sufletul, întâlnește-te cu oameni pe care îi placi. Le-am recomandat de zeci de ori în Concentrat, dar n-am găsit niciodată timp să le practic pe bune. Timp era doar cât să-mi dau ochii peste cap, din scaunul din care nu mă mai ridicasem de patru ore, și să le numesc „clișee”. Jokes on me.

În două luni, m-am întâlnit cu oameni care erau mai toți în același punct – fie pentru că doar ce își dăduseră demisia și trăiau euforia tranziției, fie pentru că, odată cu distanțarea impusă de virus, părăsiseră relații toxice și începeau să descopere ce înseamnă să trăiești fără să te aliniezi standardelor altora. Ceea ce e un privilegiu, dar și ce a rămas după tsunami.

Ultimul an și jumătate a scos la mal nevoia de a ne întoarce la o altfel de linie de start – fără competiție, fără nevoia de a fi validați de un comitet suprem, online sau nu, fără obiective ca niște cătușe, măsurate trimestrial.

Și nu că aș ști acum ce caut cu „C” mare, nu că m-am găsit și mă stăpânesc exemplar în fața oportunităților care sună mereu bine, dar care ajung să mă îngroape la final. Dar mi-e mai clar că mă hrănesc dintr-o diversitate de experiențe, intelectuale și mundane. Că îmi place și confortul casei, care în două luni a văzut mopul mai des ca-n ultimii doi ani, nu doar hărmălaia biroului. Că nu exist doar ca să produc sau ca să fiu ocupată, în malaxorul capitalist care e și binecuvântare, și pedeapsă. În două luni, am ajuns să văd că pasivitatea nu e numai Bau Bau, că a absorbi senzații e la fel de important ca a crea și a pune lucruri în lume. O zice și Matt Haig în Cartea alinării (caut-o la Nemira): Așa cum e nevoie de pauze între notele muzicale ca să sune bine, așa cum e nevoie de punctuație într-o propoziție ca să fie coerentă, la fel ar trebui să vedem odihna, reflecția și pasivitatea, necesare pentru ca totul să aibă sens”.

Căutările continuă. Faptul că știm cum se numește perioada pe care o traversăm – tranziție, valul IV, zonă neutră – e doar un pas. Suntem pe drum, dar nu toți știm unde mergem. Uneori, ca să poți continua către incertitudinile viitorului, te întorci ca să înțelegi ce-ai lăsat în urmă. Asta fac și personajele poveștilor din acest număr.

Bogdan se întoarce în orașul natal, Codlea, ca să înțeleagă cum a devenit bărbatul de astăzi și locul – altceva decât sărăcia din care voia să evadeze. Ioana caută printre rămășițele a nouă ani de relație ca să înțeleagă dacă e vreo lecție acolo. Anca parcurge 700 de kilometri pe jos pe Via Transilvanica ca să-și descopere ritmul propriu. Silvia reia momentul în care i-a fost despicat sternul pentru operația pe inimă și-l vede nu ca pe un potențial sfârșit, ci ca pe un inevitabil început. Caliu se gândește că poate a sosit momentul să predea vioara fiului său, dar nu poate s-o facă fără să se asigure că înțelege moștenirea pe care o reprezintă. Peste toate astea, ne întoarcem împreună în ultimul an, ca să recuperăm amintirea celor pe care i-am pierdut.

DoR #45 e o bornă în aventurile noastre în zona neutră. E momentul în care ieri se întâlnește cu azi și au o primă conversație serioasă despre mâine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *